ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 790/2018

Decizia nr. 790/2018

Asupra recursului civil de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

Tg Jiu sub nr. x/318/2016, reclamanții A. și B. au chemat în

judecată pe pârâtele SC C. SA prin SC C. SA - D. Târgu Jiu - E. Târgu Jiu

și SC C. SA Craiova, pentru a fi obligate Ia plata sumei de 118.816,20

lei, cu titlu de despăgubiri reprezentând lipsa de folosință a

terenului intravilan în suprafață de 471,25 mp pentru construirea

unei locuințe, teren situat în Tîrgu Jiu, județul Gorj, pe perioada

01 ianuarie 2015 - 30 iunie 2016, acest teren fiind ocupat de un stâlp metalic

de înaltă tensiune cu cablurile electrice și culoarul de trecere cu

zona de protecție și siguranță al Li:A 20 KV Tg. Jiu Nord -

Debarcader, ce trec aerian peste proprietatea reclamanților,

Prin sentința civilă

nr. 814 din 06 februarie 2017pronunțată de Judecătoria Tg. Jiu

în Dosarul nr. x/318/2016 a fost admisă acțiunea formulată de

reclamanții A. și B. împotriva pârâtei SC C. SA prin SC C. SA. - D.

Târgu Jiu - E. Târgu Jiu.

A fost obligată pârâta SC

C. SA Craiova prin SC C. SA - D. Tg. Jiu - E. Tg. Jiu la plata sumei de

142.561,89 lei cu titlu de despăgubiri civile față de

reclamanți.

A fost obligată pârâta SC

C. SA Craiova prin SC C. SA - D. Tg. Jiu - E. Tg. Jiu la 4.957 lei cheltuieli

de judecată către reclamanți.

Prin Decizia nr. 1246 din 06

iulie 2017, Tribunalul Gorj, secția I civilă, a respins, ca nefondat,

apelul declarat de pârâta SC C. SA prin SC C. SA. - D. Târgu-Jiu - E. Târgu Jiu

împotriva sentinței civile nr. 814 din 06 februarie 2017

pronunțată de Judecătoria Tg. Jiu în Dosarul nr. x/318/2016.

Decizia a fost dată cu

drept de recurs în termen de 30 zile de la comunicare.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs pârâta SC C. SA (fosta SC C. SA).

Cererea de recurs a fost

înaintată, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

S-a fixat termen de

judecată la 14 martie 2018 în vederea discutării competenței

materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte

a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale

materiale în soluționarea recursului de față, în raport de

dispozițiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483

alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că este

întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art.

97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție

judecă; „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților

de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de

lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea

pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor

probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența

sa".

Din norma de

competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri

declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de

apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres

competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C.

proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție,

ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin

excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva

altor hotărâri.

Astfel formulata, norma în

discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți

în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care a

pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de

drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe.

O asemenea formulare de

principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum

s~a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul

competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1

din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun

pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este

prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat

ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora „Reguli

noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor

prezentului cod".

Constatări similare se

impun și în privința arî.483 alin,(3) C. proc. civ., care prevede

că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de

Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Nici această normă

nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație

și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt

date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi

impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei

Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea

recursurilor.

Rațiunea normei

rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică

titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin

lege competența de soluționare a recursului. De altfel, aceiași

scop îl urmărește și recursul soluționat de alte

instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin.

(4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se

aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta

Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a

legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă

acesta nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea

recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în

acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că

acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și

Justiție „potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse

anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o

concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ.,

anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de apel și numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta

a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această

premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu

este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de

Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

N.C.P.C. păstrează

principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu

cu dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., curțile de apel

sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept

aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cum în speță,

judecătoria a fost instanța investită cu soluționarea fondului,

iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă

că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care

reglementează competența în materia recursului a instanței

supreme.

O altfel de interpretare care

să atribuie competența de drept comun a instanței supreme,în

materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar

însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme

noi de competență, în contradicție cu dispozițiile

constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție

„competența instanțelor judecătorești și procedura de

judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art.

1.22 C. proc. civ. („reguli noi de competență pot fi stabilite numai

prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme,

competența de soluționare în cauză a recursului declarat

împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Gorj

revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apei Craiova,

instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina

competența de soluționare a recursului, văzând și

dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția

necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină în favoarea Curții de Apel Craiova competența de

soluționare a recursului declarat de pârâta SC C. SA (fosta SC C. SA)

împotriva Deciziei nr. 1246 din 6 iulie 2017 a Tribunalului Gorj, secția I

civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 14 martie 2018.