ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 677/2018

Decizia nr. 677/2018

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

Câmpina la data de 6 iunie 2014, reclamanta D. a chemat în judecată pe

pârâții A. și B., solicitând instanței ca, prin hotărârea

ce se va pronunța, sa se dispună partajarea bunurilor comune

dobândite de aceasta și pârâtul A. în timpul căsătoriei și

care se regăsesc în contractul de vânzare - cumpărare autentificat din

28 septembrie 2011 de Biroul Notarului Public C. din Câmpina. Cu cheltuieli de

judecată.

Prin sentința civilă

nr. 4256 din 9 decembrie 2016, Judecătoria Câmpina a admis acțiunea

formulată de reclamanta D. în contradictoriu cu pârâții A. și B.

A dispus partajarea bunurilor

dobândite în timpul căsătoriei, atribuind pârâtului A. un drept

indiviz de V% din terenul curți construcții în suprafață de

355 mp., situat în Câmpina, împreună cu casa de locuit P+E în

suprafață de 87,51 mp. având beci la subsol în suprafață de

31,94 mp, situată pe terenul de mai sus.

A obligat pârâtul A. la plata

către reclamantă a sultei în cuantum de 60.750 lei.

A obligat reclamanta D.

și pârâtul A. sa plătească către stat câte 3.146 lei,

conform cotelor din bunul comun, reprezentând ajutor public judiciar

încuviințat reclamantei prin încheierea din data de 27 iunie 2014.

A obligat pârâtul să

plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 450

lei rest după compensare.

Prin Decizia nr. 1202 din 19

septembrie 2017, Tribunalul Prahova, secția I civilă, a respins

excepția inadmisibilității formulării apelului, ca

neîntemeiată.

A respins apelurile formulate

de pârâții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 4256 din 9

decembrie 2016 pronunțate de Judecătoria Câmpina, ca nefondate.

A compensat în tot

cheltuielile de judecată.

Prin încheierea din camera de

consiliu de la 11 decembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/204/2014,

Tribunalul Prahova, secția I civilă, a admis cererea de lămurire

a dispozitivului Deciziei nr. 1202 din 19 septembrie 2017, formulată de

petenta D.

A admis cererea de obligare a

apelanților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000

lei onorariu avocat.

Împotriva Deciziei nr. 1202

din 19 septembrie 2017 a Tribunalului Prahova, secția I civilă, a

declarat recurs pârâtul A. și împotriva încheierii din camera de consiliu

de la 11 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția

I civilă, în Dosarul nr. x/204/2014 a declarat recurs reclamanta D.,

înregistrate la Tribunalul Prahova, la data de 15 decembrie 2017 și

respectiv, la data de 2 februarie 2018, fiind transmise pre soluționare Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe

rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă, la data de 31 ianuarie 2018 și trimis, spre soluționare,

prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 10.

Prin rezoluția din data

de 5 februarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 28 februarie 2018, în

vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de

Casație și Justiție în judecarea cererilor de recurs.

La acest termen, Înalta Curte

a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale

materiale în soluționarea recursurilor de față, în raport de

dispozițiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) și art.

483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că este

întemeiata pentru armatoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor

art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

„1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel,

precum și a altor hotărâri. în cazurile prevăzute de lege; 2.

recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării

unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4.

orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de

competență citată rezultă în mod neechivoc făptui

că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât

hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a

prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei

Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C.

proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție,

ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin

excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva

altor hotărâri.

Astfel formulată, norma

în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei

Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care

a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma

de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe.

O asemenea formulare de

principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum

s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul

competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1

din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun

pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este

prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare la lege,

rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit

cărora „Reguli noi de competentă pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se

impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede

că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de

Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Nici această normă

nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de

Casație și Justiție soluționează toate recursurile

care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe,

formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat

consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru

soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei

rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică

titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin

lege competența de soluționare a recursului. De altfel, aceiași

scop îl urmărește și. recursul soluționat de alte

instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483

alin. (4) teza finala, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se

aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta

Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a

legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă

acesta nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea

recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în

acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că

acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și

Justiție „potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse

anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o

concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ.,

anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de apel și numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când

aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această

premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu

este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de

Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate

împotriva Hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul Cod de procedură

civilă păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel

încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) C.

proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze

recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând

la examinarea, în condițiile legii, a conformității

hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483

alin. (3) C. proc. civ.

Cum în speță,

judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea

fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul,

rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc.

civ., care reglementează competența în materia recursului a

instanței supreme.

O altfel de interpretare care

să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în

materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar

însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme

noi de competență, în contradicție cu dispozițiile

constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție

„competența instanțelor judecătorești și procedura de

judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art.

122 C. proc. civ. („reguli noi de competență pot fi stabilite numai

prin modificarea normelor prezentului cod").

în aplicarea acestor norme,

competența de soluționare în cauză a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către Tribunalul

Prahova revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de

Apei Ploiești, instanță în favoarea căreia Înalta Curte

urmează a decima competența de soluționare a recursurilor,

văzând și dispozițiile art. 332 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția

necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Declină competența de

soluționare a recursului declarat de pârâtul A. împotriva Deciziei nr.

1202 din 19 septembrie 2017 a Tribunalului Prahova, secția I civilă,

și a recursului declarat de reclamanta D. împotriva încheierii din camera

de consiliu de Ia 11 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul

Prahova, secția I civilă, în Dosarul nr. x/204/2014s în favoarea

Curții de Apel Ploiești.

Fără cale de atac.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 28 februarie 2018.