ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 677/2018

Decizia nr. 677/2018 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpina la data de 6 iunie 2014, reclamanta D. a chemat în judecată pe pârâții A. și B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, sa se dispună partajarea bunurilor comune dobândite de aceasta și pârâtul A. în timpul căsătoriei și care se regăsesc în contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 28 septembrie 2011 de Biroul Notarului Public C. din Câmpina. Cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 4256 din 9 decembrie 2016, Judecătoria Câmpina a admis acțiunea formulată de reclamanta D. în contradictoriu cu pârâții A. și B. A dispus partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, atribuind pârâtului A. un drept indiviz de V% din terenul curți construcții în suprafață de 355 mp., situat în Câmpina, împreună cu casa de locuit P+E în suprafață de 87,51 mp.

având beci la subsol în suprafață de 31,94 mp, situată pe terenul de mai sus. A obligat pârâtul A. la plata către reclamantă a sultei în cuantum de 60.750 lei. A obligat reclamanta D. și pârâtul A. sa plătească către stat câte 3.146 lei, conform cotelor din bunul comun, reprezentând ajutor public judiciar încuviințat reclamantei prin încheierea din data de 27 iunie 2014. A obligat pârâtul să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 450 lei rest după compensare. Prin Decizia nr. 1202 din 19 septembrie 2017, Tribunalul Prahova, secția I civilă, a respins excepția inadmisibilității formulării apelului, ca neîntemeiată. A respins apelurile formulate de pârâții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 4256 din 9 decembrie 2016 pronunțate de Judecătoria Câmpina, ca nefondate.

A compensat în tot cheltuielile de judecată. Prin încheierea din camera de consiliu de la 11 decembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/204/2014, Tribunalul Prahova, secția I civilă, a admis cererea de lămurire a dispozitivului Deciziei nr. 1202 din 19 septembrie 2017, formulată de petenta D. A admis cererea de obligare a apelanților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 lei onorariu avocat. Împotriva Deciziei nr. 1202 din 19 septembrie 2017 a Tribunalului Prahova, secția I civilă, a declarat recurs pârâtul A. și împotriva încheierii din camera de consiliu de la 11 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I civilă, în Dosarul nr. x/204/2014 a declarat recurs reclamanta D., înregistrate la Tribunalul Prahova, la data de 15 decembrie 2017 și respectiv, la data de 2 februarie 2018, fiind transmise pre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 31 ianuarie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 10. Prin rezoluția din data de 5 februarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 28 februarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererilor de recurs. La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursurilor de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ. Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiata pentru armatoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri. în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa". Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc făptui că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți. Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc.

civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri. Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței.

Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora „Reguli noi de competentă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, aceiași scop îl urmărește și. recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finala, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător". Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens.

Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței sale". Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres. Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva Hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul Cod de procedură civilă păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Cum în speță, judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. („reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod"). în aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către Tribunalul Prahova revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apei Ploiești, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a decima competența de soluționare a recursurilor, văzând și dispozițiile art. 332 alin. (3) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâtul A. împotriva Deciziei nr. 1202 din 19 septembrie 2017 a Tribunalului Prahova, secția I civilă, și a recursului declarat de reclamanta D. împotriva încheierii din camera de consiliu de Ia 11 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I civilă, în Dosarul nr. x/204/2014s în favoarea Curții de Apel Ploiești. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 februarie 2018.