ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 609/2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 609/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Decizia nr. 609/2018

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Judecătoriei Novaci la data de 27 iunie 2036, cu precizarea

ulterioară, ce se află atașată la dosar la fila nr. 10,

reclamanta A., a chemat în judecată și personal la interogatoriu pe

pârâții B. și C., solicitând ca prin sentința ce se va

pronunța, să se dispună : stabilirea liniei reale de hotar pe latura

de miazănoapte între proprietatea sa și a pârâtului B., iar în

partea de miazăzi,

stabilirea liniei reale de hotar între proprietatea sa și a pârâtului C.;

obligarea pârâtului B. de a demola streașină de Ia șoprul sau,

iar în caz de refuz să fie autorizat să demoleze streașină

pe cheltuiala sa; obligarea pârâților de a ridica gardurile construite

care nu respectă linia de hotar, iar în caz de refuz să fie

autorizată să le demoleze pe cheltuiala acestora; cu obligarea

pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin

sentința civila nr. 394 din 24 aprilie 2017, pronunțată de

Judecătoria Novaci a fost admisă, în parte, acțiunea civilă

în grănițuire și obligația de a face, formulată de

reclamanta A. împotriva pârâților B. și C. A fost stabilită

linia de hotar dintre proprietatea reclamantei și a pârâtului C., pe

actualul aliniament, determinat de pct. 12-11-10-9-8 și care

reprezintă gardul pe bordură edificat de reclamantă și în

continuarea spre vest a acestuia, gardul din stâlpi din lemn și sârmă

edificat de C. A fost stabilită linia de hotar dintre proprietatea

reclamantei și a pârâtului B., pe actualul aliniament, determinat de pct.

30-29-28-27-26-25-24-23-22-20 și care reprezintă gardul edificat de B.

A fost obligat pârâtul B. să demoleze streașină de la

șoprul care se învecinează cu terenul reclamantei (zidul sudic al

acestuia constituind limită de hotar), iar în caz de refuz

autorizează reclamanta să o demoleze pe cheltuiala acestuia. A fost

respins capătul de cerere privind obligarea pârâților de a ridica

gardurile construite care nu respectă linia de hotar. A fost obligat

pârâtul B., la plata sumei de 420 Iei, cu titlu de cheltuieli de judecată

față de reclamantă.

Prin

Decizia nr. 1485 din 26 septembrie 2017 Tribunalul Gorj, secția I

civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta

reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 394 din 24 aprilie 2017,

pronunțată de Judecătoria Novaci, în contradictoriu cu

intimații B. și C. A admis apelul declarat de apelantul pârât B.

împotriva aceleiași sentințe. A schimbat sentința în parte în

sensul că a respins capătul de cerere privind demolarea

streașinii de la șopru. A menținut celelalte dispoziții ale

sentinței. A respins cererea intimatului C. de acordare a cheltuielilor de

judecată.

Împotriva

acestei din urmă decizii, a declarat recurs reclamanta A., înregistrat Ia

Tribunalul Gorj la data de 14 decembrie 2017.

Prin

adresa din 9 ianuarie 2018, Tribunalul Gorj a înaintat recursul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, în vederea

soluționării acestuia.

Dosarul

a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, la data de 19 ianuarie 2018 și

trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie,

completului de filtru nr. 4.

Prin

rezoluția completului din data de 22 ianuarie 2018, s-a fixat termen de

judecată la 22 februarie 2018, în vederea discutării competenței

materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

judecarea cererii de recurs.

La

acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra

excepției necompetenței sale materiale în soluționarea

recursului, pe care o va admite, pentru următoarele considerente:

Decizia

supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în

apel, într-un litigiu având ca obiect grănițuire.

În

conformitate cu art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și

Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor

curților de apel, precum si a altor hotărâri, în cazurile

prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în

vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea

unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența

sa".

Din

norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul

că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât

hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a

prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei

Curți.

Prin

urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de

Casație și Justiție, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de apel și numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență

a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de

instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu

alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul

că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date

în mod expres în competența altor instanțe.

O

asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art.

97 pct. 1, precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în

cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea

art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță

de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu

este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea

nepermisă a sferei de aplicare a normei, în

condițiile în care legiuitorul a

limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire

expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă

nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce

contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora „Reguli

noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor

prezentului cod".

Constatări

similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce

prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei

Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Nici

această normă nu conține o formulare de principiu în sensul

că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date

în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi

impus daca legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca

instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea

normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică

titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin

lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același

scop îl urmărește și recursul soluționat de alte

instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală,

potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod

corespunzător".

Este

incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și

aplicarea unitară a legii, roi consacrat de art. 126 alin. (3) din

Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de

competență în soluționarea recursurilor, în absența unei

norme exprese de competență. în acest sens, art. 126 alin. (3) din

Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta

Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței

sale".

Din

considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C.

proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97

pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă,

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor curților de apel și numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor

hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind

de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se

constată că nu este prevăzută în mod expres competența

Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe

de altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută

de principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul

că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel

judecă recursuri doar „în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu

toate acestea, se impune a fi identificată o instanță

competentă pentru soluționarea recursului de față, dat

fiind că „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv

că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel

cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În

acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit

cărora „în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată

nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă,

nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații

asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor

generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia

și ținând seama de cerințele echității".

După

cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele

dreptului procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de

aplicare a acestora.

În

absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru

soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor

pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi

identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la

analogie și identificarea instanței competente în cauză „în baza

dispozițiilor legale privitoare la situații

asemănătoare."

Situațiile

asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care

legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de

atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în

apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind

curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție,

întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost

direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C.

proc. civ.

În

acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C.

proc. civ., conform cărora „în cazurile anume prevăzute de lege,

recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară

celei care a pronunțat hotărârea atacată".

Pe

acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel

soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un

tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile,

astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin.

(3) C. proc. civ.

Soluția

legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se

impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o

interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune,

fiind vorba despre „situații asemănătoare".

În

aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3} C.

proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului

declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către

Tribunalul Gorj revine instanței ierarhic superioare, respectiv

Curții de Apel Alba Craiova, instanță în favoarea

căreia Înalta Curte va declina

competența de soluționare a recursului, văzând și

dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină

competența de soluționare a recursului formulat de reclamanta A.

împotriva Deciziei nr. 1485 din 26 septembrie 2017 a Tribunalului Gorj, secția

I civilă, în favoarea Curții de Apel Craiova.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 22 februarie 2018.