ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 620/2018

Decizia nr. 620/2018 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sinaia la data de 04 iunie 2013, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul C. au solicitat instanței sa dispună ca pârâtul să le lase în deplină proprietate și posesie suprafața de aprox. 10 mp teren acaparată; să se stabilească linia de hotar dintre proprietățile acestora și să fie obligat pârâtul să refacă gardul pe vechiul aliniament, sau să fie reclamanții abilitați să-l refacă, pe cheltuiala sa.

Judecătoria Sinaia a pronunțat sentința civilă nr. 516 din 30 mai 2017, prin care : a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții B. și A., în contradictoriu cu pârâții C., D., și Orașul Sinaia prin primar; a stabilit linia de hotar potrivit raportului de expertiză completare anexa nr. 5.1, E.; a obligat pârâtul C. să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților terenul în suprafață de 10 mp delimitat prin pct. 3-A-25-3 și terenul în suprafață de 2,50 mp delimitat prin pct. B-14-15-B, conform raportului de expertiză completare anexa nr. 5.1, E.; a admis, în parte, cererea reconvențională; a obligat reclamanții să lase în deplină proprietate și posesie pârâtului C. terenul în suprafață de 0,50 mp delimitat prin pct. A-26-B-A, conform raportului de expertiză completare anexa nr. 5.1, E.; a obligat reclamanții și pârâții să contribuie în cotă de i/2 la edificarea gardului dintre proprietăți, conform expertizei construcții F.; a obligat reclamanții să-și modifice șarpanta acoperișului prin montarea burlanelor necesare, ca vântul să nu mai spulbere apa de ploaie pe fațada laterală a pârâților, să modifice coșul de fum prin adăugarea unui tronson astfel încât să depășească cu un metru acoperișul reclamanților la coamă și să-și ridice țeava care colectează apele pluviale de pe terenul pârâților, conform expertizei construcții, F.; a compensat cheltuielile de judecată.

Prin Decizia nr. 1697 din data de 08 noiembrie 2017, Tribunalul Prahova, secția I civilă, a respins, ca neîntemeiate, cererile de completare și refacere a probatoriului formulate de apelanți. A respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanții B. și A. împotriva sentinței civile nr. 516 din 30 mai 2017, pronunțată de Judecătoria Sinaia, în contradictoriu cu intimatul - pârât Orașul Sinaia prin primar. A respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta D. împotriva sentinței civile nr. 516 din 30 mai 2017, pronunțată de Judecătoria Sinaia, în contradictoriu cu intimatul - pârât Orașul Sinaia prin primar.

A admis apelul formulat de pârâtul C. împotriva sentinței civile nr. 516 din 30 mai 2017, pronunțată de Judecătoria Sinaia în contradictoriu cu intimatul - pârât Orașul Sinaia prin primar, și, pe cale de consecință, a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a înlăturat dispoziția de obligare a pârâtului C. la plata cheltuielilor necesare edificării gardului dintre proprietăți. A menținut în rest dispozițiile sentinței atacate. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâții D. Mariana și C., ce a fost înregistrat ia Tribunalul Prahova Ia data de 17 ianuarie 2018. Această instanță, prin adresă, a înaintat recursul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării acestuia.

Dosarul a fost. înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 26 ianuarie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 4. Prin rezoluția completului din data de 29 ianuarie 2018 s-a fixat termen de judecată la 22 februarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs. La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului, pe care o va admite, pentru următoarele considerente: Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în apel, într-un litigiu având ca obiect revendicare imobiliară.

În conformitate cu art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă : „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa". Din norma de competență, citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apei și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri. Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1, precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului ia edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței.

Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător". Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență. în acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței sale". Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc.

civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres. Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel. Pe de altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apei, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc.

civ., curțile de apei judecă recursuri doar „în cazurile anume prevăzute de lege." Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanță competentă pentru soluționarea recursului de față, dat fiind că „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ. În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora „în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității". După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză „în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare." Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar tară a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar ti fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc.

civ. În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora „în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată". Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apei soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apei, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre „situații asemănătoare". În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc.

civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Prahova revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Ploiești, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Declină competența de soluționare a recursului formulat de pârâții D. și C. împotriva Deciziei nr. 1697 din 8 noiembrie 2017 a Tribunalului Prahova, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Ploiești. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2018.