ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 620/2018

Decizia nr. 620/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Sinaia la data de 04 iunie 2013,

reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul C. au solicitat

instanței sa dispună ca pârâtul să le lase în deplină

proprietate și posesie suprafața de aprox. 10 mp teren

acaparată; să se stabilească linia de hotar dintre

proprietățile acestora și să fie obligat pârâtul să

refacă gardul pe vechiul aliniament, sau să fie reclamanții

abilitați să-l refacă, pe cheltuiala sa.

Judecătoria Sinaia a pronunțat sentința civilă nr. 516

din 30 mai 2017, prin care : a admis, în parte, acțiunea formulată de

reclamanții B. și A., în contradictoriu cu pârâții C., D.,

și Orașul Sinaia prin primar; a stabilit linia de hotar potrivit

raportului de expertiză completare anexa nr. 5.1, E.; a obligat pârâtul C.

să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților

terenul în suprafață de 10 mp delimitat prin pct. 3-A-25-3 și

terenul în suprafață de 2,50 mp delimitat prin pct. B-14-15-B,

conform raportului de expertiză completare anexa nr. 5.1, E.; a admis, în

parte, cererea reconvențională; a obligat reclamanții să

lase în deplină proprietate și posesie pârâtului C. terenul în

suprafață de 0,50 mp delimitat prin pct. A-26-B-A, conform raportului

de expertiză completare anexa nr. 5.1, E.; a obligat reclamanții

și pârâții să contribuie în cotă de i/2 la edificarea

gardului dintre proprietăți, conform expertizei construcții F.;

a obligat reclamanții să-și modifice șarpanta

acoperișului prin montarea burlanelor necesare, ca vântul să nu mai

spulbere apa de ploaie pe fațada laterală a pârâților, să

modifice coșul de fum prin adăugarea unui tronson astfel încât

să depășească cu un metru acoperișul

reclamanților la coamă și să-și ridice țeava care

colectează apele pluviale de pe terenul pârâților, conform expertizei

construcții, F.; a compensat cheltuielile de judecată.

Prin Decizia nr. 1697 din data de 08 noiembrie 2017, Tribunalul

Prahova, secția I civilă, a respins, ca neîntemeiate, cererile de

completare și refacere a probatoriului formulate de apelanți. A

respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanții B. și A.

împotriva sentinței civile nr. 516 din 30 mai 2017, pronunțată

de Judecătoria Sinaia, în contradictoriu cu intimatul - pârât Orașul

Sinaia prin primar. A respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta D.

împotriva sentinței civile nr. 516 din 30 mai 2017, pronunțată de

Judecătoria Sinaia, în contradictoriu cu intimatul - pârât Orașul

Sinaia prin primar. A admis apelul formulat de pârâtul C. împotriva

sentinței civile nr. 516 din 30 mai 2017, pronunțată de

Judecătoria Sinaia în contradictoriu cu intimatul - pârât Orașul

Sinaia prin primar, și, pe cale de consecință, a schimbat, în

parte, sentința atacată, în sensul că a înlăturat

dispoziția de obligare a pârâtului C. la plata cheltuielilor necesare

edificării gardului dintre proprietăți. A menținut în rest

dispozițiile sentinței atacate.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâții D. Mariana

și C., ce a fost înregistrat ia Tribunalul Prahova Ia data de 17 ianuarie

2018.

Această instanță, prin adresă, a înaintat recursul

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea

soluționării acestuia.

Dosarul a fost. înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția I civilă, la data de 26 ianuarie 2018

și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată

aleatorie, completului de filtru nr. 4.

Prin rezoluția completului din data de 29 ianuarie 2018 s-a fixat

termen de judecată la 22 februarie 2018, în vederea discutării

competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și

Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra

excepției necompetenței sale materiale în soluționarea

recursului, pe care o va admite, pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de

către tribunal, în apel, într-un litigiu având ca obiect revendicare

imobiliară.

În conformitate cu art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație

și Justiție judecă : „1. recursurile declarate împotriva

hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri,

în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3.

cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru

dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în

competența sa".

Din norma de competență, citată rezultă în mod

neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât

hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a

prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei

Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți

de Casație și Justiție, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de apei și numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea

de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă

recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu

statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate

recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor

instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în

conținutul art. 97 pct. 1, precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95

pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor

pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că

legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin

indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte

este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui

recurs pentru care nu este prevăzută competența altei

instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului ia

edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a

normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei

Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult,

s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin

adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc.

civ., potrivit cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite

numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483

alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că „Recursul urmărește

să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție

examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii

atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu

în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu

sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce

s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei

Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea

recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului,

după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei

Curți îi revine prin lege competența de soluționare a

recursului. De altfel, același scop îl urmărește și

recursul soluționat de alte instanțe, astfel cum se prevede în art.

483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin.

(3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza

interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126

alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de

competență în soluționarea recursurilor, în absența unei

norme exprese de competență. în acest sens, art. 126 alin. (3) din

Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta

Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței

sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin.

(3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă

din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca

regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin

excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva

altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod

expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce

preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres

competența Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competență nu este

prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apei,

ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc.

civ., curțile de apei judecă recursuri doar „în cazurile anume

prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanță

competentă pentru soluționarea recursului de față, dat

fiind că „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv

că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel

cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc.

civ. potrivit cărora „în cazul în care o pricină nu poate fi

soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa

acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la

situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza

principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele

acesteia și ținând seama de cerințele echității".

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată

enumera izvoarele dreptului procesual civil și stabilește,

totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absența unei norme privind competența de atribuțiune

pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor

pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi

identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la

analogie și identificarea instanței competente în cauză „în baza

dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare."

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză

sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este

deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale în apel, dar tară a individualiza

instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de

Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar

fi fost expres indicate, ar ti fost direct incidente, după caz,

prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima

teză C. proc. civ., conform cărora „în cazurile anume prevăzute

de lege, recursul se soluționează de către instanța

ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea

atacată".

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apei

soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un

tribunal în apei, procedând la examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile,

astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483

alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4)

prima teză se impune și în alte situații decât cele expres

reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de

identitatea de rațiune, fiind vorba despre „situații

asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin.

(3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a

recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de

către Tribunalul Prahova revine instanței ierarhic superioare,

respectiv Curții de Apel Ploiești, instanță în favoarea

căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a

recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc.

civ.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I

D E

Declină competența de soluționare a recursului formulat

de pârâții D. și C. împotriva Deciziei nr. 1697 din 8 noiembrie 2017

a Tribunalului Prahova, secția I civilă, în favoarea Curții de

Apel Ploiești.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 22 februarie 2018.