ÎCCJ, Decizia nr. 275/2011

Ședința publică de la 27 aprilie 2011

Asupra

recursului de față;

Din

actele dosarului constată următoarele:

Prin

sentința nr. 1706 din 5 noiembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de

petentul I.I. împotriva rezoluției nr. 166/P/2010 din 19 martie 2010, Secția de

Urmărire Penală și Criminalistică. A fost menținută rezoluția atacată, iar

petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru

a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că petentul I.I.

a formulat plângere împotriva magistraților judecători M.C., C.R., P.M. și R.C.,

grefierilor H.A. și H.M. și a procurorilor P.M., C.D. și M.I., precum și

împotriva făptuitoarei G.S.A. pentru că „au concurat la contracararea

avocatului I.I. în susținerea apărării pentru clientul său G.I., oficianții

abuzând de postura lor, implicând-o pe G.S.A., negând rolul apărării și faptul

că apărătorul are dreptul și obligația de a susține interesele legale ale celui

acuzat în condițiile legii și în interesul înfăptuirii justiției”.

Prin

rezoluția nr. 166/P/2010 din 19 martie 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție a dispus neînceperea urmăririi penale față de

magistrații judecători M.C., C.R., P.M. și R.C., procurorii P.M., C.D., M.I., M.V.

și V.A.S. și grefierii H.M. și H.A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de

art. 246 C. pen.

La

adoptarea acestei soluții s-a avut în vedere că aspectele sesizate în plângerea

formulată de numitul I.I. nu se justifică și nu rezultă că drepturile sale au

fost îngrădite cu ocazia exercitării apărării clientului său G.I.

Soluția

dispusă, a fost confirmată de procurorul ierarhic superior prin rezoluția nr. 3717/1937/II/2/2010

din 10 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secția de Urmărire Penală și Criminalistică.

Împotriva

rezoluției de neurmărire penală, în termen legal, în baza dispozițiilor art.

278

1

C. proc. pen. a formulat plângere petiționarul I.I., solicitând

admiterea plângerii și trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii

urmăririi penale.

Analizând

actele existente la dosar prima instanță a apreciat că plângerea formulată de

petiționar nu este întemeiată, soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă

față de magistrați și grefieri fiind legală și temeinică, în mod corect

reținându-se, prin rezoluția atacată, că faptele reclamate de petiționar nu

există. Actele premergătoare efectuate în cauză nu au relevat aspecte de natură

penală în activitatea desfășurată de intimați, fiind evident că petiționarul a

formulat plângere împotriva magistraților, fiind nemulțumit de soluțiile

pronunțate de aceștia.

S-a

reținut că nu rezultă din lucrările dosarului că petiționarul a fost în vreun

fel împiedicat să-și exercite dreptul la apărare față de clientul său G.I., de

altfel din conținutul plângerilor adresate de petiționar atât Parchetului, cât

și Înaltei Curți, nerezultând în ce constă activitatea de „contracarare” a

dreptului de apărare, imputată intimaților, acestea conținând fraze incoerente,

o înșiruire de articole de lege, fără nicio legătură cu cauza dedusă judecății.

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o,

astfel după cum rezultă din motivele de recurs depuse în scris (filele 21-25

dosar recurs) pentru nesoluționarea plângerii formulată de petent împotriva

rezoluției din 19 aprilie 2010 (nr. 3081/1485/II/2/2010) a procurorului șef

secție M.I. și nepronunțarea asupra împrejurării că parchetul nu a soluționat

plângerea împotriva rezoluției din 19 martie 2010 (nr. 166/P/2010), nesemnarea

de către procuror a rezoluțiilor nr.166/P/2010 și nr. 175/P/2009, neobservarea

faptului că plângerea a fost formulată, în calitate de petent, și de Cabinetul

de Avocatură „I.I.”.

Analizând

cauza prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit

dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., se constată că

recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce urmează.

Astfel

după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea

urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive,

privind existența de date relative la comiterea unei infracțiuni și a unei

condiții negative, privind inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în

mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincțiile

prevăzute de textul de lege indicat.

În

cauza de față, după cum rezultă din actele dosarului, petentul a conferit

relevanță penală normalei desfășurări a atribuțiilor magistraților și

personalului auxiliar, nemulțumirea sa întemeindu-se, în realitate, pe

împrejurarea că soluțiile dispuse nu i-au fost favorabile, privite fiind din

perspectiva calității sale de avocat și a intereselor clientului.

Rezultă,

așadar, că în mod întemeiat, pe baza verificărilor dispuse în etapa actelor

premergătoare, procurorul a dispus față de intimați soluția de neîncepere a

urmăririi penale, faptele reclamate neexistând, pretinsele argumente ale

petentului fiind pure aserțiuni subiective, inapte a proba comiterea unei fapte

din sfera ilicitului penal, pentru a se angaja răspunderea penală a unei

persoane.

Din

verificarea actelor dosarului reiese, totodată, că prima instanță a dat o

evaluare proprie justă actelor dosarului, plângerii petentului și rezoluției

atacate, hotărârea pronunțată fiind legală și temeinică.

Criticile

invocate în recurs sunt nefondate.

Prima

instanță a reținut în mod just cadrul procesual, prin prisma obiectivului

plângerii și a părților, verificând sub aspectul legalității și temeiniciei

rezoluției atacată (nr. 166/P/2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție) și având în vedere, implicit, că persoana care avea

legitimitate procesuală în a formula plângere potrivit art. 278

1

C.

proc. pen., era titularul Cabinetului de Avocatură, maniera arătată de

soluționare a cauzei neprejudiciind interesele părților.

Astfel,

se constată că susținerile petentului referitoare la soluțiile dispuse sau

omise a fi dispuse prin altă sentință sau rezoluție nu pot fi primite deoarece

exced obiectului prezentei cauze; totodată critica referitoare la

neîndeplinirea pretinsei cerințe a ștampilării rezoluției procurorului este

neîntemeiată, chiar o eventuală asemenea carență nefiind sancționată cu

nulitatea actului adus la cunoștința părții, și cu privire la care aceasta și-a

exercitat drepturile procesuale.

Pentru

considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând

și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul I.I. împotriva sentinței nr. 1706 din 5

noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 5372/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2011.