ÎCCJ, Decizia nr. 275/2011

Ședința publică de la 27 aprilie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 1706 din 5 noiembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul I.I. împotriva rezoluției nr. 166/P/2010 din 19 martie 2010, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică. A fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că petentul I.I. a formulat plângere împotriva magistraților judecători M.C., C.R., P.M. și R.C., grefierilor H.A. și H.M. și a procurorilor P.M., C.D.

și M.I., precum și împotriva făptuitoarei G.S.A. pentru că „au concurat la contracararea avocatului I.I. în susținerea apărării pentru clientul său G.I., oficianții abuzând de postura lor, implicând-o pe G.S.A., negând rolul apărării și faptul că apărătorul are dreptul și obligația de a susține interesele legale ale celui acuzat în condițiile legii și în interesul înfăptuirii justiției”. Prin rezoluția nr. 166/P/2010 din 19 martie 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistrații judecători M.C., C.R., P.M. și R.C., procurorii P.M., C.D., M.I., M.V. și V.A.S. și grefierii H.M. și H.A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen.

La adoptarea acestei soluții s-a avut în vedere că aspectele sesizate în plângerea formulată de numitul I.I. nu se justifică și nu rezultă că drepturile sale au fost îngrădite cu ocazia exercitării apărării clientului său G.I. Soluția dispusă, a fost confirmată de procurorul ierarhic superior prin rezoluția nr. 3717/1937/II/2/2010 din 10 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică. Împotriva rezoluției de neurmărire penală, în termen legal, în baza dispozițiilor art. 278 1 C. proc. pen. a formulat plângere petiționarul I.I., solicitând admiterea plângerii și trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale.

Analizând actele existente la dosar prima instanță a apreciat că plângerea formulată de petiționar nu este întemeiată, soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă față de magistrați și grefieri fiind legală și temeinică, în mod corect reținându-se, prin rezoluția atacată, că faptele reclamate de petiționar nu există. Actele premergătoare efectuate în cauză nu au relevat aspecte de natură penală în activitatea desfășurată de intimați, fiind evident că petiționarul a formulat plângere împotriva magistraților, fiind nemulțumit de soluțiile pronunțate de aceștia.

S-a reținut că nu rezultă din lucrările dosarului că petiționarul a fost în vreun fel împiedicat să-și exercite dreptul la apărare față de clientul său G.I., de altfel din conținutul plângerilor adresate de petiționar atât Parchetului, cât și Înaltei Curți, nerezultând în ce constă activitatea de „contracarare” a dreptului de apărare, imputată intimaților, acestea conținând fraze incoerente, o înșiruire de articole de lege, fără nicio legătură cu cauza dedusă judecății. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, astfel după cum rezultă din motivele de recurs depuse în scris (filele 21-25 dosar recurs) pentru nesoluționarea plângerii formulată de petent împotriva rezoluției din 19 aprilie 2010 (nr. 3081/1485/II/2/2010) a procurorului șef secție M.I.

și nepronunțarea asupra împrejurării că parchetul nu a soluționat plângerea împotriva rezoluției din 19 martie 2010 (nr. 166/P/2010), nesemnarea de către procuror a rezoluțiilor nr.166/P/2010 și nr. 175/P/2009, neobservarea faptului că plângerea a fost formulată, în calitate de petent, și de Cabinetul de Avocatură „I.I.”. Analizând cauza prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce urmează. Astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive, privind existența de date relative la comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative, privind inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc.

pen., cu distincțiile prevăzute de textul de lege indicat. În cauza de față, după cum rezultă din actele dosarului, petentul a conferit relevanță penală normalei desfășurări a atribuțiilor magistraților și personalului auxiliar, nemulțumirea sa întemeindu-se, în realitate, pe împrejurarea că soluțiile dispuse nu i-au fost favorabile, privite fiind din perspectiva calității sale de avocat și a intereselor clientului. Rezultă, așadar, că în mod întemeiat, pe baza verificărilor dispuse în etapa actelor premergătoare, procurorul a dispus față de intimați soluția de neîncepere a urmăririi penale, faptele reclamate neexistând, pretinsele argumente ale petentului fiind pure aserțiuni subiective, inapte a proba comiterea unei fapte din sfera ilicitului penal, pentru a se angaja răspunderea penală a unei persoane.

Din verificarea actelor dosarului reiese, totodată, că prima instanță a dat o evaluare proprie justă actelor dosarului, plângerii petentului și rezoluției atacate, hotărârea pronunțată fiind legală și temeinică. Criticile invocate în recurs sunt nefondate. Prima instanță a reținut în mod just cadrul procesual, prin prisma obiectivului plângerii și a părților, verificând sub aspectul legalității și temeiniciei rezoluției atacată (nr. 166/P/2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție) și având în vedere, implicit, că persoana care avea legitimitate procesuală în a formula plângere potrivit art. 278 1 C. proc. pen., era titularul Cabinetului de Avocatură, maniera arătată de soluționare a cauzei neprejudiciind interesele părților.

Astfel, se constată că susținerile petentului referitoare la soluțiile dispuse sau omise a fi dispuse prin altă sentință sau rezoluție nu pot fi primite deoarece exced obiectului prezentei cauze; totodată critica referitoare la neîndeplinirea pretinsei cerințe a ștampilării rezoluției procurorului este neîntemeiată, chiar o eventuală asemenea carență nefiind sancționată cu nulitatea actului adus la cunoștința părții, și cu privire la care aceasta și-a exercitat drepturile procesuale. Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul I.I. împotriva sentinței nr. 1706 din 5 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 5372/1/2010. Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2011.