ÎCCJ, Decizia nr. 98/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 98/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică de la 28 februarie 2011

Asupra

recursului de față;

Din

actele dosarului, constată următoarele:

Prin

sentința nr. 1669 din 3 noiembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul

C.V. împotriva rezoluției nr. 592/P/2010 din 25 iunie 2010 a Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică;

a fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor

judiciare statului.

Pentru

a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că prin rezoluția

nr. 592/P/2010 din 25 iunie 2010 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, s-a dispus, în conformitate

cu dispozițiile art. 228 alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C.

proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de magistrații P.G. și M.G., judecători

în cadrul Curții de Apel Iași sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută și

pedepsită de art. 246 C. pen.

Pentru

a dispune astfel, procurorul de caz a reținut prin plângerea penală înregistrată

la data de 1 iunie 2010, la grefa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, persoana vătămată C.V.

a solicitat efectuarea de cercetări penale împotriva magistraților P.G. și C.M.,

judecători în cadrul Curții de Apel Iași, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută

și pedepsită de art. 246 C. pen., pretins comisă cu ocazia instrumentării dosarului

civil nr. 17408/1995 al Judecătoriei Iași, în care s-a pronunțat sentința civilă

nr. 5716 din 27 mai 1996.

În

fapt s-a reținut că, prin sentința civilă nr. 5716 din 27 mai 1996, pronunțată de

magistrații judecători reclamați în dosarul nr. 17408/1995 al Judecătoriei Iași,

a fost admisă acțiunea reclamantului C.C., și s-a dispus completarea titlului de

proprietate în sensul înscrierii pe acesta și a reclamantului.

Pentru

a adopta această soluție, instanța de fond a reținut că reclamantul și cei doi frați

ai săi sunt moștenitorii defunctului C.G., iar în această calitate, la data de 14

martie 1991, s-a solicitat Comisiei locale de aplicare a legii fondului funciar

din comuna Miroslava, județul Iași, reconstituirea dreptului de proprietate asupra

terenului arabil ce a aparținut părinților lor.

Cererea

a fost formulată de C.V., în conformitate cu prevederile dispozițiilor art. 12 din

Legea nr. 18/1991 și în numele celorlalți moștenitori; adeverința nr. 776 din 13

august 1991, eliberată de Comisia Comunală Miroslava, pentru suprafața de 2,30 ha

teren, s-a referit numai la C.V. și C.I., astfel fiind emis și titlul de proprietate.

Împotriva

acestei sentințe civile a declarat apel pârâtul C.V., invocând faptul că în mod

greșit a fost admisă acțiunea, în condițiile în care reclamantul nu a depus cerere

personală pentru reconstituirea dreptului de proprietate și nu s-a plâns împotriva

adeverinței nr. 776 din 13 august 1991.

Tribunalul

Iași, secția civilă, prin decizia civilă nr. 459 din 10 martie 1997 (dosar nr. 4930/1996),

a respins apelul, ca nefondat și a menținut ca fiind legală și temeinică sentința

civilă nr. 5716 din 27 iunie 1996 sus prezentată.

Împotriva

acestei decizii a Tribunalului Iași, pârâtul C.V. a declarat recurs, invocând inadmisibilitatea

acțiunii formulată de reclamantul C.C., deoarece, în prealabil, reclamantul trebuia

să se adreseze Comisiei județene de aplicare a Legii nr. 18/1991 de pe lângă Prefectura

județului Iași, cu plângere.

Curtea

de Apel Iași, prin decizia civilă nr. 807 din 7 iulie 1997 (dosar nr. 1426/1997)

a anulat, ca insuficient timbrat recursul declarat de pârâtul C.V., împotriva deciziei

civile nr. 459 din 10 martie 1997 a Tribunalului Iași, pe care a menținut-o.

Având

în vedere situația de fapt expusă, precum și conținutul actelor premergătoare efectuate

în cauză, din care a rezultat că nu sunt indicii și probe din care să reiasă că

magistrații judecători reclamați ar fi săvârșit infracțiunea indicată în plângere,

în cauză s-a dispus neînceperea urmăririi penale în condițiile art. 10 lit. a) C.

proc. pen.

S-a

mai reținut de către procuror că, persoana vătămată a invocat în susținerea plângerii

sale, motive subiective de nemulțumire față de soluțiile nefavorabile pronunțate

de instanțe, fără însă a argumenta și proba în fapt și în drept plângerea penală

formulată, or, conform dispozițiilor art. 68

1

C. proc. pen., pentru a

se efectua acte premergătoare față de o persoană pentru săvârșirea unei infracțiuni

este necesar ca din datele existente în cauză să rezulte elemente de fapt concrete,

din care, rațional, să se poată ajunge la concluzia că, în speță, s-a săvârșit o

faptă penală, indiciile temeinice fiind cele care declanșează procesul penal.

S-a

constatat însă că persoana vătămată a enumerat întreg parcursul situației de fapt

expuse, fără a se contura elementele vreunei infracțiuni, considerent pentru care,

s-a dispus neînceperea urmăririi penale, soluție confirmată de către procurorul

ierarhic superior prin rezoluția nr. 6479/3065/II/2/2010 din 20 iulie 2010, reținându-se

că în cauză, nu există indicii în sensul săvârșirii de către magistrații menționați

anterior a infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., aceștia îndeplinindu-și în

mod corect atribuțiile de serviciu, fără a produce în căile de atac o vătămare a

intereselor legale ale unei persoane, sentința civilă nr. 5716 din 27 mai 1996 fiind

menținută prin decizia civilă nr. 459 din 10 martie 1997 a Tribunalului Iași și

decizia nr. 807 din 7 iulie 1997 a Curții de Apel Iași.

Cu

privire la plângerea întemeiată pe dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen.

cu soluționarea căreia prima instanță a fost investită, aceasta a reținut că este

nefondată.

Astfel,

prima instanță a apreciat că magistrații judecători P.G. și M.G., din cadrul Curții

de Apel Iași în exercitarea atribuțiilor de serviciu nu au săvârșit infracțiunile

sesizate de către petiționar, prevăzute de art. 246 C. pen., potrivit Legii nr.

304/2004, judecătorii fiind independenți iar, potrivit atribuțiilor conferite de

lege, pe baza probelor administrate în cauză și a propriei convingeri, sunt liberi

să aprecieze cu privire la soluțiile pronunțate în cauzele ce le soluționează, urmând

ca instanța de control judiciar să aprecieze asupra temeiniciei și legalității acestora.

S-a

mai reținut că, deși petiționarul a arătat, în concret, în ce constă vătămarea adusă

intereselor sale, nu a produs probe în dovedirea acestora, în condițiile în care

nu orice eventuală încălcare a dispozițiilor procedurale cu ocazia desfășurării

activității magistratului judecător, angajează răspunderea penală a acestuia, ci

doar dacă se dovedește reaua-credință cu care acționează acesta în scopul prejudicierii

intereselor unei persoane, ceea ce nu este cazul în speță.

Petiționarul

a avut calitate procesuală în dosarul nr. 17408/1995 al Judecătoriei Iași, soluționat

prin sentința civilă nr. 5716 din 27 mai 1996, iar completul de judecată format

din magistrații intimați prin sentința pronunțată a dispus admiterea acțiunii civile

formulată de numitul C.C. și completarea titlului de proprietate nr. 82524 din 4

mai 1992, în sensul înscrierii pe aceasta a numitului C.C.

În

dosarul nr. 4930/1996 al Tribunalului Iași, prin decizia civilă nr. 459 din 10 martie

1997 a fost respins apelul declarat de petent împotriva sentinței civile susmenționate.

Ulterior,

în dosarul nr. 1426/1997 al Curții de Apel Iași, prin decizia civilă nr. 807 din

7 iulie 1997 a fost anulat, ca insuficient timbrat, recursul declarat de petent

împotriva deciziei civile nr. 459 din 10 martie 1997 a Tribunalului Iași.

Așadar,

prima instanță a reținut că petiționarul își putea valorifica susținerile în fața

instanței de control judiciar investită cu soluționarea căilor de atac prevăzute

de lege, din actele și lucrările dosarului, nerezultând că intimații magistrați

judecători P.G. și M.C., din cadrul Curții de Apel Iași, au săvârșit infracțiunile

sesizate de petiționar, soluțiile dispuse de către magistrații judecători putând

fi reformate în căile de atac prevăzute de lege.

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, astfel

după cum rezultă din concluziile sale orale, prezentate în partea introductivă a

prezentei decizii, cât și prin concluziile scrise (filele 4, 12, 13 și 24 dosar

recurs) pentru nelegalitate și netemeinicie, caracter abuziv, susținerea intereselor

intimaților de către apărătorul petentului, caracterul fals al sentinței pronunțată

de intimate, imposibilitatea exercitării dreptului legal cuvenit petentului; s-a

solicitat anularea sentinței false, pronunțată cu încălcarea dreptului petentului.

Analizând

cauza prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor

art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat

și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Astfel

după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen., începerea

urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive, a

existenței de date privind comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative,

a inexistenței cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale,

cu distincțiile prevăzute de art. 10 C. proc. pen.

În

cauza supusă analizei, procurorul, sesizat prin plângerea petentului, a efectuat,

potrivit dispozițiilor art. 224 C. proc. pen., actele premergătoare apreciate ca

utile cauzei și, motivat, constatând incidența dispozițiilor art. 10 lit. a) C.

proc. pen., a dispus, față de intimatele judecător, soluția de neîncepere a urmăririi

penale.

După

cum întemeiat s-a reținut, atât prin rezoluția contestată, cât și prin sentința

recurată, faptele reclamate de către petent nu există în materialitatea lor, neexistând

temei pentru angajarea răspunderii penale a intimaților magistrați. Aceștia și-au

exercitat legal atribuțiile specifice funcției cu care au fost investiți, activitățile

de interpretare și aplicare a legii cauzelor deduse judecății și soluționarea acestora

prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești neputând constitui, prin ele, infracțiuni,

chiar dacă au nemulțumit una dintre părțile din proces.

Criticile

pe care partea înțelege să le aducă unei hotărâri trebuie invocate prin declararea

căilor de atac prevăzute de legea procesuală, singurele apte a conduce la o eventuală

reformare a hotărârilor judecătorești și care nu pot fi înlocuite sau completate

de formularea unor plângeri penale.

În

speță, petentul a fost nemulțumit de soluția dispusă într-o cauză civilă în care

a fost parte, ceea ce l-a determinat să confere relevanță penală activității de

judecată legal desfășurată de intimații judecători. Se constată sub acest aspect

că aserțiunile petentului sunt pur subiective și nedovedite, inapte a proba comiterea

de fapte de natură a conduce la angajarea răspunderii penale a magistraților, prin

formularea plângerii penale petentul tinzând, în realitate, la reformarea soluției

pronunțată într-o cauză civilă, ceea ce este imposibil, deoarece demersul părții

se situează în afara sistemului căilor de atac prevăzut de legea procesual civilă.

Din

verificarea hotărârii primei instanțe se constată că aceasta a dat o evaluare proprie

justă materialului dosarului, plângerii petentului și rezoluției contestate, pronunțând

o hotărâre legală, temeinică și riguros motivată, cu respectarea drepturilor procesuale

ale părților din cauză.

Criticile

invocate în recurs sunt nefondate.

Susținerile

privind modul de realizare a apărării de către apărătorul petentului nu pot fi primite,

apărătorul fiind împuternicit să acorde asistență juridică și să îl reprezinte pe

petent în instanță, împuternicirea avocațială (fila 12 dosar fond) fiind semnată

de petent, ca de altfel și plângerea prin care a sesizat prima instanță, concluziile

avocatului, consemnate, în esență, în partea introductivă a sentinței recurate,

constituind apărările pe care acesta a înțeles să le formuleze în interesul părții

pe care o asista, susținerile contrare ale petentului nefiind dovedite. În orice

condiții însă, prima instanță, după cum s-a arătat și anterior, a analizat cauza

potrivit art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., petentul având posibilitatea

reală și efectivă de a face apărările apreciate utile.

Criticile

referitoare, în esență, la soluția dispusă de intimatele judecător și la imposibilitatea

petentului de a-și exercita dreptul de proprietate, precum și solicitarea sa de

anulare a sentinței civile criticate nu pot fi primite, având în vedere obiectul

prezentei cauze și pe acela al plângerii adresată primei instanțe, investită, potrivit

art. 278

1

C. proc. pen. să verifice legalitatea și temeinicia rezoluției

cuprinzând soluția de neîncepere a urmăririi penale, dispusă față de intimați, iar

nu să procedeze la cenzurarea unei hotărâri judecătorești, demersul petentului neputând

avea o atare finalitate.

Pentru

considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petentul C.V. împotriva sentinței nr. 1669 din 3 noiembrie

2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul

nr. 6924/1/2010.

Obligă recurentul petent

la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.