ÎCCJ, Decizia nr. 98/2011

Ședința publică de la 28 februarie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 1669 din 3 noiembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.V. împotriva rezoluției nr. 592/P/2010 din 25 iunie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică; a fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că prin rezoluția nr. 592/P/2010 din 25 iunie 2010 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, s-a dispus, în conformitate cu dispozițiile art. 228 alin. (4) C. proc.

pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de magistrații P.G. și M.G., judecători în cadrul Curții de Apel Iași sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 246 C. pen. Pentru a dispune astfel, procurorul de caz a reținut prin plângerea penală înregistrată la data de 1 iunie 2010, la grefa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, persoana vătămată C.V. a solicitat efectuarea de cercetări penale împotriva magistraților P.G.

și C.M., judecători în cadrul Curții de Apel Iași, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 246 C. pen., pretins comisă cu ocazia instrumentării dosarului civil nr. 17408/1995 al Judecătoriei Iași, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 5716 din 27 mai 1996. În fapt s-a reținut că, prin sentința civilă nr. 5716 din 27 mai 1996, pronunțată de magistrații judecători reclamați în dosarul nr. 17408/1995 al Judecătoriei Iași, a fost admisă acțiunea reclamantului C.C., și s-a dispus completarea titlului de proprietate în sensul înscrierii pe acesta și a reclamantului.

Pentru a adopta această soluție, instanța de fond a reținut că reclamantul și cei doi frați ai săi sunt moștenitorii defunctului C.G., iar în această calitate, la data de 14 martie 1991, s-a solicitat Comisiei locale de aplicare a legii fondului funciar din comuna Miroslava, județul Iași, reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului arabil ce a aparținut părinților lor. Cererea a fost formulată de C.V., în conformitate cu prevederile dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 18/1991 și în numele celorlalți moștenitori; adeverința nr. 776 din 13 august 1991, eliberată de Comisia Comunală Miroslava, pentru suprafața de 2,30 ha teren, s-a referit numai la C.V. și C.I., astfel fiind emis și titlul de proprietate.

Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel pârâtul C.V., invocând faptul că în mod greșit a fost admisă acțiunea, în condițiile în care reclamantul nu a depus cerere personală pentru reconstituirea dreptului de proprietate și nu s-a plâns împotriva adeverinței nr. 776 din 13 august 1991. Tribunalul Iași, secția civilă, prin decizia civilă nr. 459 din 10 martie 1997 (dosar nr. 4930/1996), a respins apelul, ca nefondat și a menținut ca fiind legală și temeinică sentința civilă nr. 5716 din 27 iunie 1996 sus prezentată. Împotriva acestei decizii a Tribunalului Iași, pârâtul C.V. a declarat recurs, invocând inadmisibilitatea acțiunii formulată de reclamantul C.C., deoarece, în prealabil, reclamantul trebuia să se adreseze Comisiei județene de aplicare a Legii nr. 18/1991 de pe lângă Prefectura județului Iași, cu plângere.

Curtea de Apel Iași, prin decizia civilă nr. 807 din 7 iulie 1997 (dosar nr. 1426/1997) a anulat, ca insuficient timbrat recursul declarat de pârâtul C.V., împotriva deciziei civile nr. 459 din 10 martie 1997 a Tribunalului Iași, pe care a menținut-o. Având în vedere situația de fapt expusă, precum și conținutul actelor premergătoare efectuate în cauză, din care a rezultat că nu sunt indicii și probe din care să reiasă că magistrații judecători reclamați ar fi săvârșit infracțiunea indicată în plângere, în cauză s-a dispus neînceperea urmăririi penale în condițiile art. 10 lit. a) C. proc. pen. S-a mai reținut de către procuror că, persoana vătămată a invocat în susținerea plângerii sale, motive subiective de nemulțumire față de soluțiile nefavorabile pronunțate de instanțe, fără însă a argumenta și proba în fapt și în drept plângerea penală formulată, or, conform dispozițiilor art. 68 1 C. proc.

pen., pentru a se efectua acte premergătoare față de o persoană pentru săvârșirea unei infracțiuni este necesar ca din datele existente în cauză să rezulte elemente de fapt concrete, din care, rațional, să se poată ajunge la concluzia că, în speță, s-a săvârșit o faptă penală, indiciile temeinice fiind cele care declanșează procesul penal.

S-a constatat însă că persoana vătămată a enumerat întreg parcursul situației de fapt expuse, fără a se contura elementele vreunei infracțiuni, considerent pentru care, s-a dispus neînceperea urmăririi penale, soluție confirmată de către procurorul ierarhic superior prin rezoluția nr. 6479/3065/II/2/2010 din 20 iulie 2010, reținându-se că în cauză, nu există indicii în sensul săvârșirii de către magistrații menționați anterior a infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., aceștia îndeplinindu-și în mod corect atribuțiile de serviciu, fără a produce în căile de atac o vătămare a intereselor legale ale unei persoane, sentința civilă nr. 5716 din 27 mai 1996 fiind menținută prin decizia civilă nr. 459 din 10 martie 1997 a Tribunalului Iași și decizia nr. 807 din 7 iulie 1997 a Curții de Apel Iași.

Cu privire la plângerea întemeiată pe dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen. cu soluționarea căreia prima instanță a fost investită, aceasta a reținut că este nefondată. Astfel, prima instanță a apreciat că magistrații judecători P.G. și M.G., din cadrul Curții de Apel Iași în exercitarea atribuțiilor de serviciu nu au săvârșit infracțiunile sesizate de către petiționar, prevăzute de art. 246 C. pen., potrivit Legii nr. 304/2004, judecătorii fiind independenți iar, potrivit atribuțiilor conferite de lege, pe baza probelor administrate în cauză și a propriei convingeri, sunt liberi să aprecieze cu privire la soluțiile pronunțate în cauzele ce le soluționează, urmând ca instanța de control judiciar să aprecieze asupra temeiniciei și legalității acestora.

S-a mai reținut că, deși petiționarul a arătat, în concret, în ce constă vătămarea adusă intereselor sale, nu a produs probe în dovedirea acestora, în condițiile în care nu orice eventuală încălcare a dispozițiilor procedurale cu ocazia desfășurării activității magistratului judecător, angajează răspunderea penală a acestuia, ci doar dacă se dovedește reaua-credință cu care acționează acesta în scopul prejudicierii intereselor unei persoane, ceea ce nu este cazul în speță. Petiționarul a avut calitate procesuală în dosarul nr. 17408/1995 al Judecătoriei Iași, soluționat prin sentința civilă nr. 5716 din 27 mai 1996, iar completul de judecată format din magistrații intimați prin sentința pronunțată a dispus admiterea acțiunii civile formulată de numitul C.C.

și completarea titlului de proprietate nr. 82524 din 4 mai 1992, în sensul înscrierii pe aceasta a numitului C.C. În dosarul nr. 4930/1996 al Tribunalului Iași, prin decizia civilă nr. 459 din 10 martie 1997 a fost respins apelul declarat de petent împotriva sentinței civile susmenționate. Ulterior, în dosarul nr. 1426/1997 al Curții de Apel Iași, prin decizia civilă nr. 807 din 7 iulie 1997 a fost anulat, ca insuficient timbrat, recursul declarat de petent împotriva deciziei civile nr. 459 din 10 martie 1997 a Tribunalului Iași. Așadar, prima instanță a reținut că petiționarul își putea valorifica susținerile în fața instanței de control judiciar investită cu soluționarea căilor de atac prevăzute de lege, din actele și lucrările dosarului, nerezultând că intimații magistrați judecători P.G.

și M.C., din cadrul Curții de Apel Iași, au săvârșit infracțiunile sesizate de petiționar, soluțiile dispuse de către magistrații judecători putând fi reformate în căile de atac prevăzute de lege. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, astfel după cum rezultă din concluziile sale orale, prezentate în partea introductivă a prezentei decizii, cât și prin concluziile scrise (filele 4, 12, 13 și 24 dosar recurs) pentru nelegalitate și netemeinicie, caracter abuziv, susținerea intereselor intimaților de către apărătorul petentului, caracterul fals al sentinței pronunțată de intimate, imposibilitatea exercitării dreptului legal cuvenit petentului; s-a solicitat anularea sentinței false, pronunțată cu încălcarea dreptului petentului.

Analizând cauza prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen., începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive, a existenței de date privind comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative, a inexistenței cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, cu distincțiile prevăzute de art. 10 C. proc. pen. În cauza supusă analizei, procurorul, sesizat prin plângerea petentului, a efectuat, potrivit dispozițiilor art. 224 C. proc.

pen., actele premergătoare apreciate ca utile cauzei și, motivat, constatând incidența dispozițiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus, față de intimatele judecător, soluția de neîncepere a urmăririi penale. După cum întemeiat s-a reținut, atât prin rezoluția contestată, cât și prin sentința recurată, faptele reclamate de către petent nu există în materialitatea lor, neexistând temei pentru angajarea răspunderii penale a intimaților magistrați. Aceștia și-au exercitat legal atribuțiile specifice funcției cu care au fost investiți, activitățile de interpretare și aplicare a legii cauzelor deduse judecății și soluționarea acestora prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești neputând constitui, prin ele, infracțiuni, chiar dacă au nemulțumit una dintre părțile din proces.

Criticile pe care partea înțelege să le aducă unei hotărâri trebuie invocate prin declararea căilor de atac prevăzute de legea procesuală, singurele apte a conduce la o eventuală reformare a hotărârilor judecătorești și care nu pot fi înlocuite sau completate de formularea unor plângeri penale. În speță, petentul a fost nemulțumit de soluția dispusă într-o cauză civilă în care a fost parte, ceea ce l-a determinat să confere relevanță penală activității de judecată legal desfășurată de intimații judecători. Se constată sub acest aspect că aserțiunile petentului sunt pur subiective și nedovedite, inapte a proba comiterea de fapte de natură a conduce la angajarea răspunderii penale a magistraților, prin formularea plângerii penale petentul tinzând, în realitate, la reformarea soluției pronunțată într-o cauză civilă, ceea ce este imposibil, deoarece demersul părții se situează în afara sistemului căilor de atac prevăzut de legea procesual civilă.

Din verificarea hotărârii primei instanțe se constată că aceasta a dat o evaluare proprie justă materialului dosarului, plângerii petentului și rezoluției contestate, pronunțând o hotărâre legală, temeinică și riguros motivată, cu respectarea drepturilor procesuale ale părților din cauză. Criticile invocate în recurs sunt nefondate. Susținerile privind modul de realizare a apărării de către apărătorul petentului nu pot fi primite, apărătorul fiind împuternicit să acorde asistență juridică și să îl reprezinte pe petent în instanță, împuternicirea avocațială (fila 12 dosar fond) fiind semnată de petent, ca de altfel și plângerea prin care a sesizat prima instanță, concluziile avocatului, consemnate, în esență, în partea introductivă a sentinței recurate, constituind apărările pe care acesta a înțeles să le formuleze în interesul părții pe care o asista, susținerile contrare ale petentului nefiind dovedite.

În orice condiții însă, prima instanță, după cum s-a arătat și anterior, a analizat cauza potrivit art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., petentul având posibilitatea reală și efectivă de a face apărările apreciate utile. Criticile referitoare, în esență, la soluția dispusă de intimatele judecător și la imposibilitatea petentului de a-și exercita dreptul de proprietate, precum și solicitarea sa de anulare a sentinței civile criticate nu pot fi primite, având în vedere obiectul prezentei cauze și pe acela al plângerii adresată primei instanțe, investită, potrivit art. 278 1 C. proc. pen. să verifice legalitatea și temeinicia rezoluției cuprinzând soluția de neîncepere a urmăririi penale, dispusă față de intimați, iar nu să procedeze la cenzurarea unei hotărâri judecătorești, demersul petentului neputând avea o atare finalitate.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.V. împotriva sentinței nr. 1669 din 3 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 6924/1/2010. Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.