ÎCCJ, Decizia nr. 338/2011

Ședința publică de la 20 iunie 2011

Asupra recursului de

față;

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin sentința nr. 1665

din 3 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.A.

împotriva rezoluției nr. 1471/P/2009 din 2 ianuarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică.

A fost menținută

rezoluția atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare

statului.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin rezoluția nr.

1471/P/2009 din 2 ianuarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, s-a dispus în

temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit.

a) C. proc. pen., neînceperea urmării penale față de magistrații C.J.,

judecător în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și M.S., judecător în

cadrul Tribunalului București, pentru infracțiunile prevăzute de art. 246 și

art. 189 alin. (1) C. pen.

Pentru a dispune

astfel procurorul a reținut că prin plângerea adresată Procurorului General al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, petentul C.A. a solicitat

cercetarea penală a magistraților J.C. și M.S., cercetați sub aspectul

săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 189 alin. (1) C. pen.

În motivarea

plângerii, petentul a arătat că magistrații reclamați, prin hotărârile pe care

le-au pronunțat, i-au adus acestuia o vătămare a intereselor sale legale. De

asemenea, petentul a precizat în cuprinsul plângerii sale că, prin deciziile

magistraților, a fost lipsit de libertate în mod ilegal.

S-a reținut că

persoana vătămată nu a indicat și nici nu a depus în susținerea afirmațiilor

sale, hotărâri judecătorești pronunțate de cei doi magistrați.

În urma examinării

plângerii, s-a reținut că faptele reclamate nu au suport probator, existența

lor nefiind confirmată de actele cauzei.

S-a mai reținut că

pronunțarea de către magistrații judecători, în exercitarea atribuțiilor de

serviciu, de hotărâri judecătorești, prin care sunt soluționate cauzele ce

le-au fost repartizate, pe baza unor probe certe, nu poate constitui un abuz în

sensul legii penale, obiecțiunile petentului cu privire la elementele de

nelegalitate sau netemeinicie ale unor hotărâri judecătorești, neputând

constitui temei pentru punerea în mișcare sau pentru exercitarea acțiunii

penale.

De asemenea, s-a

menționat că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 303/2004 și a Hotărârii

nr. 328 din 24 august 2005, emisă de către Consiliul Superior al Magistraturii pentru

aprobarea Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor, parchetul nu

poate face afirmații sau considerații în legătură cu probitatea profesională

sau morală a unor magistrați judecători și nici nu există posibilitatea de a

cenzura modul de argumentare a soluțiilor dispuse în cauzele pe care aceștia

le-au instrumentat.

Având în vedere și

dispozițiile art. 34 lit. d) C. proc. pen., pentru o bună înfăptuire a

justiției, prin aceeași rezoluție s-a dispus și cu privire la plângerea

petentului formulată împotriva magistratului M.S. – judecător în cadrul

Tribunalului București.

Având în vedere

inexistența faptelor imputate magistraților C.J. și M.S. cercetați sub aspectul

săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor

prevăzută de art. 246 C. pen. și lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută

de art. 189 alin. (1) C. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale.

Împotriva acestei

rezoluții, petiționarul C.A., a formulat plângere la procurorul șef al Secției

de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, plângere care a fost respinsă, ca neîntemeiată

prin rezoluția nr. 1725/1041/II/2/2010 din 16 martie 2010.

Cu privire la

plângerea formulată potrivit art. 278

1

C. proc. pen., cu

soluționarea căreia a fost învestită prima instanță aceasta a reținut că este

nefondată, neexistând indicii din care să rezulte comiterea presupuselor fapte

reclamate de petent, respectiv cele prevăzute de art. 246 și art. 189 alin. (1)

C. pen.

S-a constatat că,

potrivit Legii nr. 303/2004, judecătorii sunt independenți iar, potrivit

atribuțiilor conferite de lege, pe baza probelor administrate în cauză și a

propriei convingeri, magistrații judecători sunt liberi să aprecieze cu privire

la soluțiile pronunțate în cauzele ce le soluționează, urmând ca instanța de

control judiciar să aprecieze asupra temeiniciei și legalității acestora.

Totodată, s-a motivat

că deși petiționarul a arătat în ce constă vătămarea adusă intereselor sale, nu

a produs probe în condițiile în care nu orice eventuală încălcare a

dispozițiilor procedurale cu ocazia desfășurării activității magistratului

judecător, angajează răspunderea penală a acestuia, ci doar dacă se dovedește

reaua-credință cu care acționează acesta în scopul prejudicierii intereselor

unei persoane, ceea ce nu este cazul în speță, eventuala netemeinicie a

hotărârilor pronunțate de către magistrații judecători cu ocazia soluționării

cauzelor, putând fi criticată într-un cadru procesual adecvat, respectiv în

fața instanței de control judiciar.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul; recursul nu a fost

motivat.

Analizând cauza sub

toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc.

pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru

considerentele ce urmează.

Astfel, după cum

rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen., începerea

urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive,

a existenței de date privind comiterea unor infracțiuni și a unei condiții

negative, privind inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a

acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincțiile arătate în

norma menționată.

În cauza dedusă

judecății, nemulțumit fiind de soluțiile pronunțate de intimații judecători în

ceea ce-l privește, petentul a formulat împotriva acestora plângere penală. Se

reține sub acest aspect, că activitatea de jurisdicție desfășurată de

magistrați, interpretarea și aplicarea legii cauzelor concrete deduse judecății

nu pot constitui, prin ele însele fapte penale, reprezentând o expresie a

normalei exercitări a atribuțiilor de serviciu a magistraților, chiar și în

situația în care soluțiile dispuse au nemulțumit una dintre părți.

Nemulțumirile

petentului referitoare la soluțiile pronunțate de intimați trebuiau exprimate

pe calea declarării căilor de atac prevăzute de legea procesuală, ca singur

remediu procesual apt a determina reformarea hotărârilor care au nemulțumit

partea.

Așa fiind, se

constată că susținerile subiective și nedovedite ale petentului nu pot

constitui temei pentru tragerea la răspundere penală a intimaților, faptele

reclamate neexistând în materialitatea lor, soluția dispusă de procuror fiind

legală și temeinică.

Analizând hotărârea

primei instanțe se constată că aceasta, cu respectarea dispozițiilor art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., a dat o evaluarea proprie justă materialului

dosarului, rezoluției atacate și plângerii petentului, soluția pronunțată fiind

legală, temeinică și riguros motivată.

Pentru considerentele

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit.

b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul C.A. împotriva sentinței nr. 1665 din 3

noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 4622/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 20 iunie 2011.