ÎCCJ, Decizia nr. 338/2011

Ședința publică de la 20 iunie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 1665 din 3 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.A. împotriva rezoluției nr. 1471/P/2009 din 2 ianuarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică. A fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin rezoluția nr. 1471/P/2009 din 2 ianuarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, s-a dispus în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (6) C. proc.

pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmării penale față de magistrații C.J., judecător în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și M.S., judecător în cadrul Tribunalului București, pentru infracțiunile prevăzute de art. 246 și art. 189 alin. (1) C. pen. Pentru a dispune astfel procurorul a reținut că prin plângerea adresată Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, petentul C.A. a solicitat cercetarea penală a magistraților J.C. și M.S., cercetați sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 189 alin. (1) C. pen. În motivarea plângerii, petentul a arătat că magistrații reclamați, prin hotărârile pe care le-au pronunțat, i-au adus acestuia o vătămare a intereselor sale legale.

De asemenea, petentul a precizat în cuprinsul plângerii sale că, prin deciziile magistraților, a fost lipsit de libertate în mod ilegal. S-a reținut că persoana vătămată nu a indicat și nici nu a depus în susținerea afirmațiilor sale, hotărâri judecătorești pronunțate de cei doi magistrați. În urma examinării plângerii, s-a reținut că faptele reclamate nu au suport probator, existența lor nefiind confirmată de actele cauzei. S-a mai reținut că pronunțarea de către magistrații judecători, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, de hotărâri judecătorești, prin care sunt soluționate cauzele ce le-au fost repartizate, pe baza unor probe certe, nu poate constitui un abuz în sensul legii penale, obiecțiunile petentului cu privire la elementele de nelegalitate sau netemeinicie ale unor hotărâri judecătorești, neputând constitui temei pentru punerea în mișcare sau pentru exercitarea acțiunii penale.

De asemenea, s-a menționat că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 303/2004 și a Hotărârii nr. 328 din 24 august 2005, emisă de către Consiliul Superior al Magistraturii pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor, parchetul nu poate face afirmații sau considerații în legătură cu probitatea profesională sau morală a unor magistrați judecători și nici nu există posibilitatea de a cenzura modul de argumentare a soluțiilor dispuse în cauzele pe care aceștia le-au instrumentat. Având în vedere și dispozițiile art. 34 lit. d) C. proc. pen., pentru o bună înfăptuire a justiției, prin aceeași rezoluție s-a dispus și cu privire la plângerea petentului formulată împotriva magistratului M.S.

– judecător în cadrul Tribunalului București. Având în vedere inexistența faptelor imputate magistraților C.J. și M.S. cercetați sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. și lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 alin. (1) C. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale. Împotriva acestei rezoluții, petiționarul C.A., a formulat plângere la procurorul șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, plângere care a fost respinsă, ca neîntemeiată prin rezoluția nr. 1725/1041/II/2/2010 din 16 martie 2010. Cu privire la plângerea formulată potrivit art. 278 1 C. proc.

pen., cu soluționarea căreia a fost învestită prima instanță aceasta a reținut că este nefondată, neexistând indicii din care să rezulte comiterea presupuselor fapte reclamate de petent, respectiv cele prevăzute de art. 246 și art. 189 alin. (1) C. pen. S-a constatat că, potrivit Legii nr. 303/2004, judecătorii sunt independenți iar, potrivit atribuțiilor conferite de lege, pe baza probelor administrate în cauză și a propriei convingeri, magistrații judecători sunt liberi să aprecieze cu privire la soluțiile pronunțate în cauzele ce le soluționează, urmând ca instanța de control judiciar să aprecieze asupra temeiniciei și legalității acestora.

Totodată, s-a motivat că deși petiționarul a arătat în ce constă vătămarea adusă intereselor sale, nu a produs probe în condițiile în care nu orice eventuală încălcare a dispozițiilor procedurale cu ocazia desfășurării activității magistratului judecător, angajează răspunderea penală a acestuia, ci doar dacă se dovedește reaua-credință cu care acționează acesta în scopul prejudicierii intereselor unei persoane, ceea ce nu este cazul în speță, eventuala netemeinicie a hotărârilor pronunțate de către magistrații judecători cu ocazia soluționării cauzelor, putând fi criticată într-un cadru procesual adecvat, respectiv în fața instanței de control judiciar. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul; recursul nu a fost motivat.

Analizând cauza sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Astfel, după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen., începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive, a existenței de date privind comiterea unor infracțiuni și a unei condiții negative, privind inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincțiile arătate în norma menționată. În cauza dedusă judecății, nemulțumit fiind de soluțiile pronunțate de intimații judecători în ceea ce-l privește, petentul a formulat împotriva acestora plângere penală.

Se reține sub acest aspect, că activitatea de jurisdicție desfășurată de magistrați, interpretarea și aplicarea legii cauzelor concrete deduse judecății nu pot constitui, prin ele însele fapte penale, reprezentând o expresie a normalei exercitări a atribuțiilor de serviciu a magistraților, chiar și în situația în care soluțiile dispuse au nemulțumit una dintre părți. Nemulțumirile petentului referitoare la soluțiile pronunțate de intimați trebuiau exprimate pe calea declarării căilor de atac prevăzute de legea procesuală, ca singur remediu procesual apt a determina reformarea hotărârilor care au nemulțumit partea. Așa fiind, se constată că susținerile subiective și nedovedite ale petentului nu pot constitui temei pentru tragerea la răspundere penală a intimaților, faptele reclamate neexistând în materialitatea lor, soluția dispusă de procuror fiind legală și temeinică.

Analizând hotărârea primei instanțe se constată că aceasta, cu respectarea dispozițiilor art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., a dat o evaluarea proprie justă materialului dosarului, rezoluției atacate și plângerii petentului, soluția pronunțată fiind legală, temeinică și riguros motivată. Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.A. împotriva sentinței nr. 1665 din 3 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4622/1/2010. Obligă recurentul petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 iunie 2011.