ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3032/2005

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3032/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Deliberând asupra recursului în

anulare de față, constată:

Prin sentința penală nr. 365 din 10

februarie 2003 pronunțată de Judecătoria Ploiești inculpatul I.M. a fost

achitat, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit.

b) C. proc. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (3)

C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., și în temeiul art. 11 pct. 2 lit.

a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru infracțiunea

prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990.

Conform art. 346 alin. (4) C. proc.

pen., a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă exercitată în procesul penal

de SC F.P. SRL Ploiești.

Partea civilă a fost obligată la

plata cheltuielilor judiciare către stat.

S-a reținut că inculpatul a fost trimis

în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), (2)

și (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., și ale art. 266 alin. (2) din

Legea nr. 31/1990 constând în aceea că, în perioada 11 iulie 2000 – 16

februarie 2001, în calitate de administrator al SC A. SRL București, a indus și

a menținut în eroare SC F.P. SRL Ploiești, acumulând deliberat și cu rea

credință o restanță la plata unor produse petroliere și, totodată, a folosit în

interes personal din banii societății, sume totalizând 3.035.605.223 lei.

Din analiza materialului probator

instanța a reținut următoarele:

La data de 17 iulie 2000, Societatea

A. SRL București, administrată de inculpatul I.M., a încheiat contractul de vânzare-cumpărare

nr. 14 cu SC F.P. SRL Ploiești, în baza căruia a achiziționat, în perioada 11

iulie 2000 – 28 aprilie 2001, produse petroliere în valoare totală de

8.950.605.223 lei.

Prin convenția încheiată părțile au

stabilit ca eventualele litigii născute în derularea contractului să se

soluționeze, de preferat, pe cale amiabilă și în caz contrar, de instanțele de

judecată abilitate.

Pe parcursul derulării contractului

societatea inculpatului a înregistrat o restanță de 2.000.000.000 lei în plata

produselor astfel încât la data de 19 martie 2001 între cele două părți

contractante a intervenit „Convenția-tranzacție de stingere a datoriilor nr. 166”

cu scopul de a preveni declanșarea unui litigiu comercial.

Prin această convenție s-a stabilit

că SC A. SRL va vira săptămânal, începând cu 19 martie 201 în contul SC F.P.

SRL minim 300.000.000 lei până la stingerea debitului, termenul ultimativ fiind

30 aprilie 2001.

S-a stipulat că, această

convenție-tranzacție nu reprezintă o renunțare la judecată a creditorului

împotriva debitorului.

În același scop între părți s-a

încheiat, la 7 mai 2001 „Convenția-tranzacție de stingere a datoriilor nr. 138”,

referitoare la suma de 3.018.897.622 lei la care se adaugă penalitățile de

întârziere prevăzându-se stingerea obligațiilor comerciale prin achiziționarea

de către SC A. SRL a minim trei vagoane de fracție C 4, săptămânal, care urmau

să fie achitate anticipat împreună cu o sumă suplimentară cuprinsă între 60 și

80 milioane lei la fiecare vagon.

Cum SC A. SRL nu a fost în măsură să

respecte clauzele contractuale nici de această dată, SC F.P. Ploiești a

întocmit Notificarea nr. 386 din 24 mai 2001 pentru suma de 3.018,897.622 lei aferentă

contractului nr. 14 din 11 iulie 2000.

Întrucât relațiile comerciale dintre

părți s-au desfășurat normal pe o perioadă îndelungată, s-au continuat discuțiile

și încercările de relansare a activităților de vânzare cumpărare, aspect

dovedit de procesul verbal nr. 472 din 9 iulie 2001 privind reeșalonarea

debitului de 3.035.605.222 lei.

Întrucât SC A. SRL nu a fost în

măsură să achite debitul, SC F.P. SRL Ploiești a formulat la data de 22 august 2001,

plângere penală susținând că inculpatul a indus-o în eroare prin emiterea filei

cec seria NB 302. 00050752 la data de 16 februarie 2001, conform procesului

verbal de predare-primire nr. 78 din 16 februarie 2001.

Instanța a reținut că prin emiterea

filei cec nu s-a cauzat nici o pagubă și nici nu s-a urmărit inducerea în

eroare a părții civile întrucât potrivit înțelegerii părților fila cec

reprezintă doar o garanție și urma să fie prezentată la plată din momentul în

care SC A. SRL ar fi adus la cunoștință SC F.P. SRL, că a devenit solvabilă.

S-a mai reținut că neîndeplinirea

obligațiilor contractuale ale societății inculpatului nu s-a datorat relei

credințe a acestuia ci stării de insolvabilitate a societății și

imposibilității financiare a acesteia.

Starea critică a SC A. SRL, concretizată

în nedepunerea raportărilor, balanțelor și bilanțurilor contabile și în închiderea

contului de la B.A., datorită lipsei rulajului, nu poate constitui o dovadă în

stabilirea relei credințe a inculpatului în raporturile cu partea civilă atâta

timp cât o lungă perioadă de timp convenția s-a derulat normal și există dovada

că în acea perioadă societatea inculpatului avea posibilitatea achitării unor

sume de bani superioare celei reținute cu titlu de prejudiciu la un moment dat.

Instanța a apreciat împrejurarea că

inculpatul a retras regulat bani din contul societății pentru cerințe personale

în loc să-i vireze treptat în scopul acoperirii debitului nu dovedește intenția

acestuia de a induce în eroare partea civilă.

S-a concluzionat că în speță inculpatul

nu a uzat nici un moment de vreuna din modalitățile alternative ce compun

latura obiectivă a infracțiunii de înșelăciune și nici nu a acționat cu

intenția specifică acestei infracțiuni, litigiul intervenit între părți fiind

pur comercial.

Referitor la infracțiunea prevăzută

de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 s-a reținut că nu sunt probe de natură

a contura reaua credință a inculpatului în gestionarea fondurilor societății.

Prin decizia penală nr. 1107 din 17

octombrie 2003 pronunțată de Tribunalul Prahova au fost admise apelurile

declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești și de partea civilă SC F.P.

SRL Ploiești și s-a desființat sentința.

Rejudecând, instanța de apel a

condamnat pe inculpatul M.I. după cum urmează:

C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2), la 4 ani și 6 luni închisoare, pentru

infracțiunea de înșelăciune comisă în perioada 17 iulie 2000 – 16 februarie 2001

împotriva părții civile SC F.P. SRL Ploiești.

nr. 31/1990 la un an și 6 luni închisoare.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 543/2002

s-a constatat grațiată integral pedeapsa de un an și 6 luni închisoare aplicată

pentru art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990.

S-a atras atenția inculpatului

asupra dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 543/2002.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64

C. pen.

În baza art. 88 C. pen., s-a scăzut

din pedeapsă durata reținerii și arestării preventive de la 17 martie 2002 la

11 iulie 2002.

A fost admisă acțiunea civilă și a

fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC A. SRL

București la plata sumei de 3.056.605.223 lei.

S-a dispus comunicarea deciziei la Oficiul

registrului comerțului București.

Inculpatul a fost obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

Instanța de apel a reținut că, în

perioada 11 iulie 2000 - 11 aprilie 2001, în baza contractului de

vânzare-cumpărare 14/2000, societatea administrată de inculpat a achiziționat

de la partea civilă SC F.P. Ploiești gaz petrolier lichefiat în valoare totală

de 8.950.605.223 lei și din care a achitat treptat furnizorului suma de

915.000.000 lei.

S-a mai reținut că societatea

inculpatului avea o situație critică din punct de vedere financiar contabil, în

sensul că sediul declarat al societății era închis, nu se depuneau raportări și

balanțe contabile la organele financiare și, din anul 1997, contul la B.A. era

închis datorită lipsei rulajului.

Inculpatul a plătit părții civile periodic,

prin ordine de plată, marfa livrată de aceasta, urmărind însă ca, întotdeauna,

plățile să fie mai mici decât valoarea mărfurilor facturate și în acest fel datoria

societății A. SRL către furnizor a crescut constant, în ritmul pe care l-a

propus inculpatul, în timp ce produsele petroliere au fost valorificate  obținându-se

încasări de 9.928.568.997 lei.

S-a reținut că inculpatul și-a

însușit treptat o parte din aceste încasări micșorând propria solvabilitate în

detrimentul părții civile, reaua sa credință rezultând din modul în care a

folosit suma de 3.053.605.223 lei, pe care în loc să o transfere, prin bancă,

în contul părții civile, a folosit-o în interes personal, practicând numeroase ridicări

de sume în numerar.

Ultima plată efectuată către partea

civilă a fost la 18 aprilie 2001 iar la 24 mai 2001 societatea debitoare a fost

notificată și s-a încheiat un proces verbal de eșalonare a datoriilor, după

care partea civilă a introdus la plată fila cec pentru suma de 2.319.194.597

lei din care 1.194.857.399 lei reprezintă suma restantă la 16 februarie 2001 și

diferența, o nouă comandă de combustibil.

Instanța a reținut că pe parcursul

executării contractului partea civilă a căpătat reprezentarea lipsei tot mai

acute de lichidități bănești cu care se confrunta societatea inculpatului,

inclusiv a faptului că instrumentele de plată lăsate drept garanție nu aveau

acoperire momentană în bani.

S-a mai reținut că acțiunea de

inducere în eroare a părții civile s-a realizat cu prilejul executării

contractului iar mijlocul fraudulos folosit este fila cec lăsată drept

garanție, care nu putea fi folosită, contul la B.A. fiind închis de la 23

noiembrie 2000 pentru lipsă disponibil, împrejurarea pe care partea civilă nu o

cunoștea.

Instanța a constatat că, prin neplata

produselor achiziționate, inculpatul a urmărit inducerea în eroare a părții

vătămate.

S-a mai reținut că inculpatul a

ridicat aproape săptămânal, în nume personal sume în limita plafonului de 30

milioane lei pe care l-a folosit contrar intereselor societății, achiziționând

trei autovehicule de teren pe numele său, al fiului și al fostei soții,

închiriind mai multe apartamente în București, efectuând excursii în

străinătate precum și cheltuieli zilnice în interesul său și al familiei.

S-a apreciat că este puțin probabil

ca aceste sume să reprezinte salariul inculpatului în condițiile în care

societatea avea mari probleme financiare.

În consecință, s-a concluzionat că

achitarea inculpatului pentru cele două infracțiuni este greșită impunându-se

condamnarea acestuia și obligarea sa la plata despăgubirilor civile.

Recursul declarat de inculpat împotriva

deciziei a fost respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 1388 din 28

noiembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

Inculpatul a formulat contestație în

anulare împotriva hotărârii pronunțate în recurs cu motivarea că, la termenul

când s-a judecat recursul procedura de citare nu a fost legal îndeplinită,

fiind citat la ap. 21 în loc de ap. 2.

Contestația în anulare a fost admisă

în principiu prin încheierea din 17 decembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel

Ploiești.

Prin decizia penală nr. 299 din 25

martie 2004, Curtea de Apel Ploiești a admis în fond contestația în anulare, a

desființat decizia penală nr. 1388 din 28 noiembrie 2003 și rejudecând, a admis

recursul declarat de inculpatul I.M., a casat decizia nr. 1107 din 17 octombrie

2003 și a menținut sentința penală nr. 365 din 10 februarie 2003 pronunțată de

Judecătoria Ploiești.

S-a constatat că inculpatul a fost

arestat preventiv în perioada 27 martie 2003 – 11 iulie 2002.

Pentru a se decide astfel, s-a

reținut că procedura de citare a inculpatului la termenul la care s-a judecat recursul

nu a fost legal îndeplinită.

În rejudecarea recursului după

desființarea sentinței, s-a reținut că sunt întemeiate criticile formulate cu

privire la decizia pronunțată în apel.

S-a reținut astfel că inculpatul nu

a indus în eroare partea civilă nici la încheierea contractului și nici pe

parcursul executării acestuia, iar fila cec nu constituie un mijloc fraudulos

de inducere în eroare, aceasta fiind de fapt un instrument folosit de partea

vătămată pentru a-l constrânge pe inculpat la plata datoriei acumulate și a

penalităților de întârziere în condițiile în care reprezentanții părții civile

cunoșteau situația financiară a societății inculpatului.

Procurorul general al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare

împotriva deciziei penale nr. 299 din 25 martie 2004 în temeiul art. 409 și 410

alin. (1) partea I pct. 8 susținând că greșit a fost admis recursul și s-a menținut

soluția de achitare a inculpatului, care este consecința unei grave erori de

fapt.

Recursul în anulare este nefondat.

Corect, instanța rejudecând recursul

inculpatului a constatat că soluția de condamnare pronunțată de instanța de

apel este greșită.

Din ansamblul probelor administrate nu

rezultă că inculpatul a desfășurat vreo activitate de inducere în eroare a

părții civile cu prilejul încheierii contractului nr. 14/2000 sau pe perioada

executării acestuia.

Împrejurarea că societatea

administrată de inculpat a achitat numai în parte marfa livrată nu constituie

în mod evident o modalitate de inducere în eroare, atâta timp cât inculpatul nu

a desfășurat nici un fel de manoperă frauduloasă pentru a determina partea

civilă să-i livreze în continuare produse petroliere.

Simplul fapt că în contul societății

inculpatului au intrat pe parcursul derulării contractului, sume de bani care,

totalizate, acoperă valoarea mărfurilor livrate, nu constituie o modalitate de

inducere în eroare.

Împrejurarea că sumele obținute din

valorificarea produselor petroliere nu au fost folosite integral pentru plata

mărfurilor este lipsită de relevanță întrucât nu este de natură a dovedi că

astfel partea civilă a fost indusă în eroare, atâta timp cât inculpatul nu a

făcut, pentru a justifica neplata integrală a mărfurilor, afirmații nereale cu

privire la rulajul din contul societății.

Concluzia care se impune este aceea

că, deși cunoștea faptul că mărfurile nu au fost achitate integral, partea

civilă a continuat să livreze societății inculpatului produsele contractate.

Abia la data de 16 februarie 2001,

ca urmare a noii politici a SC F.P. SRL, s-a solicitat inculpatului o filă cec

drept garanție.

Această împrejurare rezultă din

declarația martorului G.A., reprezentant al părții civile.

Este de reținut că fila cec a fost

dată în alb și a fost completată de reprezentanții părții civile la data de 10

august 2001.

Predarea filei cec nu poate fi considerată

ca fiind p modalitate de inducere în eroare atâta timp cât reprezentanții

societății au acceptat să primească un cec în alb, care deci nu îndeplinea

condițiile Legii nr. 59/1934, pentru a fi valabil și mai mult decât atât, au

completat fila cec după apropare 4 luni, deși potrivit legii nu erau

îndreptățiți să facă acest lucru.

Pe de altă parte, potrivit clauzelor

contractuale plata mărfurilor trebuia efectuată prin ordin de plată.

Este esențial și faptul că, așa cum

de altfel se reține și prin actul de sesizare, partea civilă cunoștea faptul că

cecul respectiv nu are acoperire.

Din adresa de la dosar rezultă că B.A.

nu a comunicat inculpatului faptul că, la data de 23 noiembrie 2001, contul a

fost închis, precum și faptul că cecul respectiv era pentru retragere numerar

și nu pentru plăți împrejurare ce confirmă cele susținute de inculpat.

Așa fiind, se reține că în lipsa

unor manopere dolosive din partea inculpatului la încheierea și executarea

contractului, împrejurarea că prețul mărfurilor nu a fost achitat integral

reprezintă doar o neexecutare parțială a obligațiilor contractuale și nu are

caracter penal.

Se constată, de asemenea, că nu s-a

dovedit în nici un fel că sumele de bani retrase de inculpat în numerar din

contul societății au fost folosite numai în scop personal și că ceea ce s-a

folosit în scop personal era necuvenit.

Așa fiind, se constată că nu există

motivul de casare invocat prin recursul în anulare.

În consecință acesta va fi respins

conform art. 414

1

alin. (1), raportat la art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în

anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție împotriva deciziei penale nr. 299 din 25 martie 2004 a

Curții de Apel Ploiești, privind pe inculpatul I.M..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

13 mai 2005.