ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2403/2021

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20 februarie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta SOCIETATEA A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 579.622,8 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului produs prin recoltarea și însușirea de către pârât a întregii producții de grâu realizată pe suprafața de 113,15 ha teren agricol (sumă compusă din 277.217,5 RON, contravaloare producție de grâu și 302.217,5 RON, contravaloare cheltuieli efectuate de reclamantă pentru realizarea producției).

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 49 - 50 din Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură și cele ale art. 1357 din C. civ.

Prin Sentința civilă nr. 870/2017 din 7 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta ASOCIAȚIA A. în contradictoriu cu pârâtul B. și s-a luat act de precizarea pârâtului că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Prin Sentința nr. 375/2018 din 19 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis cererea privind completarea Sentinței civile nr. 870/07.12.2017 a Tribunalului Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, formulată de expert C. în contradictoriu reclamanta ASOCIAȚIA A. și cu pârâtul B.; s-a dispus completarea Sentinței civile nr. 870/07.12.2017 a Tribunalului Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în sensul că:

S-a stabilit diferența de onorariu datorată expertului C. în cauza de față la suma de 4.880 RON.

Au fost obligați reclamanta Asociația A. și pârâtul B. la plata, în contul expertului C., a diferenței de onorariu expert pentru expertiza topocadastrală în valoare totală de 4.880 RON, părțile urmând să îl suporte după cum urmează: Asociația A. suma de 2940 RON și B. suma de 1940 RON.

Împotriva Sentinței civile nr. 870/2017 din 7 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat apel reclamanta SOCIETATEA A., iar împotriva Sentinței nr. 375/2018 din 19 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat apel expertul C..

Prin Decizia nr. 859/2018 din 28 noiembrie 2018, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins atât apelul formulat de reclamanta SOCIETATEA A. împotriva Sentinței civile nr. 870/2017 din 7 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cât și apelul formulat de expertul C. împotriva Sentinței nr. 375/2018 din 19 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

La 11 februarie 2019, recurenta-reclamantă SOCIETATEA A. a declarat recurs împotriva Deciziei nr. 859/2018 din 28 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate, precum și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Recurenta susține că instanța de apel a pronunțat o decizie cu încălcarea și aplicarea greșită a următoarelor dispoziții de drept material: art. 25, art. 30 alin. (2) și art. 49 din Legea nr. 36/1991, art. 1357 din C. civ.

Recurenta consideră că instanța de apel, în mod nelegal, a menținut argumentele instanței de fond numai cu privire la analiza condițiilor răspunderii pârâtului, în calitate de administrator al societății agricole, potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 49 din Legea nr. 36/1991, deși, atât prin acțiunea introductivă, cât și prin motivele de apel, au fost indicate în mod expres și dispozițiile art. 1357 din C. civ., ca temei legal al acțiunii.

Astfel, recurenta apreciază că instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 49 alin. (1) lit. e) și f) și alin. (3) din Legea nr. 36/1991, a reținut că:

"că textul art. 49 alin. (3) din Legea nr. 36/1991 reglementează situația abținerii de la deliberare a administratorului, pentru ipoteza în care acesta are interese contrare intereselor societății într-o operațiune punctual determinată". În continuare, recurenta redă considerentele reținute de instanța de apel, care a concluzionat faptul că "nici în dezvoltarea motivelor de apel, Societatea A. nu indică care ar fi operațiunea/operațiunile concrete pe care le-ar avea în vedere, ce decizii s-ar fi luat cu privire la respectivele operațiuni, care a fost rezultatul final al votului și maniera în care acest rezultat al votului ar fi fost influențat de votul intimatului".

Prin urmare, consideră că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 49 alin. (3) din Legea nr. 36/1991, în condițiile în care operațiunea determinată, impusă de textul legal, este folosirea de către pârât, cu știință, a resurselor societății în timp ce era administrator, pentru obținerea unei culturi pe care să o recolteze ulterior în interes propriu și nu în interesul societății pe care o conducea. Or, numirea pârâtului în calitate de administrator s-a realizat sub condiția renunțării la conducerea D..

Astfel, recurenta apreciază că pârâtul, în calitate de administrator, a nesocotit dispozițiile art. 49 alin. (1) lit. e) și f) coroborate cu dispozițiile art. 49 alin. (3) din Legea nr. 36/1991, păstrând funcția de conducere în două societăți cu interese contrare și a urmărit falimentarea societății recurente.

Recurenta redă argumentele instanței de apel prin care s-a reținut că nu se poate antrena răspunderea pârâtului, în calitate de administrator, întrucât recoltarea s-a făcut după ce mandatul său a încetat, cu înlăturarea apărărilor reclamantei potrivit cărora anul agricol încetează la recoltare.

Susține că, prin aceste considerente, instanța de apel a încălcat dispozițiile legale mai-sus arătate și a nesocotit înscrisurile depuse la dosar, din care rezultă faptul că pârâtul a făcut parte din Consiliul de Administrație al societății recurente în perioada 05.08.2012 - 12.06.2014, perioadă în care a cultivat suprafețele de teren din resursele recurentei, iar recoltele au fost însușite în mod necuvenit.

Contrar reținerilor instanței de apel, în ceea ce privește fapta pârâtului, constând în aceea că s-a folosit de banii societății agricole pentru a însămânța cultura recoltată în anul agricol 2012 - 2013, producând astfel un prejudiciu în suma de 295.302,15 RON societății recurente, o asemenea conduită se încadrează în dispozițiile enumerate de art. 49 alin. (1) lit. e) și f) și art. 49 alin. (3) din Legea nr. 36/1991.

Recurenta-reclamantă apreciază că este nelegal argumentul instanței de apel, conform căruia societatea recurentă nu ar fi făcut dovada deținerii suprafeței de 113,5 ha, fiind incident și cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Arată că, astfel cum reiese din prevederile Legii nr. 36/1991, societatea exploatează terenurile membrilor săi, iar dreptul de exploatare al terenurilor nu rezidă în încheierea unor contracte de arendă cu proprietarii terenurilor, modalitatea de naștere a dreptului de exploatare se realizează în două moduri reglementate expres de art. 25 din Legea nr. 36/1991.

Din înscrisurile depuse la dosar, recurenta susține că a făcut dovada terenurilor asupra cărora societatea avea dreptul de exploatare în anul 2013. Or, chiar și în lipsa unor dovezi a folosinței terenului, recurenta arată că prejudiciul există și a fost cauzat de către pârât, atât timp cât acesta nu a folosit banii în interesul societății administrate.

Recurenta apreciază că instanța de apel a comis o gravă eroare de interpretare a dispozițiilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 36/1991, refuzând să-i dea valoare juridică în speță.

Consideră că instanța de apel trebuia să constate că potrivit acestui text de lege, orice contract de arendă nu putea să își producă efectele decât după finalizarea anului agricol 2012 - 2013 și că D. nu ar fi avut dreptul să recolteze grâul în baza acestor contracte de arendă lipsite de efecte, atât timp cât terenurile erau aduse ca aport la societatea agricolă.

Recurenta-reclamantă susține că atât curtea de apel, cât și tribunalul au refuzat analizarea cauzei prin prisma aplicării regulii de drept comun prevăzută de dispozițiile art. 1357 din C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, în afara de cazurile în care legea dispune altfel.

Atât timp cât societatea recurentă a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 1357 din C. civ. prin acțiunea introductivă, dar și prin precizările la acțiune și prin motivele de apel, instanța de fond și instanța de apel erau obligate să analizeze îndeplinirea condițiilor pentru răspunderea civilă delictuală.

Recurenta arată că, din înscrisurile depuse la dosar, reiese faptul că pârâtul a acționat cu vinovăție și a utilizat resursele societății agricole pe care o administra, în interes propriu, a cultivat și a recoltat o suprafața de 113 ha cu grâu și a însușit-o fără drept, deși această recoltă se cuvenea societății recurente, căreia i-a produs un prejudiciu real.

Prejudiciul se compune, în opinia recurentei, din resursele necesare cultivării și aducerii la maturitate a culturii de pe o suprafață de 113 ha, suportate în totalitate de societatea recurentă, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei și din expertiza contabilă realizată în cauză, pe de o parte și, pe de altă parte, din producția realizată pe această suprafață de teren.

Potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Recurenta invocă faptul că și-a întemeiat în drept acțiunea și pe dispozițiile art. 1357 din C. civ., chiar dacă nu a dezvoltat elementele răspunderii civile delictuale, însă instanța de fond era obligată să procedeze la soluționarea cererii prin raportare la toate temeiurile de drept indicate de către societatea recurentă.

Pentru motivele invocate, recurenta-reclamanta solicită admiterea recursului și casarea hotărârii atacate.

Prin înscrisul depus la fila x, recurenta-reclamantă a precizat că, urmare a abrogării art. 493 din C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018, se impune judecarea cauzei conform art. 494 și următoarele din C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaților B. și expertului judiciar C., la 5 martie 2019.

La 5 aprilie 2019, în termen legal, intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, intimatul și-a exprimat dezacordul ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) din C. proc. civ., în situația în care se va constata că este admisibil.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ. în forma în vigoare la data începerii procesului, aplicabilă în cauză, în temeiul art. 25 C. proc. civ., a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursurilor, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 14 iulie 2020 s-a admis în principiu recursul și s-a fixat termen la 24 noiembrie 2020 în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul recurentei-reclamante Societatea A., Înalta Curte reține următoarele:

Primul motiv de recurs, reluat și în partea finală a cererii de recurs vizează refuzul instanțelor de fond de a analiza cauza pe temeiul răspunderii civile delictuale, în situația în care au apreciat că nu se poate antrena răspunderea administratorului pe temeiul răspunderii speciale reglementate de prevederile Legii nr. 36/1991.

Dezvoltarea motivului de recurs permite încadrarea sa în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., cu referire la încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., art. 477 alin. (1) și art. 478 alin. (1) din C. proc. civ. privind limitele efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a apelat și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță.

Verificând cererea de chemare în judecată se constată că, în arătarea motivelor de drept, reclamanta s-a întemeiat pe dispozițiile art. 1357 din C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, alături de dispozițiile art. 49 - 50 din Legea nr. 36/1991. În acest cadru, reclamanta a susținut antrenarea răspunderii civile delictuale în situația în care s-ar considera că există elemente de fapt care conduc la concluzia că, după încetarea calității de administrator al societății recurente, intimatul-pârât a profitat de funcția pe care a deținut-o în cadrul societății pentru a săvârși următoarele fapte: a folosit bunurile și resursele societății recurente și și-a însușit pe nedrept recolta de grâu de pe suprafața de 113,5 ha teren aflat în exploatarea agricolă a asociației, a determinat inducerea în eroare a membrilor asociați ai societății agricole ca să încheie contracte de arendă cu întreprinderea familială D., pentru terenuri care se aflau în exploatarea societății agricole încă de la înființarea acesteia.

Prima instanța a reținut că situația descrisă se grefează pe o răspundere civilă delictuală care nu a fost invocată în cauză, cu neobservarea motivării în drept a cererii de chemare în judecată pe temeiul prevederilor art. 1357 din C. civ.

De asemenea, reclamanta a motivat, prin cererea de apel, că, în ceea ce privește incidența în cauză a art. 1357 din C. civ., hotărârea primei instanțe este netemeinică și nelegală pentru că și-a fundamentat cererea de chemare în judecată și pe acest temei de drept.

Instanța de apel a analizat această critică și a înlăturat-o cu motivarea că "temeiul legal al acțiunii este grefat pe calitatea intimatului-pârât de administrator al societății agricole, iar natura juridică a răspunderii acestuia, potrivit conținutului art. 49 alin. (1) lit. e) și f) și art. 49 alin. (3) din Legea 36/1991, a cărei soluționare constituie obiect de învestire în apel, este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută caracteristicile răspunderii delictuale, astfel cum este aceasta reglementată de art. 1357 din C. civ.. În consecință, simpla împrejurare a indicării, la finalul cererii de chemare în judecată și a dispozițiilor art. 1357 din C. civ., nu este de natură a avea consecința susținută de apelantă".

În fundamentarea deciziei adoptate, instanța de apel a reținut, în mod nelegal, că răspunderea administratorului are natura unei răspunderi civile delictuale cu caracter special, care înlătură de la aplicare răspunderea civilă delictuală reglementată de prevederile art. 1357 din C. civ.

Instanța de recurs relevă că raporturile dintre administrator și societate sunt raporturi de mandat.

Raporturile de mandat care guvernează relația dintre administrator și societate diferă de regulile mandatului de drept comun, întrucât mandatul administratorului este unul cu o natură duală, atât contractuală, cât și legală, Legea nr. 36/1991 reglementând în mod distinct procedura de administrare a societăților agricole în capitolul IV denumit, "Administrarea societății agricole".

Prin urmare, răspunderea administratorilor este o răspundere de natură contractuală grefată pe contractul de mandat și pe dispozițiile speciale prevăzute de Legea nr. 36/1991, iar nu o răspundere civilă delictuală cu caracter special, cum în mod greșit a reținut instanța de apel.

În cauză, recurenta-reclamantă a solicitat antrenarea răspunderii intimatului-pârât, atât pe temeiul răspunderii speciale, decurgând din calitatea de administrator al societății pârâte, pentru fapte exercitate în această calitate și, subsecvent, în situația în care se va stabili că unele dintre faptele imputate pârâtului au avut loc după încetarea calității de administrator în cadrul societății reclamante, să se dispună antrenarea răspunderii civile delictuale pe temeiul art. 1357 din C. civ.

Raportat la cadrul procesual din punct de vedere al cauzei juridice determinate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, rezultă că, prin limitarea cercetării faptelor imputate intimatului-pârât doar la cele săvârșite în calitate de administrator, instanța de prim control judiciar a încălcat limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., dar și limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat.

Pentru considerentele arătate, motivele de recurs circumscrise cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ. sunt întemeiate.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că hotărârea atacată nu este motivată, invocând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate recurenta-reclamantă a relevat mai multe aspecte care nu au fost luate în analiză de instanța de apel și care au condus la pronunțarea unei hotărâri nelegale, fiind întemeiate criticile recurentei.

Sub un prim aspect, a arătat că instanța de apel nu a analizat faptele imputate intimatului-pârât referitoare la folosirea, cu știință, a resurselor societății în timp ce era administrator pentru obținerea unei culturi, pe care a recoltat-o ulterior în interes propriu, iar nu în interesul societății pe care o conducea, instanțele devolutive reținând că nu a prezentat o situație determinată din care să reiasă răspunderea administratorului. Recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanța de apel nu a analizat probatoriul administrat și nu l-a înlăturat motivat, indicând, în acest sens, că s-au nesocotit înscrisurile depuse la dosarul cauzei, din care rezultă că pârâtul a făcut parte din consiliul de administrație al societății reclamante în perioada 05.08.2012 - 12.06.2014, perioada în care a cultivat suprafețele de teren din resursele reclamantei, iar recoltele și le-a însușit.

Din această perspectivă se constată, verificând considerentele deciziei recurate, că instanța de apel nu analizează aceste împrejurări de fapt relevante pentru stabilirea faptelor ilicite pretins săvârșite de intimatul-pârât, în calitate de administrator.

De asemenea, instanța de recurs constată că nu s-a analizat și nu s-a înlăturat motivat probatoriul administrat, constând în înscrisuri încuviințate, pentru a se dovedi faptul că societatea deținea în exploatare, în anul 2013, terenurile proprietatea membrilor săi, cum ar fi: adeverința nr. x/26.04.2013 eliberată de Primăria comunei Bivolari, tabel nominal cu proprietarii de teren asociați în societatea A., înregistrat la Primăria com. Bivolari sub nr. x/24.04.2013 și anexe, inclusiv titluri de proprietate, Sentința civilă nr. 27 din 03.03.1992 pronunțată de Judecătoria Iași, cu tabelul cuprinzând membrii societății agricole și aportul social subscris și vărsat, constând în suprafețele de teren proprietatea acestora, decizii APIA pentru plata în avans a schemelor de sprijin, declarația de plată din 14.05.2013 cu nr. de înregistrare x/14.05.2013 privind declararea suprafețelor exploatate de recurenta-reclamantă. Totodată, se constată că instanța de apel nu a analizat nici proba cu expertiza contabilă administrată, pentru a stabili dacă aceasta este concludentă sub aspectul faptelor probatorii care au constituit obiectul acesteia.

Față de cele de mai sus arătate, Înalta Curte reține că, în mod nelegal, s-a stabilit că răspunderea administratorului are natura unei răspunderi civile delictuale cu caracter special, fără a se observa că răspunderea administratorilor este o răspundere de natură contractuală grefată pe contractul de mandat și pe dispozițiile speciale prevăzute de Legea nr. 36/1991, în Capitolul IV dedicat reglementării procedurii de administrare a societății agricole. În contextul evocat, instanța de apel nu a efectuat, în principal, analiza tuturor condițiilor răspunderii civile a administratorului societății reclamante prin prisma dispozițiilor legale speciale invocate de reclamantă și, subsecvent, în măsura în care s-ar constata că faptele pretinse s-ar fi săvârșit după încetarea calității de administrator, nu s-a procedat la analiza elementelor răspunderii civile delictuale pe temeiul art. 1357 din C. civ.

Prin urmare, reținând că instanța de apel nu a avut în vedere toate elementele de fapt și de drept invocate de părți, nu se poate verifica în cadrul controlului de legalitate, respectarea modului de aplicare a dispozițiilor referitoare la cele două tipuri de răspundere. Revine instanței de apel, remedierea acestei deficiențe, prin evaluarea probatoriului administrat în vederea stabilirii corecte și complete a situației de fapt și prin reevaluarea temeiului de drept pe care s-a întemeiat acțiunea.

Pentru considerentele reținute, în temeiul art. 496 și art. 497 din C. proc. civ. raportat la art. 488 pct. 5, 6 și 8 din același cod, va admite recursul, cu consecința casării deciziei recurate și a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea A. împotriva Deciziei civile nr. 859/2018 din 28 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Casează în parte Decizia civilă nr. 859/2018 din 28 noiembrie 2018 numai în ceea ce privește apelul declarat împotriva Sentinței civile nr. 870/2017 din 7 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Menține, în rest, dispozițiile deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 24 noiembrie 2020.

GGC - OB