ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2592/2020

Ședința publică din data de 8 decembrie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 14 martie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 186.930 RON, plus TVA, reprezentând: 15.066 RON, plus TVA, cu titlu de despăgubiri egale cu triplul remunerației datorate în cazul unei utilizări autorizate, despăgubiri datorate pentru încălcarea drepturilor patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică neautorizată de opere muzicale în Restaurantul B., strada x 92A, localitatea Alexandria, județul Teleorman, în perioada: februarie 2015- decembrie 2016, august 2017- februarie 2018; 11.160 RON, plus TVA, cu titlu de despăgubiri egale cu triplul remunerației datorate în cazul unei utilizări autorizate, despăgubiri pentru încălcarea drepturilor patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică neautorizată de opere muzicale în Terasa Restaurantului B., strada x 92A, localitatea Alexandria, județul Teleorman, în perioada: februarie 2015- decembrie 2016, august 2017- februarie 2018; 160.704 RON plus T VA cu titlu de despăgubiri egale cu triplul remunerației datorate în cazul unei utilizări autorizate, despăgubiri pentru încălcarea drepturilor patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică neautorizată de opere muzicale în cadrul evenimentelor desfășurate în incinta Restaurantului B., în perioada: februarie 2015- august 2017, octombrie 2017- februarie 2018.

În subsidiar capătului 1 al cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 62.310 RON plus TVA reprezentând: 5.022,00 RON plus TVA cu titlu remunerație datorată cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în Restaurantul B., strada x 92A, localitatea Alexandria, județul Teleorman, în perioada: februarie 2015- decembrie 2016, august 2017- februarie 2018; 3.720,00 RON plus TVA cu titlu remunerație datorată cu titlu de drepturi patrimonial de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în Terasa Restaurantului B., strada x 92A, localitatea Alexandria, județul Teleorman, în perioada: februarie 2015- decembrie 2016, august 2017- februarie 2018; 53.568 RON plus TVA, remunerație datorată cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul evenimentelor desfășurate în incinta Restaurantului B., strada x 92A, localitatea Alexandria, județul Teleorman în perioada: februarie 2015- august 2017, octombrie 2017- februarie 2018; a sumei de 45.629,75 RON reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 28 februarie 2018 pentru întârzierea plății remunerațiilor restante în sumă de 62.310, RON; la plata penalităților de 0.5%/zi de întârziere începând cu data de 1 martie 2018 și până la data plății efective a sumei de 62.310,00 RON; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 483 din data de 18 martie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte cererea, a obligat pârâta să plătească reclamantei remunerația în cuantum de 7.050 RON, aferentă perioadelor februarie 2015- decembrie 2016 și august 2017- februarie 2018 (restaurant și terasă), a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 21.819,75 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 28 februarie 2018, pentru întârzierea plății remunerației restante în sumă de 7.050 RON, a obligat pârâta să plătească reclamantei penalități de 0,5% pe zi de întârziere, pentru perioada cuprinsă între data de 1 martie 2018 și data plății integrale, aferente remunerației restante în sumă de 7.050 RON, a obligat pârâta să plătească reclamantei remunerația în cuantum de 53.568 RON, aferentă perioadelor februarie 2015- august 2017 și octombrie 2017- februarie 2018, datorată cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul evenimentelor desfășurate în incinta Restaurantului B., a obligat pârâta să plătească reclamantei penalități de 0,5% pe zi de întârziere, pentru perioada cuprinsă între data de 1 martie 2018 și data plății integrale, aferente remunerației restante în sumă de 53.568 RON, cu cheltuieli de judecată în sumă de 1.120 RON.

Prin decizia nr. 2046A din data de 18 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 483 din data de 18 martie 2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civil și, în consecință:

A schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pe pârâtă să plătească remunerația în cuantum de 7.050 RON aferentă perioadelor februarie 2015- decembrie 2016 și august 2017- februarie 2018 (restaurant și terasă) precum și penalitățile de 0,5% pe zi de întârziere până la data plății integrale, aferente remunerației restante.

A respins în rest pretențiile și a păstrat dispozițiile referitoare la cheltuielile de judecată.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanta UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor și pârâta A. S.R.L..

Prin recursul declarat, reclamanta UCMR-ADA a invocat incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la Metodologia publicată în baza Deciziei nr. 266/2011 a directorului general al ORDA în Monitorul Oficial nr. 710/07.10.2011, cu modificările publicate, în baza Deciziei nr. 198/2012 a directorului general al Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, în Monitorul Oficial nr. 780/20.11.2011.

Recurenta - reclamantă a susținut, în esență, că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor punctelor 2. A și 2. C din tabelul cuprins în această metodologie, hotărârea recurată fiind dată și cu încălcarea prevederilor punctului 7. C din același tabel al metodologiei.

Este de necontestat faptul că autorii operelor muzicale au dreptul exclusiv de a autoriza comunicarea publică a operelor muzicale și faptul că acest drept patrimonial este gestionat colectiv, potrivit prevederilor art. 13 lit. f), art. 123

1

alin. (1) lit. e), alin. (2) și art. 130 lit. a) din Legea nr. 8/1996, în forma sa în vigoare în perioada în litigiu.

Potrivit art. 131 și următoarele din Legea nr. 8/1996, au fost adoptate metodologii care au reglementat remunerațiile ce sunt datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale, în cazul în care acestea sunt comunicate public in scop ambiental, în diverse modalități și spații.

Metodologiile adoptate în scopul aplicării Legii nr. 8/1996 au, la rândul lor, un caracter normativ și reprezintă norme de drept material, fiind opozabile erga omnes, obligatorii pentru autori, organismele de gestiune colectiva și utilizatori, relevante în acest sens fiind dispozițiile art. 131

2

alin. (7) și (9) din lege.

Instanța de apel a interpretat eronat Metodologia aplicabilă, în sensul că utilizatorul care deține un restaurant de 250 mp, cum este cazul intimatei - pârâte, care organizează și evenimente în acest spațiu (de exemplu, nunți și botezuri), ar datora UCMR-ADA numai remunerația forfetară de 250 RON/lună prevăzută la punctul 2. A din tabel pentru activitatea de restaurant, fără a mai datora și remunerațiile prevăzute distinct prin Metodologie pentru actele de comunicare publică a operelor muzicale în cadrul evenimentelor ocazionale.

Astfel, instanța de apel a reținut și a interpretat greșit punctul 2. C, în sensul că remunerația per eveniment ar fi datorată numai de deținătorii unor spații distincte de spațiul de restaurant, spații care să fie intitulate săli de nunți, petreceri, baluri etc.

Prin hotărârea recurată se reține în mod eronat faptul că remunerațiile pentru evenimentele ocazionale se datorează numai dacă acestea sunt organizate în spațiile enumerate la punctul 2. C, nu și dacă sunt organizate în alte spații. În acest fel, se încalcă prevederile exprese ale punctului 7. C din Metodologie, potrivit cărora remunerația pentru comunicarea publică a operelor muzicale este datorată și în cazul organizării de evenimente ocazionale în alte spații, nu doar în cadrul sălilor de nunți, petreceri sau baluri.

Din coroborarea punctelor 2. A, 2. C și 7. C din Metodologie, rezultă faptul că se distinge în mod clar între activitatea de alimentație publică de restaurant de cea de evenimente în cadrul cărora muzica are un rol foarte important, deoarece publicul aflat concomitent în restaurant nu este la fel de numeros ca cel care participă concomitent la evenimentele organizate. În primul caz (punctul 2 din tabel), remunerația este una forfetară per lună/spațiu, în timp ce în cazul evenimentelor ocazionale (punctele 2. C și 7. C), remunerația este una forfetară/eveniment.

Astfel, în cazul în care spațiile pârâtei nu s-ar încadra în cele prevăzute la punctul 2. C, obligația acesteia de plată a remunerației pentru evenimentele ocazionale organizate nu este înlăturată, cum greșit a reținut instanța de apel, doar cuantumul acestora ar fi diferit, respectiv cel prevăzut la punctul 7. C.

Pe de altă parte, desfășurarea unei activități de restaurant nu exclude ca destinația acelui spațiu să fie schimbată ocazional, temporar, în sensul utilizării sale ca sală de nuntă, botez, baluri. Dimpotrivă, față de punctul 7. C, precum și față de stabilirea remunerației per eveniment și nu per lună sau altă perioadă calendaristică, nu are relevanță caracterul permanent ori temporar al destinației spațiului și nici faptul că în altă perioadă spațiul ar fi utilizat și cu altă destinație.

Mai mult, chiar sintagma "ocazional" scoate în evidență faptul că reglementarea are în vedere destinația dată spațiului în timpul evenimentului și nu în altă perioadă, anterioară sau ulterioară acestuia.

În raport cu cele mai sus menționate, instanța de apel trebuia să analizeze destinația pe care spațiul în litigiu a avut-o în timpul evenimentelor organizate de pârâtă, și nu destinația pe care acesta a avut-o în alte perioade de timp. Or, apreciind în mod nelegal, instanța de apel nu a mai analizat restul probelor din dosar, din care rezultă că pârâta schimbă în mod curent, dar temporar, destinația spațiului, din restaurant în salon de nunți, botezuri etc.

Astfel, în timpul unor asemenea evenimente, spațiul alocat nu a mai fost deschis publicului pentru activitatea de restaurant, accesul fiind restricționat și permis doar participanților la eveniment, fapt care, dacă ar fi fost analizat, ar fi condus la concluzia că spațiul a avut și destinația de salon de nuntă, botez etc.

Prin recursul declarat, pârâta A. S.R.L. a invocat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că soluția pronunțată de instanța de apel s-a făcut, în parte, cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 8/1996, a prevederilor conținute de Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 266/2011, cu modificările publicate prin Decizia nr. 198/2012, precum și a dispozițiilor ce guvernează răspunderea civilă delictuală -art. 1349 C. civ.

Conform art. 1 și art. 7 din Metodologie, remunerațiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental se datorează doar dacă se face dovada că se comunică public opere muzicale.

Recurenta, începând cu data de 31.08.2017, a adus la cunoștința organismului de gestiune colectivă intenția de a utiliza opere muzicale purtătoare de drepturi patrimoniale de autor, sens în care a fost eliberată autorizația licență neexclusivă nr. x.

La momentul solicitării autorizației, inspectorul UCMR-ADA, d-na C. a întocmit factura proformă nr. x/31.08.2017, în care se menționează că este vorba despre contravaloarea drepturilor de autor conform Deciziei ORDA nr. 198/2011 pentru perioada ianuarie - iulie 2017.

Anterior datei de 1.01.2017, nu a existat nicio somație, constatare, dovadă privind existența unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii în patrimoniul titularilor de drepturi de autor reprezentați de UCMR-ADA, astfel încât reclamanta nu a făcut dovada că în spațiile deținute de pârâtă ar fi fost comunicate public opere muzicale purtătoare de drepturi patrimoniale de autor, cu toate că îi revenea, în conformitate cu art. 249 C. proc. civ., sarcina probării existenței faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

Instanța de apel a acceptat în mod arbitrar argumentele reclamantei referitoare la o recunoaștere implicită a existenței unei comunicări publice anterioare prin semnarea autorizației/licență neexclusivă nr. x/2017, încheiate de părți la 31.08.2017. Pct. 10 din autorizație se referă la remunerația restantă de 1645 RON, plus TVA de 312,55 RON și care a fost achitată imediat prin OP nr. x/05.09.2017.

În situația în care s-ar reține, în mod arbitrar, prezumția absolută conform căreia deținerea unei unități de alimentație publică implică obligatoriu și obligația corelativă a plății remunerațiilor cuvenite titularilor de drepturi de autor, s-ar lăsa fără obiect dispozițiile art. 130 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare la data pretinsei săvârșiri a faptei ilicite, referitoare la obligația utilizatorului de a solicita emiterea unei astfel de autorizații/licență neexclusivă și obligația eliberării acesteia de către organismul de gestiune ce îi reprezintă pe titularii de drepturi de autor.

Mai mult decât atât, instanța de apel a înlăturat susținerile pârâtei prin care aceasta aducea la cunoștința instanței că în spațiul deținut (restaurant cu terasă) nu a comunicat public opere muzicale anterior datei menționate, aceasta realizând doar activitate de catering.

Considerentele instanței privind necontestarea sumelor calculate de reclamantă sunt eronate și lipsite de fundament legal, atât timp cât din conținutul motivelor de apel, precum și a notelor scrise depuse de pârâtă, reiese contestarea atât a pretinsei fapte ilicite, cât și a pretinsului prejudiciu.

Instanța de apel a respins, totodată, și susținerile cu privire la notorietatea faptului că activitatea comercială realizată de orice societate din domeniul alimentație publică într-un spațiu deschis, respectiv terasă, nu se desfășoară 365 de zile calendaristice, motivat de condițiile atmosferice, fiind o activitate sezonieră, ce poate avea loc maximum 5 luni anual, apreciind că nu s-a făcut dovada faptului negativ că spațiul nu ar fi închis/protejat pe parcursul celorlalte luni calendaristice.

În documentația cadastrală și în documentele justificative în baza cărora Primăria Alexandria a emis autorizație de funcționare se prevede în mod expres faptul că terasa este un spațiu deschis, iar sarcina probei revine reclamantului, cel care trebuie să-și dovedească pretențiile.

Obligarea la plata a două remunerații distincte privind comunicarea publică a operelor muzicale, pe considerentul că ar exista două spații comerciale, când în realitate nu există decât un singur spațiu - restaurant cu terasă, nu restaurant și terasă -, echivalează cu o dublă impunere, care este nelegală, dat fiind că Metodologia prevede în mod expres că pentru spațiile în care există o singura casă de marcat se va elibera o autorizație unică.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 13 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursurile formulate de reclamanta UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor și de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2046A din data de 18 decembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la data de 8 decembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

În termen legal, recurenta-pârâtă A. S.R.L. a depus întâmpinare cu privire la recursul declarat de reclamanta UCMR-ADA, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă UCMR-ADA nu a formulat întâmpinare la recursul promovat de către pârâta A. S.R.L.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt fondate.

Atât reclamanta UCMR - ADA, cât și pârâta A. S.R.L., au susținut, prin criticile formulate, că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea Metodologiei privind remunerațiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental, a cărei formă finală a fost stabilită prin Hotărârea arbitrală din data de 30 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 710/7.10.2011 în baza Deciziei nr. 266/4.10.2011 a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, cu modificările publicate în Monitorul Oficial nr. 780/20.11.2011 în baza Deciziei nr. 198/2012 a directorului general al ORDA.

Prin ambele cereri de recurs, a fost contestat modul de calcul al remunerației de către instanța de apel, însă recurenta - pârâtă A. S.R.L. a criticat decizia de apel și sub aspectul existenței faptei de comunicare publică a operelor muzicale în scop ambiental anterior datei de 1.01.2017, respectiv în perioada februarie 2015 - decembrie 2016.

În aceste condiții, recursul pârâtei va fi analizat cu prioritate, întrucât aspectele referitoare la calculul remunerației datorate sunt subsecvente stabilirii existenței unei obligații de plată a remunerației, chiar dacă fapta de comunicare publică de opere muzicale în scop ambiental este contestată doar pentru o parte din perioada de timp la care s-au raportat instanțele de fond.

În ceea ce privește recursul pârâtei A. S.R.L., se constată următoarele:

Instanța de apel a înlăturat critica apelantei - pârâte referitoare la nedovedirea de către reclamantă a comunicării publice de opere muzicale în cele două spații (restaurant și terasă) anterior datei de 31.08.2017, când a fost semnată autorizația, cu motivarea că însăși pârâta a recunoscut implicit, prin acceptarea pct. 10 din autorizație, împrejurarea că a comunicat public opere muzicale inclusiv anterior semnării autorizației, fără a pune în discuție în apel dacă suma stabilită cu titlu de restanțe la pct. 10 reprezintă sau nu echivalentul pentru toată comunicarea publică anterioară.

Prin motivele de recurs, pârâta a susținut că nu a avut loc o asemenea recunoaștere, iar, pe de altă parte, faptul că a contestat prin calea ordinară de atac, contrar celor reținute prin decizia recurată, atât existența faptei ilicite, cât și pretinsul prejudiciu aferent.

Înalta Curte constată că este fondată critica recurentei referitoare la puterea doveditoare a autorizației licență neexclusivă, ca înscris conținând o recunoaștere a faptului comunicării publice de opere muzicale în scop ambiental în întreaga perioadă de timp anterioară emiterii autorizației, vizată de pretențiile din cererea de chemare în judecată.

Instanța de apel a reținut că la pct. 10 din autorizația licență neexclusivă emisă la data de 31.08.2017 de către reclamantă și semnată de reprezentanții ambelor părți este menționată o sumă restantă, datorată cu titlu de remunerație, la care se adaugă TVA.

În conformitate cu dispozițiile art. 288 C. proc. civ., "Înscrisul de recunoaștere sau de reînnoire a unei datorii preexistente face dovadă împotriva debitorului, moștenitorilor sau succesorilor săi în drepturi, dacă aceștia nu dovedesc, prin aducerea documentului originar, că recunoașterea este eronată sau inexactă".

Pentru suma de bani restantă și datorată cu titlu de remunerație, respectiv suma de 1645 RON și TVA aferent, autorizația reprezintă, fără îndoială, un înscris recognitiv în sensul art. 288 C. proc. civ., opozabil ca atare debitorului.

Norma procesuală citată prevede, însă, în mod expres faptul că obiectul unei asemenea recunoașteri este reprezentat de o datorie preexistentă, astfel încât efectele actului recognitiv nu pot fi extinse, în absența altor elemente, asupra altor datorii.

Drept urmare, nu are temei extinderea de către instanța de apel a efectelor recunoașterii datoriei de 1645 RON plus TVA la întreaga sumă de bani pretinsă de reclamantă cu titlu de remunerație pentru perioada de până la semnarea autorizației licență neexclusivă, respectiv de aproximativ 7017 RON (fără penalități) plus TVA, pentru perioada februarie 2015 - decembrie 2016 și august 2017.

În aceste condiții, instanța de apel a apreciat în mod greșit că recunoașterea pârâtei, prin acceptarea clauzei de la pct. 10 din autorizație, a operat, în ceea ce privește faptul utilizării, și pentru eventuale alte acte de comunicare publică în afara celor pentru care era datorată remunerația indicată ca restanță în autorizație.

Este adevărat că în cuprinsul clauzei de la pct. 10 din autorizație nu se menționează perioada de timp pentru care s-a recunoscut obligația de plată a remunerației în cuantum de 1645 RON plus TVA, însă trebuie observat, pe de o parte, că prin cererea de chemare în judecată nu s-au formulat pretenții și pentru primele 7 luni ale anului 2017, iar, pe de altă parte, pârâta a pretins că a achitat suma de 1645 RON și TVA aferent, indicată ca restanță în autorizație.

Astfel, era posibil a se clarifica dacă pretențiile deduse judecății includ suma restantă menționată în remunerație, cu consecința că, în cazul în care reclamanta nu a pretins în cauză și plata sumelor de bani respective, este lipsită de relevanță recunoașterea datoriei menționate în autorizație, vizând un fapt a cărui analiză nu a făcut obiectul învestirii instanței de judecată.

Mai mult, atare chestiune trebuia analizată ca fiind implicită din motivele de apel ale pârâtei, față de prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care pârâta a contestat comunicarea publică în perioada anterioară semnării autorizației licență neexclusivă (în recurs, pârâta raportându-se, însă, la data de 1.08.2017, și nu la data de 31.08.2017).

De altfel, instanța de apel s-a socotit învestită cu cercetarea existenței unei recunoașteri a pretențiilor reclamantei desprinse din autorizația licență neexclusivă, însă, după cum s-a arătat, nu a stabilit și dacă această recunoaștere este relevantă în raport de pretențiile deduse judecății.

Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat, pe baza autorizației licență neexclusivă, că pârâta a efectuat acte de comunicare publică de opere muzicale în scop ambiental în spațiile deținute în localitatea Alexandria, în întreaga perioadă de referință.

Se impune, în aceste condiții, admiterea recursului pârâtei A. S.R.L., casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca instanța de apel să cerceteze dacă suma de bani menționată ca restanță în autorizația licență neexclusivă din 31.08.2017 este sau nu inclusă în pretențiile din cererea de chemare în judecată, solicitând lămuriri părților în acest sens, în primul rând, reclamantei sau aplicând, dacă este cazul, prezumții în raport de modul de calcul al remunerației agreat de părți în autorizația licență neexclusivă.

În funcție de rezultatul acestei analize, urmează a se analiza probele administrate pentru stabilirea utilizării de opere muzicale în scop ambiental și anterior datei de 1.08.2017, în perioadele pretinse de către reclamantă, inclusiv înscrisurile transmise, la solicitarea primei instanțe, de către Primăria municipiului Alexandria, printre care se regăsește și autorizația de funcționare a pârâtei, în raport de susținerile din motivele de apel.

Cu ocazia rejudecării, aceste înscrisuri vor fi cercetate și pentru stabilirea împrejurării dacă terasa deținută de către pârâtă și indicată de reclamantă drept spațiu în care s-au utilizat opere protejate a fost autorizată ca spațiu deschis, astfel cum a pretins pârâta în cursul procesului și a reiterat prin motivele de recurs în contextul criticii referitoare la sarcina probării unui fapt negativ impusă de instanța de apel.

O asemenea modalitate de analiză se impune în cadrul rejudecării, dat fiind că instanța de apel, în cercetarea criticii din apelul pârâtei vizând activitatea sezonieră a terasei, ca spațiu deschis, a pornit de la premisa că spațiul a fost utilizat conform mențiunilor din autorizația licență neexclusivă, chiar și pentru perioada anterioară semnării autorizației.

Astfel, prin decizia recurată, a fost înlăturată critica referitoare la faptul că terasa are o activitate sezonieră de circa 5 luni, fiind spațiu deschis, deoarece, în cuprinsul autorizației licență neexclusivă, este menționată și terasa ca spațiu în care se comunică public opere muzicale, fără vreo limitare a duratei de utilizare în cursul unui an de zile, revenindu-i pârâtei sarcina probei contrare.

Or, pentru considerentele arătate în prezenta decizie, doar pe baza mențiunilor din autorizație nu se poate stabili nici măcar efectuarea actelor de comunicare publică pentru perioada de timp anterioară autorizației, așadar, nu poate fi prezumat în acest fel nici modul concret de utilizare a spațiilor în care se pretinde că a avut loc o comunicare publică. În acest caz, în raport de dispozițiile art. 249 C. proc. civ., nu se poate reține o răsturnare a sarcinii probei ce revine reclamantei, pentru ca pârâta să fie cea care să-și probeze susținerile formulate în cursul judecății.

În ceea ce privește, însă, perioada ulterioară semnării autorizației, vizată de cererea de chemare în judecată (octombrie 2017 - februarie 2018), nu au temei susținerile recurentei - pârâte referitoare la impunerea dovedirii unui fapt negativ, urmând a fi respinse ca atare.

În aplicarea art. 249 C. proc. civ. și în combaterea prezumției desprinse din mențiunile inserate în autorizație, pârâta trebuia să probeze apărarea potrivit căreia terasa are o activitate sezonieră de circa 5 luni, și nu faptul că spațiul respectiv nu ar fi închis/protejat pe parcursul celorlalte luni calendaristice, astfel cum s-a pretins prin motivele de recurs.

Întrucât instanța de apel a apreciat că o asemenea dovadă nu a fost făcută de către pârâtă, situația de fapt reținută în aceste condiții nu poate fi reevaluată de către instanța de recurs, dat fiind că atribuțiile sale sunt circumscrise verificării exclusiv a legalității, nu și a temeiniciei deciziei de apel, prin prisma motivelor de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește argumentul referitor la încălcarea Metodologiei printr-o dublă impunere, în condițiile în care acest act prevede în mod expres că pentru spațiile în care există o singură casă de marcat se va elibera o autorizație unică, Înalta Curte apreciază că nu poate fi primit.

Potrivit textului invocat de către recurentă (nota de subsol**), "La determinarea remunerației datorate de utilizatori în funcție de suprafață vor fi luate în considerare toate spațiile, inclusiv ringurile de dans (bar, terasă, club etc.). Dacă același spațiu este utilizat pentru mai multe activități, remunerațiile reprezentând drepturile patrimoniale ale autorilor de opere muzicale se vor plăti pentru fiecare activitate, respectiv pentru fiecare spațiu dotat cu casă de marcat și/sau vânzător".

Acest text, care se referă la calculul remunerației în funcție de suprafață, trebuie coroborat, pentru situația din prezenta cauză, atât cu pct. 2. A din tabelul - anexă la Metodologie, la care se regăsește nota de subsol, cât și cu art. 13 din Metodologie, conform căruia "În situația în care un utilizator deține sau folosește mai multe spații, remunerația se datorează distinct pentru fiecare spațiu în parte."

Astfel, potrivit pct. 2 din tabel, în cazul unităților de alimentație publică din orașe și stațiuni turistice, remunerația se calculează în funcție de tipul unității și de suprafața spațiilor deținute.

Or, în enumerarea unităților de alimentație publică, de la pct. 2. A, terasele figurează distinct de restaurante, alături de "baruri, birturi, berării, fast - food, pizerii etc.", ceea ce înseamnă că terasele sunt considerate unități de sine-stătătoare.

În acest context trebuie înțeleasă referirea din nota de subsol la terasă, respectiv ca o unitate de sine -stătătoare care poate îngloba mai multe spații (precum ringul de dans), caz în care nu se poate vorbi despre o încălcare a Metodologiei în ceea ce privește împrejurarea pretinsă de către recurentă, anume existența unui singur spațiu în care se comunică public opere muzicale, anume restaurant cu terasă.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul pârâtei A. S.R.L. și, pe temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În ceea ce privește recursul reclamantei UCMR - ADA, se constată următoarele:

Critica referitoare la înlăturarea de către instanța de apel a obligației de plată a remunerației pentru desfășurarea de evenimente în interiorul restaurantului/terasei este fondată.

În conformitate cu prevederile art. 1 din Metodologia privind remunerațiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental, în forma stabilită prin Hotărârea arbitrală din data de 30 septembrie 2011, cu modificările ulterioare, remunerațiile datorate pentru utilizarea operelor muzicale sunt cele prevăzute în tabelul - anexă la Metodologie.

Potrivit pct. 2 din tabelul - anexă, în cazul unităților de alimentație publică din orașe și stațiuni turistice, remunerația se calculează în mod diferit, în funcție de tipul unității.

Astfel, pentru restaurante și terase (pct. 2. A), remunerația este calculată per lună, în raport de suprafața spațiilor deținute, în timp ce pentru săli de nunți, petreceri, baluri și alte evenimente, deținute cu orice titlu, calculul remunerației se face per eveniment (pct. 2. C).

Este relevant, totodată, că la pct. 7 din tabel este menționată plata unei remunerații și pentru "evenimente ocazionale", remunerația calculându-se per eveniment.

Pct. 7. C prevede o asemenea plată și în cazul unor evenimente precum nunți, botezuri, "care se desfășoară în alte spații decât cele de la pct. 2. C", adică în alte spații decât săli de nunți, petreceri, baluri și alte evenimente.

Întrucât doar aceste spații sunt excluse în mod expres, rezultă că pentru desfășurarea evenimentelor ocazionale în alte spații se plătește remunerație, așadar chiar dacă ar fi vorba despre spații din unități de alimentație publică, în considerarea cărora remunerația se calculează conform pct. 2. A din tabel, în condițiile în care spațiile de la pct. 2. A nu au fost excluse la pct. 7. C.

Ținând cont că este vorba despre situații de excepție care nu se pot extinde prin interpretare și în alte cazuri decât cele strict prevăzute de actul normativ, din coroborarea pct. 2. A și 7. C reiese că, în situațiile în care într-un restaurant sau pe o terasă (spațiile de la pct. 2. A) se desfășoară evenimente ocazionale precum cele indicate exemplificativ la pct. 7. C, utilizatorul datorează atât remunerația lunară calculată în funcție de suprafață, cât și remunerația calculată per eveniment.

Nu poate fi primită, însă, susținerea recurentei - reclamante în ceea ce privește modul concret de calcul al remunerației, în sensul că, în măsura în care într-un spațiu dintre cele de la pct. 2. A s-a desfășurat un eveniment ocazional, ar urma să se plătească remunerația de la pct. 2. C.

O asemenea interpretare a textelor relevante ar înlătura orice distincție între pct. 2. C și 7. C, ceea ce nu poate fi acceptat, textul de la pct. 7. C fiind aplicabil în cazul altor spații decât cele de la pct. 2. A, precum restaurantul sau terasa din prezenta cauză.

În aceste condiții, instanța de apel a apreciat în mod greșit că pârâta datorează doar remunerația pentru spațiu, pentru unicul motiv că nu deține săli de nunți, baluri etc., din moment ce, după cum s-a arătat anterior, împrejurarea că o persoană nu deține asemenea săli, dar organizează evenimente ocazionale în spațiile pe care le deține, nu o scutește de plata remunerației pentru fiecare asemenea eveniment, conform pct. 7. C, chiar dacă plătește distinct și remunerația pentru spațiul care are o altă destinație, aceea de unitate de alimentație publică, conform pct. 2. A.

Întrucât, procedând în acest fel, instanța de apel nu a stabilit dacă în spațiile deținute de pârâtă s-au desfășurat asemenea evenimente, Înalta Curte va admite și recursul reclamantei UCMR - ADA.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte, admițând ambele recursuri, pe temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ. va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de reclamanta UCMR-ADA Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor și de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2046A din data de 18 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 decembrie 2020.