ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2334/2020

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecatoriei sectorului 1 Bucuresti la data de 21.12.2015 sub nr. x/2015 reclamantul A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța sa constate nulitatea absolută a clauzelor conținute de art. 3.7, art. 4.1, art. 4.2 teza I, art. 4.6 teza a II-a si teza a III-a, art. 5.9 ultima teză a primei fraze și teza a II-a din contractul de credit nr. x/27.03.2008 și a clauzei de la art. 2.14 din actul adițional din data de 17.09.2009, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligații: (i) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit; (ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); (iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare; (iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit; să fie obligată banca pârâtă la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- LEU din acea zi.

Reclamantul a solicitat obligarea băncii la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Cererea de chemare în judecată a fost precizată, reclamantul arătând că solicită să se constate nulitatea absolută a clauzelor conținute de art. 3.7, art. 4.1, art. 4.2 teza I, art. 4.6 teza a II-a si teza a III-a, art. 5.9 ultima teza a primei fraze si teza a II-a din contractul de credit nr. x/27.03.2008, a clauzei de la art. 2.14 din actul adițional din data de 17.09.2009, a clauzei de la art. 2.16 din actul adițional din data de 1.10.2010, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligații: (i) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit; (ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); (iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare; (iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit; să fie obligată banca pârâtă la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- LEU din acea zi.

Reclamantul a precizat ca valoarea estimată a primului petit al cererii de chemare în judecată este de 283.849,62 RON.

Reclamantul a depus la data de 7.03.2016 o cerere de renunțare la judecata capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 3.7 din contract, iar instanța a luat act de această cerere.

Prin sentința civilă nr. 4001/7.03.2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, secția Civilă s-a dispus declinarea competentei de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, sectia a VI-a Civilă la data de 17.05.2016 sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 4238 din 07 iulie 2016, Tribunalul București, sectia a VI-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A..

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă la data de 13 ianuarie 2017.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1634 din 23 octombrie 2017 a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A., ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 1634 din 23 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a declarat recurs reclamantul A., recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 23 mai 2018, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., recurentul-reclamant formulând punct de vedere prin care a solicitat admiterea în principiu a recursului și fixarea termenului de judecată pentru soluționarea acestuia.

Prin încheierea din 14 mai 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1634 din 23 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și. a fost stabilit termen de judecată la data 12 noiembrie 2019.

La data de 5 noiembrie 2019 a fost suspendată judecata recursului în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La data de 5 august 2020 recurentul a formulat cerere de renunțare la judecata recursului invocând dispozițiile art. 463 și următoarele C. proc. civ.

La termenul din 17 noiembrie 2020, Înalta Curte, după repunerea pe rol a cauzei, examinând cererea de renunțare formulată de către recurent, reține următoarele considerente:

Înalta Curte constată că, prin înscrisul înregistrat la dosar la 5 august 2020, recurentul-reclamant a formulat cerere de renunțare la judecata căii de atac exercitate împotriva deciziei civile nr. 1634 din 23 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Conform art. 404 alin. (2) C. proc. civ., renunțarea la judecată se poate face și ulterior pronunțării, chiar și după declararea căii de atac.

În consecință, văzând dispozițiile art. 406 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu care se poate renunța oricând la judecată, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă și, având în vedere dispozițiile art. 22 alin. (6) din același Cod, potrivit cărora judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, Înalta Curte va lua act de cererea recurentului de renunțare la judecata recursului.

Potrivit art. 406 alin. (5) C. proc. civ. când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac instanța va lua act de renunțare, iar potrivit alin. (6) teza a II-a al aceluiași articol, când renunțarea are loc în fața unei secții a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea este definitivă.

În speță, manifestarea de voință a recurentului, în sensul de a renunța la judecata recursului reprezintă un act de dispoziție al acestuia, care îndeplinește cerințele prevăzute de dispozițiile legale evocate.

Pentru aceste considerente, constatând că cererea de renunțare la judecata căii de atac a fost formulată cu respectarea dispozițiilor art. 406 alin. (1) și (2) C. proc. civ., Înalta Curte va lua act de manifestarea unilaterală de voință exprimată de recurentul-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de cererea formulată de reclamantul A. privind renunțarea la judecata recursului împotriva deciziei civile nr. 1634 din 23 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 noiembrie 2020.