ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2013/2020

Ședința publică din data de 20 octombrie 2020

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 3 martie 2015, pe rolul Tribunalului Brașov, secția a V-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2015, reclamanta A. le-a chemat în judecată pe pârâtele B. ROMÂNIA S.A. și B. ROMÂNIA S.A. - Sucursala Bălcescu-Brașov, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să convertească contractul de credit nr. x din 3 iulie 2006, încheiat între părți, din franci elvețieni în moneda națională, conform cursului de schimb de la data acordării creditului, respectiv de 2,2773 RON/CHF și contractul de credit nr. x din 13 martie 2008 în moneda națională conform cursului de schimb de 2,3648 RON/CHF, să oblige pârâtele la plata sumelor rezultate din diferențele de curs valutar pentru toate sumele achitate în baza celor 2 contracte până la data rămânerii definitive a hotărârii și să oblige pârâtele la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de derularea litigiului.

La 27 martie 2015, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare, prin care a solicitat modificarea art. 1 din contractul de credit nr. x din 3 iulie 2006 și modificarea art. 1 din contractul de credit nr. x din 13 martie 2008.

În drept, au fost indicate prevederile Legii nr. 193/2000, art. 192, art. 5 C. proc. civ., art. 21 din Constituția României și jurisprudența C.J.U.E.

Prin sentința civilă nr. 226/C/2016 din 1 aprilie 2016, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii sus-menționate, reclamanta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă prin decizia civilă nr. 5 l/Ap din 23 ianuarie 2018.

Împotriva deciziei evocate, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În memoriul depus la dosar, recurenta-reclamantă a indicat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținând astfel că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii și că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia atacată este sumar și neconcludent motivată.

În acest sens a menționat că instanța de apel nu și-a argumentat soluția pronunțată din perspectiva faptului că pârâta nu a depus la dosar probe în dovedirea informării sale asupra riscului valutar decurgând din contractarea unui credit într-o monedă străină, deși curtea însăși a încuviințat probatoriu suplimentar chiar în dovedirea acestor aspecte, pe care ulterior le-a ignorat.

A mai arătat de asemenea, că instanța de prim control judiciar nu a analizat cauza din perspectiva considerentelor obligatorii ale Hotărârii CJ.U.E. din 20 septembrie 2017, dată în cauza C-l 86/16, Andriciuc contra României.

În raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a susținut că decizia a fost dată cu nerespectarea considerentelor deciziei CJ.U.E., pronunțată în cauza C-l86/16, Andriciuc contra României.

Detaliind, recurenta a criticat menținerea de către instanța de apel a concluziei tribunalului în sensul că în speță operează excluderea legală de la analiza caracterului abuziv, consecința fiind imposibilitatea analizei clauzelor contractului de credit, contestate ca fiind abuzive, din perspectiva condițiilor instituite de Legea nr. 193/2000.

În combaterea acestei concluzii a evocat și citat considerentele hotărârii pronunțate în cauza C-l86/16 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, notând că, referitor la clauzele contestate, deși vizează prețul contractului, obiect principal al acestuia, acestea puteau fi analizate întrucât ele nu au fost exprimate într-un limbaj clar și ușor inteligibil, instanțele de fond limitându-și însă analiza la aspectul gramatical al formulării, nu și la substanța clauzei adresată unui consumator fără cunoștințe de specialitate.

Astfel, recurenta a arătat că instanța de apel avea obligația de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deși intră sub incidența noțiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Din această perspectivă a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a reținut îndeplinirea în speță a condițiilor vizând redactarea clauzei și necesitatea informării, în faza precontractuală, anterior semnării contractului, asupra consecințelor economice ale clauzei.

Referitor la condiția informării consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei vizând cursul valutar, recurenta a arătat că aceasta este esențială în condițiile în care profesionistul și consumatorul nu se află pe poziții de egalitate, nici din punct de vedere economic, juridic, tehnic și de rezervă de timp, nici din punct de vedere informațional.

Recurenta a mai criticat decizia atacată și cu privire la incidența principiului nominalismului monetar, arătând că acesta nu este incident în cauză față de faptul că pârâta nu a fost de bună credință, neîndeplinindu-și obligația de informare a consumatorului la momentul încheierii contractului.

Pentru toate cele anterior expuse, recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Prin întâmpinarea depusă intimata-pârâtă B. ROMÂNIA S.A. a invocat excepția inadmisibilității caii extraordinare de atac exercitată de reclamantă, motivat de faptul că valoarea litigiului nu depășește pragul de 1.000.000 RON și în considerarea art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora hotărârile pronunțate în litigiile în materie "sunt supuse numai apelului". A solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil și, în subsidiar, ca nefondat.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 5 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 28 iulie 2020 a respins excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata - pârâtă B. ROMÂNIA S.A. și a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 51 AP din 23 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția a V-a civilă.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute întrucât instanța de apel și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului reclamantei și de menținere a hotărârii instanței de fond.

Instanța de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a prezentat motivele pentru care clauzele invocate nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv, evidențiind faptul că acestea reflectă o norma legală ce consacră principiul nominalismului monetar ce permite achitarea ratelor în moneda la care s-a acordat împrumutul, la cursul din data plății.

A punctat Curtea asupra faptului că intervenția instanței de judecată pentru echilibrarea prestațiilor efectuate din cauze imprevizibile, survenite ulterior încheierii convenției, s-ar constitui într-o încălcare a forței obligatorii a contractului.

Curtea a mai reținut că respectivele clauze nu consacră o putere discreționară băncii de a alege cursul de schimb la care să facă conversia sumelor depuse de reclamantă, fiind vorba de conversia valutară efectuată de bancă în situația în care clientul optează pentru depunerea sumei datorate în altă monedă decât CHF. În această situație, banca nu stabilește în mod discreționar cursul de schimb, ci aplică propriile reguli obiective de conversie a sumelor de bani depuse în altă monedă. În același timp, Curtea, raportându-se la jurisprudența CJUE, a notat că statuările CJUE în cauza C-26/13 Arpad Kasler nu au aplicabilitate directă în speță.

Statuând, așadar, asupra faptului că prevederea ce reglementează riscul valutar nu poate face obiectul verificării caracterului abuziv, întrucât este o clauza ce reflectă o norma legală, cea reglementată de art. 1578 C. civ., instanța de apel nu avea temei pentru a analiza caracterul abuziv al clauzelor contestate în raport de faptul că intimata-pârâtă nu a depus la dosar probe în dovedirea informării sale asupra riscului valutar decurgând din contractarea unui credit într-o monedă străină, astfel cum susține recurenta.

Se constată, așadar, că în cauză, instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport și cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată de instanță, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii, sau de o motivare succintă și neconcludentă, cum susține recurenta.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate, întrucât, contrar celor susținute de recurentă, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

Criticile redate de recurentă în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și a art. 1578 C. civ. din 1864 în examinarea caracterului abuziv al clauzelor privind rambursarea ratelor în moneda creditului cuprinse în art. 9.4 din contractul de credit x și în art. 9.2 din contractul de credit x.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractele de credit ipotecar în discuție, ale căror clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, au fost încheiate la data de 3 iulie 2006 (contractul nr. x), respectiv 13 martie 2008 (contractul nr. x), fiind guvernate, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acțiunea promovată recurenta-reclamantă a solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, B. și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurentă clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurentă deciziei atacate, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 51/Ap din 23 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 51/Ap din 23 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2020.