ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 747/2020

Ședința publică din data de 7 aprilie 2020

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei Asociația de Proprietari nr. 50 Tulcea la plata sumei de 2.270 RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea indemnizației de asigurare achitată în baza contractului de asigurare a locuinței seria x nr. x, ca urmare a daunelor suferite în evenimentul din data de 20.02.2017; obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale pentru întârziere, calculate conform prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, de la data de 06.04.2017 (data plății despăgubirii) și până la achitarea integrală a debitului, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 784, pronunțată la 19 martie 2019, Judecătoria Tulcea a respins excepția lipsei calității procesuale pasive ca neîntemeiată și a admis cererea de chemare în judecată, obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.270 RON cu titlu de despăgubire, reprezentând contravaloarea indemnizației de asigurare plătită de reclamantă în baza contractului de asigurare a locuinței seria x nr. x, ca urmare a daunelor suferite în evenimentul din data de 20.02.2017, precum și la plata dobânzii legale de la data de 06.04.2017 până la data plății integrale; a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 163,9 RON reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat apel pârâta Asociația de Proprietari nr. 50 Tulcea, criticând-o sub aspectul netemeiniciei și al nelegalității.

Prin decizia civilă nr. 732 din 02 octombrie 2019, Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins apelul ca nefondat și a obligat apelanta pârâtă la plata sumei de 750 RON către intimata-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Asociația de Proprietari nr. 50, solicitând modificarea hotărârii instanței de fond, în sensul respingerii acțiunii ca nefondate întrucât nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției I Civile a Curții de Apel Constanța la 19 noiembrie 2019.

Prin încheierea nr. 384/C din 21 noiembrie 2019, a fost admisă excepția necompetenței materiale funcționale a secției I Civile și a fost trimis dosarul spre soluționare, în favoarea secției a II-a Civile, de contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel Constanța.

Pentru a hotărî astfel, completul secției I Civile a reținut că acțiunea de fond are ca obiect regresul exercitat de asigurătorul de răspundere civilă împotriva persoanei considerate vinovate de producerea riscului asigurat prin contractul de asigurare a locuinței, ca urmare a daunelor suferite în evenimentul din 20.02.2017 de persoana asigurată.

În baza art. 3 alin. (2) C. civ., sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere, art. 8 alin. (1) din Legea 71/2011 statuând că noțiunea de "profesionist" prevăzută de art. 3 din C. civ. include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a C. civ.

Calitatea de "profesionist" a asigurătorului este evidentă având în vedere că obiectul activității acestuia constă tocmai în exercitarea sistematică a unei activități organizate constând în prestarea serviciilor de asigurare, însă raportul dedus judecății de față îl constituie acțiunea acestuia împotriva persoanei considerate vinovate de producerea accidentului, ca urmare a subrogării sale în drepturile asiguratului după achitarea despăgubirii asigurate.

Prin decizia nr. XXIII din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite s-a stabilit că, "natura juridică a acțiunii în regres exercitate de asigurător (societate de asigurare) împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident este comercială, iar nu civilă". Chiar dacă după intrarea în vigoare a noului C. civ. nu mai putem vorbi de fapte de comerț sau litigii comerciale, noțiunea de profesionist reglementată de art. 3 C. civ. a inclus categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, etc., astfel că decizia menționată anterior, dată într-un recurs în interesul legii, este pe deplin aplicabilă și în prezent, întrucât stabilește natura juridică a acțiunii de regres, ca fiind inclusă în categoria "litigiilor cu profesioniști".

S-a mai reținut că, potrivit dispozițiilor art. 226 din Legea nr. 71/2011 "(1) Prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanței, în raport de numărul cauzelor, se pot înființa, în cadrul secțiilor civile, complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:

a) cererile în materie de insolvență, concordat preventiv și mandat ad-hoc;

b) cererile în materia societăților comerciale și a altor societăți, cu sau fără personalitate juridică, precum și în materia registrului comerțului;

c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței;

d) cererile privind titlurile de valoare și alte instrumente financiare."

Prin decizia nr. 18/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, s-au statuat următoarele:

"competența materială procesuală a tribunalelor/secțiilor specializate se determină în funcție de natura sau obiectul litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările și completările ulterioare".

Instanța reține că este adevărat că din interpretarea acestor dispoziții rezultă că nu este esențială calitatea de profesionist a uneia dintre părți, ci prezintă relevanță natura și obiectul cauzei, care trebuie să privească drepturi și obligații născute dintr-o activitate economică, în sensul că litigiul este strâns legat de activitatea economică, neputând fi soluționat fără analiza specificului acestei activități, ceea ce justifică specializarea judecătorilor cărora li s-a repartizat cauza. Însă, raportând aceste considerente la situația de față, se constată că litigiul de față vizează activitatea comercială a societății de asigurare și dreptul acesteia de a-și recupera sumele achitate în calitatea sa de asigurător de la persoanele considerate vinovate de producerea riscului asigurat. Prin urmare, deși doar reclamanta are calitatea de profesionist, atâta timp cât litigiul este generat de activitatea economică a acesteia iar natura acțiunii în regres a fost deja calificată ca fiind una specializată și care se include în categoria "litigiilor cu profesioniști", aceasta implică specializarea judecătorului conform art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, astfel cum a fost interpretat de decizia în interesul legii nr. 18/2016.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Constanța, care, prin încheierea nr. 1 din 15 ianuarie 2020, a admis excepția necompetenței materiale funcționale a secției a II-a Civile, de contencios administrativ și fiscal și a declinat cauza în favoarea secției I Civile a aceleiași curti de apel.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că acțiunea în regres exercitată de reclamant nu a fost soluționtă în primă instanță și în apel de complete specializate în "litigii cu profesioniști" sau de complete ale unor secții specializate în astfel de litigii.

Pe de altă parte, în contextul actual, odată cu intrarea în vigoare a noului C. civ. și a legii privind punerea în aplicare a C. civ., distincția existentă anterior între cauzele comerciale (calificate ca atare atât relativ la actele și faptele de comerț obiective cât și la cele considerate subiective) și cauzele civile comune nu mai există, competența de soluționare a litigiilor de natură civilă revenind secțiilor civile, în cazul instanțelor în care există o organizare a activității judiciare în secții, sau completelor desemnate să judece pricini civile.

Prin urmare, fără a face abstracție de prevederile art. 226 din Legea nr. 71/2011 precum și de faptul că în cadrul Curții de Apel Constanța există o secție specializată pentru judecarea litigiilor dintre profesioniști, în cauza de față nu se mai pot reține considerentele deciziei nr. 23/2007 a ICCJ, dată în interesul legii, decizia respectivă nemaifiind relevantă în condițiile în care aceasta s-a întemeiat pe prevederile art. 56 din Codul comercial (dispoziții abrogate odată cu intrarea în vigoare a Legii 287/2009 privind C. civ.) potrivit cărora: "daca un act este comercial numai pentru una din părți, toti contractanții sunt supuși, în cât privește acest act, legii comerciale, afară de dispozițiile privitoare la persoana chiar a comercianților și de cazurile în care legea ar dispune altfel", ocazie cu care Înalta Curte a reținut următoarele:

"caracterul de act comercial al asigurării, în ceea ce îl privește pe asigurator, atrage incidența legii comerciale, potrivit art. 56 din Codul comercial, față de toți contractanții".

Instanța a reținut că, întrucât decizia Înaltei Curți menționată s-a întemeiat pe o dispoziție legală care stabilea expres natura comercială a litigiilor chiar și în condițiile în care un act era comercial numai pentru una dintre părți, iar o prevedere similară nu a mai fost reluată în dispozițiile noului C. civ., nu se mai poate reține că simpla calitate de profesionist imprimă caracterul unui litigiu între profesioniști oricărei acțiuni judiciare exercitate de acesta.

Astfel, chiar dacă acțiunea în regres exercitată de asigurător este justificată de activitatea de profesionist pentru care a fost autorizat, de contractul de asigurare și de prevederile art. 2210 din C. civ., acestea constituie doar premisele exercitării acestei acțiuni prin subrogarea, în limitele indemnizației plătite, în toate drepturile asiguratului, inclusiv cu privire la dreptul la acțiune pe care l-ar fi putut exercita asiguratul împotriva celui răspunzător de producerea pagubei. Prin urmare, calitatea de profesionist nu poate fundamenta și atribuirea naturii comerciale a acțiunii respective întrucât temeiul în drept expres prevăzut în reglementarea anterioară pentru o astfel de calificare a dispărut odată cu abrogarea prevederilor art. 56 din Codul comercial 1887.

În consecință, instanța a reținut că, în condițiile în care reclamantul exercită o acțiune pe care însuși asiguratul ar fi putut să o formuleze, iar dreptul la acțiune care s-a născut în patrimoniul acestuia ca urmare a producerii evenimentului asigurat privește raporturi juridice de drept civil comun nespecifice profesioniștilor sau strâns legat de activitatea acestora, având drept temei răspunderea civilă delictuală, acțiunea în regres naște un litigiu de drept comun, civil.

Instanța a constatat că acțiunea de față este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, reclamantul urmărind antrenarea răspunderii Asociației de Proprietari pârâte pentru o faptă ilicită care i-a cauzat un prejudiciu asiguratului acestuia. Contractul de asigurare încheiat între cel păgubit și reclamant și subrogația reclamantului în drepturile creditorului asigurat justifică doar calitatea procesuală activă a acestuia și nu obiectul cauzei. Cu alte cuvinte, analiza întrunirii condițiilor răspunderii delictuale civile este independentă de contractul de asigurare dintre părți, reclamantul fiind ținut să probeze prejudiciul produs asiguratului său și nu un prejudiciu propriu în directă legătură cu fapta debitorului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 17 februarie 2020, sub dosar nr. x/2017.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Dispozițiile privitoare la conflictul de competență sunt aplicabile și în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești, care se pronunță prin încheiere, conform art. 136 alin. (1) C. proc. civ.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestor texte de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două secții ale aceleiași instanțe, secția I civilă și secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel Constanța, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între secțiile sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două secții este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Potrivit art. 35 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, "în cadrul curților de apel funcționează, în raport cu complexitatea și numărul cauzelor, secții sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesioniști, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și completuri specializate pentru cauze maritime și fluviale".

În sensul deciziei nr. 18/2016, pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, "competența materială procesuală a tribunalelor/secțiilor specializate se determină în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările și completările ulterioare".

În considerentele acestei decizii s-a stabilit că revine judecătorului, ca prim interpret al legii, rolul "de a decela elementele comune, cum sunt cele avute în vedere de legiuitor la stabilirea celor patru categorii de litigii exemplificate" în vederea determinării la speță a competenței materiale procesuale proprii (paragraful 176).

Cererea are ca obiect obligarea pârâtei Asociația de Proprietari nr. 50 Tulcea la plata sumei de 2.270 RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea indemnizației de asigurare, achitată în baza contractului de asigurare a locuinței seria x nr. x, ca urmare a daunelor suferite în evenimentul din data de 20.02.2017 de către persoana fizică asigurată.

Așadar, acțiunea de față este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, reclamantul urmărind antrenarea răspunderii Asociației de Proprietari pârâte pentru o faptă ilicită care i-a cauzat un prejudiciu asiguratului acestuia.

Conform art. 2210 din C. civ., prin mecanismul subrogării personale, reclamanta preia din patrimoniul persoanei despăgubite acțiunea în contra celui răspunzător de producerea pagubei, putându-se regresa împotriva acesteia.

În virtutea acestui mecanism, asigurătorul beneficiază, în limita indemnizației plătite, de toate drepturile pe care asiguratul despăgubit le avea în contra terțului răspunzător, putând să valorifice aceste drepturi așa cum ar fi făcut asiguratul însuși.

Anterior modificărilor aduse C. proc. civ. prin Legea nr. 71/2011, care a abrogat dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ. din 1865, referitoare la competența în soluționarea proceselor și cererilor în materie comercială, calificarea litigiilor comerciale se făcea, în absența unei calificări în acest sens prin normele procesuale civile, cu raportare la normele de drept substanțial conținute în Codul de comerț de la 1887 și în diferite legi speciale. În funcție de natura comercială sau civilă a pricinii se delimita competența între judecătorie și tribunal, doar în subsidiar aplicându-se criteriul valorii litigiului.

În contextul abrogării Codului de comerț prin art. 230 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare, nu mai există suport în normele de drept material pentru o astfel de calificare a litigiilor, aptă să atragă o anumită competență în favoarea instanțelor specializate. Astfel, întrucât decizia în interesul legii nr. XXIII din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, este întemeiată pe o dispoziție abrogată (art. 56 Codul comercial) care nu își mai găsește corespondent în actuala reglementare, nu se mai poate reține că simpla calitate de profesionist imprimă caracterul unui litigiu între profesioniști oricărei acțiuni judiciare exercitate de acesta.

În consecință, în condițiile în care reclamantul exercită o acțiune pe care însuși asiguratul ar fi putut să o formuleze, iar dreptul la acțiune care s-a născut în patrimoniul acestuia ca urmare a producerii evenimentului asigurat privește raporturi juridice de drept civil comun nespecifice profesioniștilor sau strâns legat de activitatea acestora, având drept temei răspunderea civilă delictuală, acțiunea în regres naște un litigiu de drept comun, civil, pretențiile deduse judecății nedecurgând din exploatarea unei întreprinderi, în sensul art. 3 alin. (3) C. civ.

Așa fiind, Înalta Curte reține că litigiul dedus judecății nu prezintă elemente comune cu cele avute în vedere de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, întrucât cele patru categorii de litigii prevăzute de acest text de lege sunt grefate pe una și aceeași activitate, respectiv pe cea profesională/economică și izvorăsc din exploatarea de către un profesionist a unei întreprinderi cu scop lucrativ, în timp ce răspunderea civilă delictuală a pârâtei nu s-a născut din exercitarea unei activități profesionale cu scop lucrativ.

Interpretarea dată de primul complet investit, din cadrul secției I Civile a Curții de Apel Constanța, care a calificat litigiul nu după obiectul sau natura pricinii, ci după calitatea de profesionist a uneia dintre părți, este fără nicio acoperire în dreptul pozitiv, contravenind practic prevederilor art. 122 din C. proc. civ., conform cărora "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod", și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".

Totodată, Înalta Curte reține, pe de o parte, că acțiunea în regres exercitată de reclamant nu a fost soluționtă în primă instanță și în apel de complete specializate în "litigii cu profesioniști" sau de complete ale unor secții specializate în astfel de litigii, și pe de altă parte, că în virtutea art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (2) din Legea 71/2011, specializarea completului presupune aplicarea unor norme speciale la soluționarea cauzei. Or litigiul de față, grevat pe răspunderea civilă delictuală a pârâtei, nu implică analizarea unor dispoziții derogatorii de la dreptul comun, care să atragă competența unui complet specializat.

Pentru aceste motive, în aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (4), raportat la 136 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I Civile a Curții de Apel Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Definitivă.

Dată în camera de consiliu și pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.