ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1308/2020

Ședința publică din data de 04 martie 2020

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Curții de Apel București, reclamanta A. S.A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, contestație împotriva Deciziei FGA nr. 3270 din 27.12.2016, întemeiată pe dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportate la dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, solicitând anularea deciziei contestate ca fiind netemeinică și nelegală, obligarea pârâtului FGA la plata despăgubirilor în cuantum de 9712,00 RON, precum și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 4187 din 7 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, a reținut, în esență, că în cauză este aplicabilă Legea nr. 213/2015, care prevede expres un plafon maxim de 450.000 RON al despăgubirilor ce pot fi acordate, iar reclamanta a obținut deja despăgubiri pentru alți clienți, până la limita acestui plafon.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta A. S.A. pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal, întrucât litigiul dedus judecății este guvernat de dispozițiile Legii nr. 136/1995, iar nu de cele ale Legii nr. 213/2015.

În speță, deși instanța de fond a reținut în mod corect natura juridică a raportului de garantare în temeiul legii existent între părți, a identificat greșit momentul nașterii acestui raport juridic, ca fiind cel al falimentului B..

De asemenea, a arătat recurenta că hotărârea recurată a fost dată cu greșita aplicare a normelor de drept material cuprinse în art. 4 alin. (1) lit. a), art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 3 lit. I) și art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.

Astfel, mecanismul subrogației nu este anihilat de procedura administrativă instituită de Legea nr. 213/2015. Asiguratorul CASCO nu este supus unei limitări globale la pragul de 450.000 RON indiferent de numărul persoanelor în numele cărora se subrogă.

Potrivit doctrinei, "Subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței (subrogația personală) este un mijloc de transmisiune legală sau convențională a dreptului de creanță, cu toate garanțiile și accesoriile sale, către un terț care a plătit pe creditorul inițial, în locul debitorului."

Fiind vorba despre un transfer, creanța se mută în patrimoniul plătitorului fără a-i fi afectată natura sau regimul juridic. Cu alte cuvinte, creanța se transferă în patrimoniul plătitorului împreună cu toate accesoriile și garanțiile care o însoțesc.

Ca urmare a acestor efecte, garanțiile și limitele întinderii garanției de care se bucură un creditor sunt transferate către plătitor fără a fi afectate în vreun fel. Tot în lumina efectelor subrogației, în măsura în care plătitorul se subrogă în drepturile mai multor creditori, el beneficiază în mod distinct (iar nu cumulat) de garanția fiecărui creditor plătit, iar nu de o garanție colectivă limitată la pragul de protecție conferit unui singur creditor.

Cu alte cuvinte, în relația cu Fondul, recurenta A. vine din poziția fiecărui creditor de asigurare în numele căruia s-a subrogat, beneficiind astfel de protecția distinctă, reală și efectivă pe care legea o conferă fiecăruia dintre acești creditori.

Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, creanța de asigurări reprezintă "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare". De asemenea, dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b), pct. (iii) din Legea 213/2015, definesc drept creditor de asigurare "persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare". Se cuvine însă a fi remarcat faptul că această limitare se adresează exclusiv persoanelor care au calitatea de creditori de asigurare priviți în mod individual, în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) pct. III, iar nu și celor care se subrogă în drepturile mai multor astfel de creditori, cum este cazul subscrisei în speță.

De altfel, această interpretare este consolidată de faptul că în cuprinsul art. 15, alin. (2) nu se face nicio mențiune cu privire la o eventuală limită a despăgubirii aplicabilă persoanei îndreptățite la plată ca urmare a declanșării mecanismului subrogației, indiferent de numărul subrogațiilor care ar interveni. Dacă aceasta ar fi fost intenția reală a legiuitorului, atunci, în mod clar ar fi fost concretizată într-o normă expresă, precisă, neechivocă.

Deci plafonul de 450.000 de RON devine incident exclusiv în privința celor trei ipoteze prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. b). Orice altă interpretare echivalează cu o adăugare la lege, din moment ce, în speță, A. are calitatea de persoană care se subrogă în locul creditorului îndreptățit.

A criticat recurenta hotărârea și pentru netemeinicia considerentelor privind necesitatea interpretării unitare a Legii nr. 213/2015 și a Legii nr. 85/2014, arătând că aplicarea instituției subrogației nu impietează cu nimic asupra procedurii falimentului, după cum raționamentul care propune o interpretare unitară celor două acte normative mai sus enunțate este netemeinic, dar și străin de obiectul cauzei.

Recurenta a mai afirmat că sentința a fost dată cu încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În sfârșit, a prezentat recurenta argumentele care, în opinia sa, susțin obligarea intimatului pârât direct la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a acestei sume, afirmând că dispozițiile procedurale din Legea nr. 213/2015, care reglementează modalitatea de soluționare a cererilor de plată, conduc la concluzia că FGA este obligată să analizeze cererea și să o soluționeze într-o singură etapă, raportat la toate documentele justificative atașate (inclusiv eventualele documente și/sau informații suplimentare solicitate de FGA), normele aplicabile în materie și condițiile de asigurare din contractul de asigurare care stă la baza formulării cererii de plată.

A considerat recurenta că - odată ce intimatul FGA a soluționat cererea de plată și nu a înțeles să invoce alte motive de respingere decât pretinsa incidență a plafonului de 450.000 - este evident că, fie a verificat toate celelalte condiții și a ajuns la concluzia că sunt îndeplinite, fie a renunțat la/a pierdut dreptul de a invoca orice alte motive de respingere, cererea fiind soluționată pe fond.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimatul pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În apărare, a susținut, în esență, că în speță, deși A. are un drept de creanță născut din plata despăgubirii conform poliței CASCO, acest drept nu poate fi îndreptat decât împotriva asigurătorului falit, cu limitările prevăzute de Legea insolvenței, a cărei compatibilitate cu dispozițiile Convenției nu a fost contestată și nici nu face obiectul judecății în prezentul litigiu.

În ceea ce privește pretinsa creanță pe care recurenta ar deține-o împotriva intimatului, aceasta este una condițională, nașterea creanței depinzând de acceptarea cererii de plată, subsecvent constatării îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

De aceea, având in vedere că solicitarea de plată a recurentei a fost respinsă, nu se poate susține că aceasta ar deține un "bun" in sensul autonom al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat doar în limitele și pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Recurenta reclamantă a formulat critici cu privire la greșita reținere de către prima instanță a normei aplicabile raportului de drept substanțial dedus judecății, susținând că a fost încălcat principiului neretroactivității legii civile, prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015 unor situații juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în ființă Legea nr. 136/1995, care nu prevedea niciun plafon de garantare.

A mai arătat că raportul juridic de garantare dedus judecății a luat naștere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, iar falimentul B. nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii dreptului legal de garantare.

Criticile sunt nefondate, având în vedere că - la momentul încheierii polițelor de asigurare în discuție - nu era reglementat legal vreun raport juridic de garantare între Fondul de Garantare a Asiguraților și asigurător sau asigurat, Fondul intimat garantând plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

Nu se poate vorbi nici despre existența unei condiții suspensive care nu a fost prevăzută expres de lege, întrucât raportul legal de garantare are o existență de-sine-stătătoare, nu este accesoriul raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului, iar nu anterior.

Din acest motiv, legea aplicabilă dreptului la plata indemnizației/despăgubirii se supune normei în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a deschis procedura falimentului - 28.04.2016, iar cererea de plată a fost depusă la intimata-pârâtă în data de 10.03.2016, sub imperiul Legii nr. 213/2015, care a intrat în vigoare la data de 27.07.2015.

Așadar, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut doar ca urmare a falimentului asigurătorului.

Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor de drept comun cuprinse în art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv de Legea nr. 213/2015.

Cât privește critica adusă de recurentă considerentelor sentinței referitoare la înțelesul noțiunii de "creditor de asigurare"/"creditor unic de asigurare", în contextul existenței unui plafon maxim de 450.000 RON prevăzut de Legea nr. 213/2015, aceasta este fondată.

Astfel, Înalta Curte reamintește că prin încheierea de ședință din data de 09.01.2020, s-a dispus suspendarea soluționării recursului până la pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a unei decizii prin care se va da o rezolvare de principiu problemelor de drept ce sunt incidente și în cauza de față, respectiv:

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și publicată în M.Of. nr. 509 din 15 iunie 2020, s-a stabilit că: prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către prima instanță a normelor de drept material (cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e), art. 15 alin. (2), art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și prin raportare la art. 3, art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2004) sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Astfel, decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma totală de 4.429.112,20 RON, pe motiv că s-a plătit deja suma de 450.000 RON către societate, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare este nelegală, critica recurentei pe acest aspect fiind întemeiată.

Înalta Curte constată că nu este fondată critica privind încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât existența în sine a plafonului de 450.000 RON nu reprezintă încălcarea dreptului la un "bun", deoarece astfel cum a arătat și prima instanță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut posibilitatea plafonării despăgubirilor (hotărârea din Cauza Koprinarovi c. Bulgariei).

Referitor la solicitarea de obligare directă a intimatului-pârât la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a acesteia, Înalta Curte reamintește că instanța de contencios administrativ soluționează acțiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ, iar potrivit art. 18 alin. (1) aceasta poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speță, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenției sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la obligarea directă la plata sumei pretinse.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o greșită aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care se impune casarea sentinței recurate.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanta A. S.A., va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite în parte acțiunea reclamantei, va anula Decizia nr. 3270/27.12.2016 și va obliga pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată, respingând în rest acțiunea.

În temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe intimatul căzut în pretenții la plata către recurentă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, potrivit chitanței depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 4187 din 7 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată.

Admite în parte acțiunea reclamantei.

Anulează decizia nr. 3270/27.12.2016.

Obligă pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă.

Respinge în rest acțiunea.

Obligă intimatul-pârât la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 04 martie 2020.