ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 133/2021

Ședința publică din data de 15 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, din 24.02.2017, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca prin sentința ce se va pronunța, să se dispună anularea Deciziei nr. 4149/13.02.2017 emisă de FGA și admiterea cererii de plată nr. x/22.12.2015, în cuantum de 10.451, 63, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin sentința civilă nr. 1183 din 14 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.A., fiind criticată sentința atacată pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta a arătat că instanța de fond a aplicat și interpretat greșit prevederile Legii nr. 213/2015, întrucât recurentei nu i se poate aplica regimul juridic al unui singur creditor de asigurare.

Recurenta a arătat că plafonul de 450.000 RON este aplicabil pentru fiecare creanță în parte și nu pentru totalitatea creanțelor avute de societatea reclamantă.

În plus, s-a argumentat faptul că dispozițiile legale prevăd faptul că atât creanțele de asigurare cât și creditorul de asigurare au fost determinați legislativ prin raportare la un singur element esențial, izvor primar al despăgubirii, anume contractul de asigurare de răspundere civilă auto.

De asemenea, s-a subliniat faptul că interpretarea dată de FGA și menținută de instanța de fond este una nejustificat de restrictivă

1.4. Apărările intimatului

Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii instanței de fond.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând actele și lucrările cauzei, Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa sentința atacată și, rejudecând cauza, va admite în parte acțiunea, în sensul că va anula Decizia nr. 4149/13.02.2017 emisă de pârâtul FGA și va obliga pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată nr. x/22.12.2015 formulată de reclamantă, având în vedere considerentele ce urmează.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Prin cererea introductivă reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 4149/13.02.2017 emisă de intimat, prin care a refuzat plata către reclamanta A. S.A. a sumei de 10451,63 RON, cu consecința obligării FGA la plata sumei solicitate conform cererii de plată.

Instanța de primă jurisdicție a respins cererea formulată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin Decizia atacată, FGA a refuzat plata integrală a sumei pretinse de reclamantă, motivat de faptul că potrivit art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, FGA are obligația de plată doar până la un plafon de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar FGA a plătit deja reclamantei, în baza altor dosare de daună, diverse sume; iar, la acest moment, adunând aceste sume anterior plătite, rezultă că s-a atins plafonul de 450.000 RON.

Instanța de fond analizând actul atacat a apreciat că pârâtul a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în sensul că reclamanta reprezintă un unic creditor de asigurare al asigurătorului în faliment B., putând recupera suma maximă de 450.000 de RON din disponibilitățile Fondului. Instanța de fond a reținut că pârâtul nu a negat dreptul reclamantei de a-i fi garantată plata despăgubirii din disponibilitățile Fondului, acesta fiind recunoscut prin plățile efectuate până la momentul atingerii plafonului legal maxim.

Instanța de fond a reținut că legiuitorul a impus plafonul maxim pe "un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment", iar disputa dintre părțile litigante privind înțelesul acestei noțiuni a fost dezlegată de instanța de fond. Astfel, instanța a reținut că este necontestat de către pârât faptul că reclamanta, în urma subrogării în drepturile asiguraților săi Casco, devine un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, deținând mai multe creanțe de asigurări. A apreciat instanța de fond că reclamanta nu poate fi considerată creditor de asigurare pentru fiecare dintre asigurații săi Casco, ci reprezintă un singur creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, cumulând creanțele de asigurare pentru care a formulat cereri de plată din disponibilitățile Fondului.

Curtea de Apel București a reținut că introducerea de către legiuitor a plafonului maxim care se poate obține de un creditor de asigurări este justificată tocmai de nevoia de a proteja asigurații, prin acoperirea în mod egal a creanțelor de asigurări deținute împotriva asigurătorului în faliment, până la concurența sumei de 450.000 RON, iar nu prin garantarea plății integrale a tuturor creanțelor de asigurări.

Analizând criticile formulate de recurentă, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că este fondat, având în vedere că ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

Înalta Curte are în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Având în vedere decizia pronunțată de instanța supremă, Înalta Curte constată că este dezlegată atât interpretarea cu privire la creditorul de asigurare, cât și interpretarea cu privire la plafonul maxim admis pe creditor de asigurare, considerent pentru care văzând decizia emisă de intimatul-pârât, instanța de recurs constată că a fost emisă cu nerespectarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015, precum și a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, motiv pentru care va fi anulată.

Înalta Curte va obliga intimatul-pârât să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă, cu privire la suma ce se solicită a fi plătită, fiind respinsă cererea de obligare a intimatului-pârât la plata sumei solicitate.

Înalta Curte va respinge cererea de plată a sumei solicitate de recurenta-reclamantă având în vedere faptul că intimatul-pârât a respins cererea reclamantei, reținând că s-a atins plafonul maxim de 450.000 RON, fără a analiza îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea sumei de plată solicitate.

Or, Înalta Curte nu se poate pronunța cu privire la cererea de plată formulată de reclamantă, întrucât ar însemna să se substituie autorității publice care nu a analizat îndeplinirea tuturor condițiilor legale pentru aprobarea unei astfel de cereri, având în vedere că autoritatea s-a limitat să constate că reclamanta a depășit deja plafonul prevăzut de lege. În aceste condiții, singura consecință admisibilă este aceea de obligare a autorității publice la reanalizarea cererii cu luarea în considerare a aspectelor tranșate în prezentul litigiu.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, rejudecând cauza, va admite acțiunea, în sensul că va anula Decizia atacată și va obliga pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta - reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1183 din 14 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și rejudecând pe fond:

Admite acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A.

Anulează Decizia nr. 4149/13.02.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și obligă pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă.

Obligă intimatul-pârât la plata sumei de 100 de RON către recurenta-reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 ianuarie 2021.