ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2104/2019

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal la 28 septembrie 2012, sub nr. x/2012, reclamanții S.C. A. S.A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C., obligarea acestuia la plata către reclamanți a sumei de 26.142 RON, în baza atragerii răspunderii patrimoniale a administratorului, potrivit art. 144

2

alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

În ședința publică din 18 ianuarie 2013, reclamanții au depus precizări la acțiune, arătând că solicită să se judece și în contradictoriu cu pârâții S.C. D. S.R.L. și S.C. E. S.R.L..

Prin sentința nr. 97/2014 din 25 aprilie 2014, Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului B., respingând, în consecință, acțiunea formulată de acesta.

A respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei S.C. A. S.A..

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor S.C. D. și S.C. E. S.R.L., respingând, în consecință, acțiunea formulată în contradictoriu cu acestea.

A admis excepția prescripției dreptului la acțiune, respingând, în consecință, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul C., ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții S.C. A. S.A. și B. au declarat recurs, în temeiul art. 304 pct. 7,8, 9 și art. 304

1

C. proc. civ., solicitând a se dispune admiterea acestuia și modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 543/R din 1 iulie 2015, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis recursurile declarate de reclamanții S.C. A. SAși B. împotriva sentinței nr. 97 din 25 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, fiind casată hotărârea atacată și trimisă cauza spre rejudecare Tribunalului Specializat Mureș.

Au fost obligați, în solidar, intimații să-i plătească recurentei S.C. A. S.A. suma de 4,15 RON, iar recurentului B. suma de 60,15 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Mureș, sub nr. x/2015, la 20 august 2015.

Prin sentința nr. 15 din 15 februarie 2018, Tribunalul Specializat Mureș a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului B.,invocată de pârâtul C..

A respins cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâții C. și F., G. și H., în calitate de moștenitori ai defunctului pârât I., ca fiind formulată de o persoana fără calitate procesuala activă.

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul C..

A respins cererea formulată și precizată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâții C., F., G. și H., în calitate de moștenitori ai defunctului pârât I., ca fiind prescris dreptul material la acțiune.

Au fost obligați reclamanții în solidar la plata către pârâtul C. a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanții S.C. J. S.A. și B. au declarat apel.

Prin decizia nr. 98/A din 4 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția insuficientei timbrări a cererii, și, în consecință, anulat apelul declarat de reclamantul B..

A fost respinsă cererea de apel formulată de reclamanta S.C. J. S.A. (fosta S.C. A. SA), împotriva aceleiași sentinței, ca neîntemeiată.

Au fost obligați apelanții să plătească intimatului C. suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța astfel, instanța de apel a reținut că apelantul - reclamant B. a fost citat pentru termenul de judecată din 14.02.2019, cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 23.465,63 RON.

Apelantul a formulat cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru care a fost respinsă prin încheierea nr. 4/A/CC/12.02.2019.

De asemenea, apelantul a formulat cerere de acordare a ajutorului public judiciar care a fost respinsă prin încheierea nr. 8/A/CC/27.02.2019.

În ședința publică din data de 28.02.2019, instanța a amânat judecarea cauzei pentru ca apelantul până la termenul de judecată din 28.03.2019 să facă dovada achitării taxei judiciare de timbru datorat sau să depună la dosar dovada formulării și/sau soluționării cererii de reexaminare împotriva încheierii nr. 8/A/CC/27.02.2019.

În ședința publică din 28.03.2019, instanța a constatat că apelantul B. nu a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul datorat și nici dovada formulării și soluționării cererii de reexaminare împotriva încheierii nr. 8/A/CC/27.02.2019.

Prin urmare, Curtea a reținut incidența sancțiunii prevăzute la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

În ceea ce privește apelul formulat de reclamanta S.C. J. S.A. (fosta S.C. A. S.A.), sub aspectul incidenței prescripției, Curtea reține că, pretențiile apelantei-reclamante vizează pretinsele fapte de administrare a societății săvârșite în perioada 2001 - 2006, iar din extrasul emis de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Bacău, rezultă că mandatul de administrator al intimatului-pârât C. a expirat la 26 mai 2005, iar I. nu a avut calitatea de administrator statutar.

În aceste condiții, prima instanță a reținut în mod corect că termenul de prescripție pentru angajarea răspunderii administratorului a început să curgă cel mai târziu începând cu data de 26.05.2005.

În privința susținerii apelantei-reclamante că ar fi intervenit întreruperea cursului termenului de prescripție conform art. 16 alin. (1) din actul normativ arătat, Curtea reține ca fiind neîntemeiată această susținere întrucât textul invocat are în vedere recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie iar în speță, nici din interogatoriul luat intimatului-pârât și nici din alte probe nu rezultă recunoașterea faptelor, pentru a ne afla în față unei cauze de întrerupere a cursului prescripției.

Raportat la cauzele de suspendare a curgerii termenului de prescripție, Curtea reține că, prin sentința nr. 1369/31 octombrie 2007 a Tribunalului Bacău, Societatea S.C. A. S.A. a fost dizolvată, astfel că, de la data pronunțării acestei hotărâri este incidentă cauza de suspendare a cursului prescripției prevăzută la art. 13 lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958.

De asemenea, Curtea mai reține că, ulterior, prin Hotărârea A.G.A. din 9 iulie 2009, apelantul-reclamant B. a fost desemnat în calitate de administrator și că de la această dată, conform dispozițiilor art. 15 alin. (1), prescripția își reia cursul, socotindu-se și timpul curs înainte de suspendare.

Prin urmare, perioada în care cursul prescripției s-a suspendat fiind cuprinsă între data de 31 octombrie 2007 și data de 9 iulie 2009 iar până la data de 31 octombrie 2007 a curs un termen de 2 ani și 5 luni (26.05.2005 - 31.10.2007) din termenul de prescripție de 3 ani care a reînceput să curgă la data de 9 iulie 2009, iar acțiunea personală în răspunderea administratorului înregistrată la instanță la 28.09.2012, care este prescriptibilă în termenul de 3 ani de la data săvârșirii faptei, putea fi formulată cel mai târziu până la data de 26 mai 2008.

Împotriva acestei decizii, reclamanții au declarat recurs, în temeiul art. 304 pct. 1, 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, deoarece s-a soluționat cauza fără a se intra în cercetarea fondului.

Prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1 și 5 C. proc. civ., reclamanții au susținut că decizia atacată a fost dată de o instanță incompletă, care chiar dacă a fost constituită din doi judecători, hotărârea este dată de un singur judecător, având în vedere că aceasta a fost semnată de un singur judecător.

În situația în care unul din membrii completului nu putea semna decizia, hotărârea trebuia să fie semnată de către președintele sau vicepreședintele instanței de apel. Prin urmare, au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., recurenții au invocat nelegalitatea hotărârii atacate, deoarece timbrarea apelului de către reclamantul B. s-a făcut la nivelul a 50% din valoarea stabilită la prima instanță, iar modificarea cuantumului s-a făcut la al treilea termen de judecată, fiind formulată o cerere de ajutor public judiciar, care a fost respinsă, soluție ce echivalează cu încălcarea dreptului de acces liber la justiție, a dreptului de a se adresa unei instanțe naționale, reglementat de art. 21 din Constituție.

O altă critică se referă la soluția dată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurenții susținând că a fost interpretat greșit probatoriul, astfel că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În continuare, recurenții au invocate aspecte referitoare la fondul litigiului cu privire la efectuarea de către pârâți a unor acte ilegale și ilicite de administrare a societății reclamante.

Intimații-pârâți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Recurenții-reclamanți au invocat dispozițiile art. 304 pct. 1 și pct. 5 din C. proc. civ. 1865, potrivit cu care modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate când "instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale", respectiv "prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ..".

Criticile circumscrise acestor motive de nelegalitate privesc faptul că atât judecata, cât și decizia recurată ar reprezenta punctul de vedere al unui singur judecător care a semnat hotărârea, fiind afectate principiile procesului echitabil privind instanța independentă și imparțială.

În analiza acestor motive de recurs, Înalta Curte pornește de la observația că apelul a fost soluționat de un complet legal constituit din doi judecători. Judecata cauzei s-a desfășurat în fața completului colegial față de care nu s-au ridicat în cursul procesului obiecțiuni legate de independență și imparțialitate ori de compunerea acestuia.

Hotărârea a fost redactată de președintele completului și semnată de acesta și pentru al doilea membru al completului, efectuându-se mențiunea cu privire la acesta din urmă că se afla în concediu.

În legătură cu redactarea și semnarea hotărârii, prin dispozițiile art. 261 alin. (2) din C. proc. civ., în cazul în care, după pronunțare, unul dintre judecători este în imposibilitate de a semna hotărârea, se instituie regula că președintele instanței va semna hotărârea în locul său.

Criticile recurenților nu sunt fondate, întrucât semnarea hotărârii, în condițiile art. 261 alin. (2) din C. proc. civ., nu determină aplicarea sancțiunii nulității. Aceasta este instituită prin dispozițiile art. 258 din C. proc. civ. numai pentru ipoteza în care nu se semnează minuta hotărârii de către judecători, ceea ce nu este cazul, dispozitivul, în sensul art. 258 alin. (1) C. proc. civ., care se întocmește de îndată, fiind semnat de toți membrii completului de apel.

În același timp, dispozițiile art. 261 alin. (2) din C. proc. civ. impun ca redactarea hotărârii să se realizeze de către judecătorul care a soluționat procesul, care a luat parte la dezbateri și deliberare, condiție care este, de asemenea, îndeplinită.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 din C. proc. civ. se referă la orice neregularități privitoare la compunerea sau constituirea instanței, însă acestea nu se ridică prin cererea de recurs decât pentru etapa ulterioară pronunțării deciziei, respectiv a semnării hotărârii, neputând fi reținute, pentru motivele expuse anterior.

Recurenții nu se pot prevala nici de motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., întrucât dispozițiile art. 105 alin. (2) din C. proc. civ. instituie pentru declararea nulității actelor îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent, condiția existenței unei vătămări ce nu se poate înlătura decât prin nulitate, în situația prevăzută de art. 261 alin. (2) nefiind prezumată.

În dispozitivul deciziei s-a efectuat mențiunea privind cauza obiectivă ce a determinat împiedicarea semnării de către al doilea membru al completului și acest aspect de fapt nici nu este, de altfel, contestat.

Dispozițiile art. 261 alin. (2) C. proc. civ. instituie un remediu legal pentru nesemnarea hotărârii și nu pot fi interpretate în sensul că judecata și redactarea ar fi realizate de către președintele instanței care semnează considerentele pentru judecătorul împiedicat să semneze, din motive precum concediul, în diversele lui forme.

Recurenții nu motivează în ce ar consta în mod real vătămarea drepturilor procesuale, rezultată din faptul că hotărârea nu a fost semnată, pentru al doilea judecător aflat în concediu, de către președintele instanței, cum prevăd dispozițiile art. 261 alin. (2) din vechiul C. proc. civ. aplicabil cauzei, ci de către președintele completului, cum prevăd dispozițiile din noul C. proc. civ. (art. 426 alin. (4), limitându-se să sesizeze această neregularitate de ordin formal.

Or, nerespectarea garanțiilor procesului echitabil ar fi putut fi ridicată doar în ipoteza în care motivarea deciziei nu ar fi aparținut judecătorilor care au pronunțat soluția, însă în cauză hotărârea este redactată de președintele completului care a luat parte la dezbateri și la deliberare, minuta este rezultatul deliberării completului colegial și este semnată legal de ambii judecători, nefiind motive pentru nulitatea deciziei, în sensul art. 105 alin. (2) din C. proc. civ., care constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură, nefiind incident nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În legătură cu soluția de anulare a apelului declarat de reclamantul B. ca insuficient timbrat, se invocă "lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea și existența unor motive contradictorii" (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), "interpretarea greșită a actului dedus judecății" (art. 304 pct. 8 din C. proc. civ.) și "lipsa unui temei legal al hotărârii, aplicarea greșită sau încălcarea legii" (art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

În opinia recurenților, prin stabilirea unei taxe de timbru excesive și a aplicării dispozițiilor privind anularea căii de atac, s-a limitat dreptul de acces liber la justiție.

În ce privește indicarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., potrivit normei ce reglementează acest caz de nelegalitate, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate solicita când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii, constatându-se că acestui temei juridic nu îi este circumscrisă nicio argumentație juridică.

Prin cererea de recurs nu este dezvoltat acest pretins motiv de nelegalitate și, pe de altă parte, în cauză, instanța de apel a expus într-o manieră clară și precisă argumentele de fapt și de drept care au stat la baza adoptării soluției pronunțate, de anulare a apelului pentru neîndeplinirea obligațiilor legale de achitare a taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit de instanță și comunicat titularului căii de atac.

În același sens, indicarea ca temei juridic a art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. nu poate fi apreciată decât ca o întemeiere formală a recursului pe aceste dispoziții, câtă vreme acest motiv nu este dezvoltat prin argumente de nelegalitate.

Se invocă prin recurs și dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., fără a se argumenta rațiunea pentru care se consideră că hotărârea ar fi lipsită de temei legal.

Recurenții critică hotărârea instanței de apel în temeiul art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., în legătură cu încălcarea principiului accesului liber la justiție, urmare a stabilirii unei taxe judiciare de timbru excesive, a respingerii cererii de ajutor public judiciar și, în final, a neanalizării motivelor de apel, urmare a anulării căii de atac pentru insuficientă timbrare.

În legătură cu modul de stabilire a taxei judiciare de timbru, Înalta Curte reamintește că prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 7 din 8 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 137 din 24 februarie 2015 privind examinarea recursului în interesul legii cu privire la posibilitatea părții în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru de a supune controlului, în căile de atac de reformare, critici care să vizeze existența obligației de plată a taxei judiciare de timbru, s-a decis că nu pot fi supuse astfel de critici controlului judiciar prin intermediul recursului, acestea putând fi valorificate doar în cadrul cererii de reexaminare.

Examinând în continuare motivul de recurs, Înalta Curte reține că, potrivit legii, plata taxelor judiciare de timbru este o condiție pentru începerea procesului, principiul legal fiind determinat de plata anticipată a acestora, cerință de formă prevăzută de lege sub sancțiunea nulității.

Criticile recurenților urmează a fi înlăturate, cu observația că, de altfel, nu se contestă modul de aplicare în cauză a dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind anularea căii de atac pentru insuficientă timbrare.

Instituirea în sarcina părții a obligației de a achita taxa judiciară de timbru aferentă căii de atac în cuantumul legal nu înfrânge principiul accesului liber la justiție.

În ce privește problema clarității și previzibilității stabilirii și achitării taxelor datorate pentru apelul reclamantului B., modalitatea de calcul era prevăzută în cuprinsul legii privind taxele de timbru și i s-a adus la cunoștință acestuia cuantumul datorat, cât și consecința în caz de neplată, având, deci, reprezentarea urmării aplicării acestor reguli de procedură instituite prin norme imperative.

Este adevărat că, deși dreptul de a sesiza instanța poate fi limitat prin lege, este necesar să existe un raport de proporționalitate rezonabil între mijloacele utilizate și scopul urmărit. Astfel, în situația în care apelantul-reclamant nu putea face față în mod obiectiv cheltuielilor din apel ori celor care implicau apărarea intereselor sale legitime, avea posibilitatea legală de a obține scutirea, reducerea, amânarea ori eșalonarea de la plata taxelor judiciare de timbru, în condițiile O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă.

Cu alte cuvinte, aprecierea cuantumului impovărător al taxei de timbru aferente apelului era posibilă prin examinarea circumstanțelor personale ale apelantului, în cadrul unei cereri de ajutor public judiciar în forma facilităților la plata taxei de timbru, în vederea realizării unui just echilibru între interesele individuale și cele privind administrarea justiției, astfel încât titularului căii de atac să îi fie garantat accesul la justiție.

În vederea garantării echității procedurii și asigurării liberului acces la justiție, curtea de apel a informat apelantul asupra acestor drepturi procesuale, care au fost valorificate în cauză.

Odată cu informarea asupra obligației de a achita taxa de timbru, apelantului-reclamant i s-a atras atenția asupra sancțiunii anulării cererii de apel, în ipoteza neîndeplinirii acestei obligații și de asemenea, i s-a adus la cunoștință că avea posibilitatea de a formula atât cerere de acordare a facilităților cu privire la plata taxei judiciare de timbru, cât și dreptul de a contesta modul de stabilire a taxei de timbru, în condițiile și în termenele prevăzute de lege, mijloace de apărare valorificate de reclamant.

Respingerea reexaminării și a cererii de ajutor public judiciar împotriva căreia nu s-a formulat calea de atac prevăzută de lege nu pot constitui motive valide, în sensul unei îngrădiri a principiului accesului liber la justiție, criticile nefiind fondate.

Cu referire la obligația de timbrare a căii de atac, astfel cum a reținut și Curtea Constituțională, este justificat ca persoanele care se adresează autorității judecătorești să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiție. Regula impusă de lege este de timbrare a acțiunilor în justiție și a căilor de atac, excepțiile fiind permise în măsura în care sunt expres prevăzute de lege. "Impunerea prin lege a unor exigențe cum este plata taxelor de timbru pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă în aparență constituie o îngrădire a accesului liber la justiție, are o solidă și indiscutabilă justificare prin prisma finalității urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice și în restrângerea posibilităților de exercitare abuzivă a dreptului respectiv" (Decizia Curții Constituționale nr. 811/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 197 din 12 martie 2019).

În același sens, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că o caracteristică a principiului accesului liber la justiție este aceea că nu este un drept absolut (e.g. Hotărârea din 28 mai 1985 pronunțată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit).

Accesul la justiție nu presupune gratuitatea acestuia. Legiuitorul este îndreptățit să instituie taxe de timbru pentru a nu se afecta bugetul de stat prin costurile procedurilor judiciare deschise de părțile aflate în litigiu (Cauza Kreuz împotriva Poloniei).

De asemenea, prin Hotărârea din 7 februarie 2008, pronunțată în Cauza Beian împotriva României, în legătură cu scopul stabilirii taxelor judiciare de timbru, instanța europeană a reținut că restricția dreptului de acces la justiție vizează, în esență, buna administrare a justiției.

În legătură cu soluționarea dată apelului reclamantei S.C. J. S.A, de respingere ca nefondat, fiind confirmată soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii ca prescrisă, sunt invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Deși în legătură cu prescripția dreptului la acțiune, formal, se invocă incidența cazurilor de suspendare și a condițiilor de întrerupere a prescripției prevăzute de art. 16, 17 din Decretul nr. 167/1958, nu există o argumentare a rațiunii pentru care se consideră că hotărârea este lipsită de temei legal ori indicarea motivelor pentru care se apreciază că dispozițiile legale au fost încălcate sau aplicate în mod greșit, în sensul art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Recurenții susțin în concret că respingerea apelului are la bază o interpretare greșită a probelor din dosar, respectiv documentele de la Registrul comerțului și Ministerul Justiției, din care ar rezulta o altă situație de fapt decât cea prezentată de pârâți, reluându-se motivele invocate în apel, în combaterea sentinței primei instanțe, în sensul că și după încetarea mandatului legal, pârâtul C. ar fi îndeplinit activități de administrare.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe art. 155 din Legea nr. 31/1990, având natura unei "actio mandati directa", în care răspunderea administratorului avea temei contractual și legal.

În ce privește prescripția dreptului material la acțiune, potrivit Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului C. civ., legea aplicabilă prescripției era dată de normele Decretului nr. 167/1958.

Dreptul subiectiv la reparație și dreptul la acțiunea în răspundere se nasc la data cauzării prejudiciului, însă exercițiul dreptului procesual depinde de cunoașterea de către titularul dreptului a unui minim de elemente pentru a putea acționa, întrunite cumulativ, legate de existența, valoarea daunelor și a persoanei responsabile.

Instanțele devolutive au stabilit că începea să curgă prescripția din momentul obiectiv al datei când ar fi trebuit cunoscută paguba și autorul acesteia pentru faptele ilicite petrecute în timpul mandatului, respectiv la data încetării funcției de administrator.

Momentul începerii curgerii termenului de prescripție, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, a coincis cu momentul nașterii dreptului la acțiune.

Întrucât despăgubirile deduse judecății vizează prejudiciul suferit de societate ca urmare a unor fapte de administrare a societății săvârșite în perioada 2001-2006, în timpul mandatului social, nu are relevanță, pentru calculul termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, pretinsa desfășurare a unor activități de administrare ulterior încetării mandatului legal, ipoteză susținută de recurenți.

Instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe, în sensul că acțiunea în răspunderea administratorului este o acțiune socială, iar termenul de prescripție, în raport cu faptele prejudiciabile săvârșite în cursul mandatului de administrator statutar a început să curgă, cel mai târziu la încetarea mandatului dat de societate, iar în ce îl privește pe pârâtul I., ai cărui succesori sunt chemați în judecată, s-a retinut ca nu ar fi deținut un mandat de administrator.

În legătură cu cauza de întrerupere prevăzută de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, s-a reținut că nu a existat o recunoaștere de către pârât a dreptului a cărei acțiune se prescrie, respectiv a dreptului de despăgubire al societății reclamante, iar în legătură cu cauzele de suspendare a cursului prescripției, s-a stabilit incidența cauzei de la art. 13 lit. a) din același act normativ, care fusese invocată și prin cererea de apel.

În consecință, termenul de prescripție a fost calculat in mod corect potrivit dispozițiilor art. 15 din Decretul nr. 167/1958.

În cuprinsul cererii de recurs nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunțate în apel și nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția curții de apel ori la argumentele arătate de instanță în fundamentarea hotărârii, ci se reiau aspectele de fapt care fundamentează, în opinia recurenților, răspunderea pârâților.

Prin urmare, fără să se combată în vreun fel raționamentul instanței de apel, în legatură cu incidența prescripției și să se formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenții se raportează la probele analizate de instanțele devolutive.

Or, în calea de atac a recursului, care are natura unei căi de atac de reformare, nu are loc o devoluare a fondului, această cale de atac putând fi exercitată doar în condițiile expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ., care sunt de strictă interpretare.

Astfel, recurenții nu au reușit să demonstreze, în baza unui raționament juridic, întemeiat pe dispozițiile legale, pentru a se putea circumscrie dispoziției art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., care sunt argumentele de nelegalitate ale deciziei recurate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) din C. proc. civ., urmare a respingerii căii de atac, va obliga recurenții-reclamanți să plătească intimatului-pârât C. suma de 4000 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții S.C. J. S.A. și B. împotriva deciziei nr. 98/A din 4 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă pe recurenții-reclamanțiS.C. J. S.A. și B. să achite intimatului-pârât C. suma de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 noiembrie 2019.