ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2107/2020

Ședința publică din data de 28 mai 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal la data de 17.08.2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea Deciziei nr. 7148/03.07.2017, înregistrată sub nr. x/11.07.2017, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților și comunicată în data de 31.07.2017 și obligarea pârâtei să emită o decizie de admitere, precum și la obligarea pârâtei la plata sumei de 31.560 RON, aferentă dosarului de daună nr. x deschis la Societatea B. S.A., cu titlu de echivalent al lipsei de folosință a bunului, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 548 din 12 februarie 2018 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca fiind neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A. invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului său, reclamantul arată că, prin sentința civilă criticată în prezenta cauză prima instanță a validat decizia emisă de intimata pârâtă, prin care i-a fost negat dreptul la despăgubire pentru sumele pretinse cu titlu de închiriere a unui vehicul.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, în acest caz, având în vedere împrejurarea că autoturismul reclamantului a fost constatat daună totală, creanța de despăgubire se rezumă la achitarea de către pârât a valorii de piață a autovehiculului avariat.

În acest context instanța a reținut că este relevant și faptul că reclamantul a solicitat contravaloarea lipsei de folosință ulterior constatării daunei, prin urmare a fost în măsură să prevadă și chiar să cunoască faptul că dauna a fost una totală iar autoturismul, fiind constatat a fi daună totală, nu mai era susceptibil de a fi folosit ca urmare a producerii evenimentului rutier.

Raportat la obiectul derivat al creanței de despăgubire - plata contravalorii autoturismului constatat a fi daună totală - prejudiciul cuvenit ar fi putut fi reprezentat doar de lipsa de folosință a sumei de bani, adică valoarea dobânzii legale.

În același sens, instanța a reținut că nici prevederile art. 46 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014 nu ar fi aplicabile cu privire la perioada de timp pe care ar fi acordate despăgubirile echivalente lipsei de folosință a autoturismului, deoarece acestea limitează această perioadă la cea aferentă intervalului de timp normat necesar efectuării reparației pagubelor produse la mijloacele de transport, or, în speță, autoturismul a fost daună totală.

In acest context, recurentul consideră că instanța a aplicat greșit normele de drept material prin hotărârea pronunțată. Acest motiv de recurs, prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. se raportează la prevederile art. 1349, 1357 C. civ., art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, art. 46 pct. 1 din Norma ASF nr. 23/2014, norme de drept material pe care instanța de fond le-a aplicat în mod greșit.

În ceea ce privește greșita aplicare a prevederilor art. 1349,1357 C. civ., recurentul arată că în situația răspunderii civile delictuale, cum este cea analizată în prezenta cauză, prejudiciul supus reparării nu este limitat nici măcar la prejudiciul previzibil, așa cum este cazul răspunderii contractuale, astfel că un prim aspect criticabil constă în excluderea prejudiciului constând în lipsa de folosință a bunului din câmpul răspunderii intimatei.

Faptul că lipsa folosinței bunului - ca urmare a producerii riscului asigurat - este o componentă a prejudiciului care este reparabil și potrivit legislației speciale, este confirmată și de prevederile art. 46 pct. 1 din Norma ASF 23/2014. Chiar potrivit acestor prevederi, despăgubirile pentru lipsa de folosință a bunului avariat sau distrus se stabilesc de către instanță. Din acest text legal se desprinde clar ideea că despăgubirile pentru lipsa de folosință a bunurilor nu sunt limitate la situația celor avariate, când creanța de asigurare se referă la executarea în natură prin repararea autoturismului, ci și la cele distruse, adică cum a fost cazul din speță.

Nici considerentele instanței referitoare la excluderea de la reparație a prejudiciului solicitat din cauza cunoașterii daunei totale produse autoturismului nu pot fi considerate pertinente și întemeiate. In demontarea acestui argument recurentul arată că nu există nicio prevedere legală, nici măcar în legea specială, care să excludă de la reparație lipsa de folosință a bunului, dacă acesta a fost daună totală. Faptul că autoturismul, în urma accidentului a suferit daună totală, înseamnă o singură chestiune - fără a exonera asigurătorul de la achitarea contravalorii lipsei de folosință a bunului - și anume că reparația (prejudiciului constând în avarierea autoturismului) va avea loc în echivalent și nu în natură.

Prin schimbarea modalității de reparare a prejudiciului (ca urmare a gravității avarierilor) nu se înlătură faptul că reclamantul a fost lipsit de folosința autoturismului până în momentul în care a primit despăgubirile constând în valoarea sa de piață. Numai după plata acestor despăgubiri reclamantul a fost în măsură să procure un autoturism de valoare egală care putea fi folosit în condiții similare. Cu alte cuvinte, chiar dacă, în concret, obiectul derivat al obligației de despăgubire nu consta în obligația de reparare a autoturismului ci în achitarea contravalorii acestuia, până la momentul îndeplinirii obligației de către asigurător reclamantul nu a avut posibilitatea de a folosi niciun autoturism.

Rolul acestei componente a despăgubirilor - lipsa de folosință a bunului - este de a acoperi prejudiciul suferit ca urmare a imposibilității folosirii bunului distrus sau avariat până la executarea obligației de către asigurător (în natură sau prin echivalent). Astfel, recuperarea contravalorii lipsei de folosință are ca și scop despăgubirea păgubitului pentru faptul că nu a putut folosi bunul avariat sau nu și-a putut procura un bun similar cu cel distrus (daună totală) în lipsa contravalorii.

În ceea ce privește considerentele instanței în sensul că reclamantul, în acest caz, ar fi trebuit să solicite despăgubiri pentru lipsa de folosința a sumei de bani pe care asigurătorul trebuia să i-o achite (echivalând cu dobânda legală) și acestea sunt contrare condițiilor de bază a răspunderii civile delictuale.

Arată recurentul că în acest caz instanța a omis faptul că o atare cerere de angajare a răspunderii ar putea să vizeze în mod direct asigurătorul ca și persoană juridică vinovată de săvârșirea unei fapte ilicite proprii față de reclamant, or, reclamantul nu a cerut echivalentul lipsei de folosință a autoturismului ca urmare a întârzierii asigurătorului la plata despăgubirilor, ci ca urmare a imposibilității folosinței autoturismului după producerea accidentului, respectiv a riscului asigurat. Nu există nicio faptă ilicită proprie a asigurătorului care să stea la baza cererii reclamantului, solicitarea de plată a acestor despăgubiri decurgând din imposibilitatea folosirii autoturismului ca urmare a accidentului produs până la plata creanței de despăgubire.

Pentru aceste motive, recurentul consideră că instanța în mod nelegal - ca o consecință a greșitei aplicări a prevederilor referitoare la condițiile răspunderii civile delictuale - a exclus despăgubirile pe care le-a solicitat cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință, acest prejudiciu fiind consecința directă a accidentului produs și reprezintă o parte componentă a despăgubirilor la care este îndreptățit, potrivit legii.

În al doile rând, recurentul susține că instanța de fond a aplicat greșit și prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015. Greșita aplicare a acestor prevederi constă în excluderea nelegală a despăgubirilor referitoare la lipsa de folosință a bunului distrus din componenta creanței de asigurare astfel cum este ea definită de prevederile arătate.

Consideră recurentul că, dincolo de toate argumentele care au condus la această soluție nelegală, instanța, printr-o asemenea aplicare a adăugat la lege, prin faptul că, în mod inexplicabil, a făcut o diferențiere inexistentă în prevederile art. 4 din Legea 213/2015 - nejustificată între stadiul de avariere a bunului pentru a stabili în cele din urmă pentru care stadiu se pot acorda despăgubirile pe care le-am cerut și pentru care nu.

Prin această greșită aplicare a acestor prevederi s-a putut ajunge la concluzia potrivit căreia pentru bunurile distruse (daună totală) nu s-ar putea acorda despăgubiri constând în lipsa de folosință a bunului, ci doar pentru cele avariate, care pot fi reparate ulterior, iar obligația asigurătorului poate fi executată în natură.

Un al treilea argument în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. vizează greșita aplicare a prevederilor art. 46 pct. 1 din Norma ASFnr. 23/2014.

Potrivit prevederilor art. 46 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014:

"Despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, în cazul în care:l. se formulează pretenții de despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunului avariat ori distrus, pentru partea respectivă de despăgubire, cu excepția lipsei de folosință a mijloacelor de transport cu care persoana păgubită își realizează obiectul de activitate și pentru care deține licență și autorizare în acest sens, dar numai pentru timpul normat necesar efectuării reparației pagubelor produse la mijloacele de transport. Partea de despăgubire aferentă lipsei de folosință se determină luându-se în calcul tarifele pentru transporturi de mărfuri sau de persoane, practicate de păgubit la data producerii pagubei. Sarcina probei aparține păgubitului și se face cu înscrisuri doveditoare."

Aplicarea greșită a acestor prevederi a reprezentat un alt considerent pentru respingerea cererii de chemare în judecată. În concret, instanța de fond a stabilit că având în vedere că perioada de timp pentru care se pot acorda despăgubiri aferente lipsei de folosință este doar timpul normat necesar efectuării reparației pagubelor produse la mijloacele de transport, iar autoturismul reclamantului nu putea fi reparat, astfel că nici din această perspectivă nu s-ar putea acorda despăgubirile pe care le-am solicitat.

Cu toate acestea prevederile analizate stipulează în sens contrar, confirmând încă odată că despăgubirile pentru lipsa de folosință se pot acorda atât pentru autoturisme avariate cât și pentru cele distruse (adică cele care sunt daună totală).

În al doilea rând aceleași prevederi stipulează că aceste despăgubiri, de regulă se acordă de instanță și nu de către asigurător în mod direct.

Totodată, recurentul susține că în același context este nelegală sentința atactă și din perspectiva considerentelor care vizează netemeinicia acțiunii, prin prisma cuantumului prejudiciului solicitat.

Apreciază recurentul că reținerea acestor considerente sunt cauzate tot de aplicarea greșită a prevederilor art. 46 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014. Astfel, s-a reținut despăgubirea aferentă lipsei de folosință se determină luându-se în calcul tarifele pentru transporturi de mărfuri sau de persoane iar închirierea unui autoturism neîncadrându-se în această categorie. In acest context trebuie spus că nu este demonstrat cum închirierea de autoturism nu se încadrează în categoria transportului de persoane. Orice limitare necuprinsă în lege a acestei categorii echivalează cu adăugarea la aceasta. Textul nu menționează ce fel de transport de persoane poate fi avut în vedere sub acest aspect motiv pentru care nici instanța nu poate distinge. Transportul de persoane implică orice fel de transport, în comun, cu taxi și chiar și cu autovehicule închiriate, instanța în mod nelegal procedând și de această dată.

Față de aceste considerente, recurentul solicită casarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii sale, așa cum a fost formulată.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând recursul de față prin prisma motivului de casare invocat de recurentul reclamant, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge ca atare, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Sintetizând circumstanțele speței, Înalta Curte constată că reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o contestație formulată împotriva deciziei Deciziei nr. 7148/03.07.2017, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea acesteia și obligarea pârâtei la plata sumei de 31.560 RON, aferentă dosarului de daună nr. x deschis la Societatea B. S.A., cu titlu de echivalent al lipsei de folosință a bunului, cu cheltuieli de judecată.

În esență, reclamantul a arătat faptul că în data de 14.08.2015, autovehiculul marca x, cu nr. de înmatriculare x și serie șasiu x, proprietatea reclamantului, a fost avariat de către un conducător auto, care i-a pus la dispoziție polița de asigurare de răspundere civilă auto - RCA seria x nr. x încheiată cu Societatea B. S.A.

În data de 17.08.2015 s-a efectuat constatarea nr. 1 la dosarul de daună nr. x format la B. și a formulat cererea înregistrată sub nr. x/17.08.2015 în evidențele B., prin care a solicitat să i se pună la dispoziție o mașină de schimb pentru perioada soluționării dosarului de daună, în caz contrar urmând să închirieze un autoturism și să solicite cheltuielile ocazionate cu utilizarea sa asigurătorului. Pentru că i s-a refuzat cererea pe loc, a încheiat în data de 17.08.2015 contractul de locațiune de autovehicule cu nr. de înregistrare 324/17.08/2015.

Având în vedere intrarea în faliment a Societății B. S.A., în data de 18.09.2015 a formulat cerere de deschidere a dosarului de daună și o cerere de plată, adresate Fondului de Garantare a Asiguraților, în care a menționat că dorește să recupereze și cheltuielile ocazionate cu lipsa de folosință a autovehiculului avariat.

În data de 06.05.2016 i s-au virat în contul bancar strict despăgubirile reprezentând dauna autoturismului, 4965 RON, însă nu a primit nici banii și nici o decizie de respingere cu privire la despăgubirile solicitate drept contravaloare a lipsei de folosință a autovehiculului.

În atare context reclamantul s-a adresat instanței de contencios administrativ iar prin sentința civilă nr. 548 din 12 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția VIII contencios administrativ și fiscal a respins contestația reclamantului ca neîntemeiată.

În esență, instanța fondului a apreciat că suma pretinsă de reclamant nu poate fi încadrată în categoria creanțelor de asigurare, astfel cum aceasta este definită prin dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în condițiile în care accidentul care a născut obligația de despăgubire a avut drept consecință distrugerea totală a autoturismului reclamantului.

În acest caz, prima instanță consideră că despăgubirile pretinse de reclamant trebuie să se limiteze la contravaloarea bunului distrus și cel mult la plata dobânzilor pentru întârzierea achitării acestei contravalori.

În același sens, instanța a făcut trimitere și la dispozițiile art. 46 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014, din cuprinsul cărora rezultă îndrituirea persoanei păgubite la despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunului, dar numai pentru perioada necesară efectuării reparațiilor pagubelor produse la mijloacele de transport, or, în cazul distrugerii totale nu poate exista o astfel de perioadă.

Astfel cum rezultă din cele mai sus expuse, reclamantul a formulat recurs împotriva sentinței civile în discuție, criticând legalitatea acesteia din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Critica recurentului este nefondată, apreciază Înalta Curte, nefiind demonstrată încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material cu prilejul soluționării cauzei de către prima instanță.

Constată Înalta Curte că aspectul determinant pentru respingerea cererii de plată formulată de recurentul reclamant este incidența dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014.

Potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014, despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească în cazul în care se formulează pretenții de despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunului avariat ori distrus, pentru partea respectivă de despăgubire, cu excepția lipsei de folosință a mijloacelor de transport cu care persoana păgubită își realizează obiectul de activitate și pentru care deține licență și autorizare în acest sens, dar numai pentru timpul normat necesar efectuării reparației pagubelor produse la mijloacele de transport. Partea de despăgubire aferentă lipsei de folosință se determină luându-se în calcul tarifele pentru transporturi de mărfuri sau de persoane, practicate de păgubit la data producerii pagubei. Sarcina probei aparține păgubitului și se face cu înscrisuri doveditoare.

Prin urmare, în condițiile în care recurentul reclamant nu a anexat cererii de despăgubire, adresate Fondului de Garantare a Asiguraților, o hotărâre judecătorească prin care să-i fie recunoscut dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunului avariat ori distrus, iar acesta nu beneficiază de excepția prevăzută de actul normativ citat, legalitatea deciziei nr. 7148/03.07.2017, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a fost respinsă cererea de plată pentru acest motiv, este la adăpost de critică.

În cuprinsul acțiunii sale, reclamantul admite că Norma ASF nr. 23/2014 statuează competența exclusivă a instanței de a stabili despăgubiri în cazul pretențiilor reprezentat de contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor avariate ori distruse însă consideră că dispozițiile art. 13 alin. (4) și 5) din Legea nr. 213/2015 constituie norme cu forță juridică superioară, ce se aplică prioritar.

Contrar celor susținute de recurentul reclamant, Înalta Curte constată că prin dispozițiile citate de reclamant nu sunt înlăturate de la aplicare prevederile Normei ASF nr. 23/2014.

În acest sens, este de observat că, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

Iar, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (5) din același act normativ, în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere. Împotriva deciziei se poate formula contestație, în condițiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, prevederile legale citate de reclamant instituie obligația Fondului de a soluționa cererile de despăgubiri prin decizie, fiind, așadar, norme ce stabilesc procedura de soluționare a cererilor astfel că aceste norme se completează în mod firesc cu prevederile legale și normele emise de ASF, relevante în privința substanței raportului juridic litigios.

În consecință, incidența dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014 și constatarea faptului că recurentul reclamant nu face dovada deținerii unei hotărâri judecătorești prin care să-i fie recunoscut dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunului avariat ori distrus sunt suficiente pentru a se constata legalitatea deciziei de respingere și, subsecvent, a sentinței civile prin care a fost respinsă contestația formulată de reclamant împotriva deciziei de respingere.

În atare context, examinarea criticilor referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1349 și 1357 C. civ., precum și a celor vizând greșita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 este inutilă, astfel că pentru toate aceste considerente recursul reclamantului va fi respins ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinței nr. 548 din 12 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 mai 2020.