Decizia nr. 2309/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2015, reclamantul A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună, pe calea acțiunii oblice, obligarea pârâtei C. sa achite B., suma de 6374,49 Euro (echivalent in RON la data plații) reprezentând drepturile de suita ce se cuvin reclamantului in calitate de unic moștenitor al pictorului D., pentru lucrările vândute de C., prezentate in cuprinsul cererii de chemare in judecată; obligarea pârâtei B. sa achite reclamantului suma de 6374,49 Euro (echivalent in RON la data plații) reprezentând drepturile de suita ce i se cuvin în calitate de unic moștenitor al pictorului D., pentru lucrările vândute de C., prezentate în cuprinsul cererii de chemare în judecata și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. In drept, au fost invocate: Legea nr. 8/1996; Decizia ORDA nr. 231/2006 si Protocolul de aprobare a Metodologiei privind colectarea drepturilor de suita aprobat prin Decizia Directorul general adjunct al Oficiului Roman pentru Drepturile de Autor, publicata in Monitorul Oficial al României Partea 1 nr. 712/18.08.2006; art. 1560 C. civ. La data de 03.09.2015, reclamantul a formulat cerere precizatoare. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2015, reclamanta B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 6037,28 euro, echivalentul în RON la data plății, reprezentând drepturi de suită urmare a revânzării prin licitațiile organizate în anii 2012-2013 a unui număr de 5 lucrări semnate de maestrul D.; cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile Legii 8/1996; Protocolul privind colectarea drepturilor de suită. Prin încheierea de ședință din data de 19.05.2016, s-a dispus conexarea dosarului privind soluționarea cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta B., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., la dosarul x/2015

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 350/14.03.2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru plata drepturilor de suită aferente lucrărilor "Pe faleză sub umbrelă" și "Atelierul din Târgoviște"; a admis acțiunea principală și cererea conexă formulată de reclamantul A. București, în contradictoriu cu pârâtele B. - C.; a obligat pârâta C. să achite B. suma de 6374,49 euro în echivalent în RON la data plății, la cursul BNR, reprezentând drepturi de suită; a obligat pârâta B. să achite reclamantului suma de 6374,49, euro, în echivalent în RON la data plății, la cursul BNR - drepturi de suită și a obligat pârâtele la plata către reclamant a sumei de 1600 RON, cheltuieli de judecată și a obligat pârâta C. la plata către pârâta B. a sumei de 1000 RON, cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel pârâta C.. Prin decizia nr. 1627 A din 19 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul astfel declarat de pârâta C. și a dispus obligarea apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, către intimatul-reclamant în sumă de 2.500 RON și către intimata-pârâtă în sumă de 2.000 RON.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 1627 A din 19 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă a declarat recurs pârâta C.. Recurenta-pârâtă critică hotărârea instanței de apel ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - în sensul celor ce vor fi expuse în continuare: 1. Au fost eronat interpretate și aplicate dispozițiile de drept material din Legea nr. 8/1996 cu privire la momentul începerii prescripției dreptului intimaților de a pretinde de la recurentă plata drepturilor de suită aferente lucrărilor "Pe faleză sub umbrelă", "Atelierul din Târgoviște" și "Veneția". Conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, autorul unei opere originale de artă grafică sau plastică ori al unei opere fotografice beneficiază de un drept de suită, reprezentând dreptul de a încasa o cotă din prețul net de vânzare obținut la orice revânzare a operei, ulterioară primei înstrăinări de către autor, precum și dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa. Legea nr. 8/1996 nu prevede un termen de prescripție special în care se poate introduce acțiunea în vederea plății dreptului de suită. O mențiune cu privire la dreptul de prescripție în cazul dreptului de suită este în art. 6 din Protocolul de aprobare a Metodologiei privind colectarea drepturilor de suită aprobat prin Decizia Directorului general adjunct al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 231/2006, această din urmă reglementare prevăzând că titularii de drepturi de autor care nu au încredințat mandat organismului de gestiune colectivă B. pot revendica de la acesta drepturile de suită timp de 3 ani de la data colectării, perioadă după care sumele nerevendicate intră în repartiția curentă, conform regulilor statutare. Însă, intimatul reclamant a dat mandat intimatei B. pentru a recupera drepturile sale de suită, așa încât prevederile art. 6 din Metodologie nu îi sunt aplicabile intimatului Petrașcu, fiind aplicabile dispozițiile de drept comun. Evocând prevederile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 8/1996, afirmă recurenta că este evident că informațiile la care această normă se referă sunt cele necesare pentru a se asigura plata sumelor datorate și că termenul de 3 ani este un termen de decădere, la expirarea căruia beneficiarul dreptului de suită nu mai poate solicita informațiile care să îi folosească în realizarea dreptului său de suită. Așadar, data de la care curge termenul de prescripție pentru intimatul Petrașcu și intimata B. este data revânzării. Dreptul de suită este un drept de creanță supus termenului general de prescripție de 3 ani. Aplicând dispozițiile art. 2523 din C. civ., consideră recurenta că acest drept începe să curgă de la data când a avut loc revânzarea operei de artă. Se mai arată că data revânzării este o dată publică, având în vedere că vânzarea la licitație a operelor de artă este o procedură publică iar rezultatele licitației sunt postate, după licitație, pe site-ul casei de licitație. Prin urmare, pentru intimați termenul de prescripție curge din ziua imediat următoare adjudecării lucrărilor, dată când informațiile au fost publicate pe site-ul de internet al recurentei. În concluzia raționamentului astfel expus, se susține că pentru vânzarea lucrărilor "Pe faleză sub umbrelă", "Atelierul din Târgoviște" și "Veneția", dreptul intimatei B. de a colecta drepturile de suită aferente, cât și dreptul intimatului Petrașcu de a obține plata lor, s-a prescris după cum urmează: în data de 18 ianuarie 2015 pentru lucrarea "Pe faleză sub umbrelă"; în data de 04 iulie 2015 pentru lucrarea "Atelierul din Târgoviște"; în data de 25 aprilie 2015 pentru lucrarea "Veneția". Prin raportare concluzia expusă anterior și la data formulării acțiunii oblice (6 iulie 2015), instanța de apel ar fi trebuit ca, în urma interpretării corecte a dispozițiilor legale, să admită excepția prescripției extinctive a dreptului intimaților de a pretinde de la recurentă plata dreptului de suită pentru cele trei lucrări anterior menționate. Mai precizează recurenta că momentul de la care curge dreptul de prescripție este același, și anume - în conformitate cu prevederile arrt. 2523 C. civ. - data de la care ar fi trebuit să fi luat la cunoștință de revânzarea fiecărui tablou. Cu privire la momentul de la care ar fi trebuit să curgă termenul de prescripție, consideră recurenta că instanța de apel a făcut mai multe interpretări eronate ale dispozițiilor legale, ajungând să se contrazică în propriile afirmații. Sub acest aspect arată că: Pe de o parte, instanța de apel a apreciat că, pentru intimata B., dreptul de prescriție începea să curgă de la data când a cunoscut vânzarea operelor, de care ar fi trebuit să fie informată de casa de licitație. Pe de altă parte însă, aceeași instanță a reținut că B. este un profesionist în domeniu și ar fi trebuit să manifeste diligentă în aflarea datei vânzării, apreciindu-se - fără argumente legale - că data de 1 ianuarie 2013 a fost data când a fost publică vânzarea operelor. Prin urmare, instanța a conchis că acesta este momentul de la care curge prescripția pentru Intimata B.. Sub un alt aspect, se arată că, inițial, Curtea de apel a apreciat că intimatul reclamant trebuia să introducă acțiunea oblică în același termen de prescripție ca și acțiunea prin care B. putea să solicite obligarea recurentei la plata sumei reprezentând drepturi de suită. Ulterior a apreciat că, în cazul intimatului Petrașcu, termenul de prescripție a acțiunii oblice ar trebui să curgă de la data colectării drepturilor de suită de către intimata B., în temeiul art. 6 din Metodologie. Instanța de apel a apreciat și că se impune extinderea sferei de aplicare a textului respectiv la situația titularilor de drepturi care au acordat mandat organismului de gestiune colectivă. Prin această din urmă interpretare, instanța de apel a încălcat principiul general de interpretare a normelor juridice care este în sensul că excepția este de strictă interpretare și aplicare. Prevederile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 8/1996 reprezintă norma generală, iar cele din art. 6 din Metodologie reprezintă norma specială. Or, specialia generalibus derogant este un principiu care implică faptul că norma specială e cea care derogă de la norma generală și că norma specială este de strictă interpretare la cazul respectiv. Prin urmare, în niciun caz instanța de apel nu putea aplica excepția prevăzută de alin. (6) din Metodologie cu privire la momentul de la care curge prescripția pentru persoanele care nu au dat mandat B., și pentru persoanele care au dat mandat B.. Se reiterează faptul că, în cazul caselor de licitație, rezultatele licitațiilor sunt postate online de casa de licitație maxim a doua zi de la licitație, astfel încât atunci a fost prima dată când s-a publicat prețul adjudecării (care conținea prețul de vânzare), și în niciun caz data la care s-au publicat cataloagele cu o parte din lucrările adjudecate în anul precedent. Un astfel de catalog nici nu poate fi reținut ca reper pentru calculul termenului de prescripție, pentru că el conține doar o selecție de lucrări vândute de casa de licitație, rezultatele complete ale licitațiilor fiind cele comunicate online, pe pagina de internet a casei de licitații, imediat după adjudecarea obiectelor de artă. În plus, precizează recurenta că nici catalogul cu retrospectiva selectivă a anului 2012 - în care se regăseau cele 3 tablouri - nu a fost publicat pe site pe 1 ianuarie 2013, pentru că aceasta din urmă a fost o zi nelucrătoare legală și la Casa de licitație, nu s-a lucrat. O altă precizare făcută de recurentă este aceea că, în conformitate cu dispozițiile art. 7 din Metodologie, B. este obligat să facă publică lunar, la adresa sa de internet, lista cuprinzând numele titularilor de drepturi de autor care au de încasat sume curente sau restanțe reprezentând drept de suită, acesta fiind relevat ca un alt moment obiectiv de la care termenul de prescripție ar putea curge. Având în vedere că rezultatele vânzărilor la licitație sunt publice și disponibile imediat pe site-ul Casei de licitații, consideră recurenta că intimata B., în calitatea sa de profesionist, are obligația de a verifica în mod constant aceste website-uri ale caselor de licitație. Aceasta cu atât mai mult cu cât, anterior ținerii licitației, sunt publicate - atât pe site-ul casei de licitații, cât și tipărit - cataloage cu lucrările de artă ce vor fi vândute în cadrul licitației și la ce preț de pornire. Chiar și în situația în care casa de licitație nu informează intimata B. de anumite vânzări, acesta din urmă are pârghiile legale necesare pentru a controla imediat situația vânzărilor operelor de artă și a face demersurile pentru recuperarea sumelor datorate. La fel, intimatul Petrașcu (conform art. 21 alin. (6) din Legea nr. 8/1996) putea solicita informații casei de licitație. Consideră recurenta că este esențial să se rețină specificitatea pieței de artă în ceea ce privește vânzarea operelor de artă prin case de licitație, respectiv că este o procedură transparentă și publică, că rezultatele licitației sunt postate imediat pe site-ul casei de licitație, aceasta fiind principala modalitate prin care terții și orice persoană interesată au imediată cunoștință de vânzarea oricărei opere de artă ca să își poată valorifica drepturile, dacă este cazul. Conform art. 4 alin. (6) din Metodologie, informațiile care fac obiectul raportului lunar pot fi transmise și în format electronic. Or, afișarea rezultatelor licitațiilor a doua zi pe site-ul casei de licitații este - în susținerea recurentei - făcută tocmai cu scopul de a raporta public situația vânzărilor operelor de artă. Totodată, este remarcat faptul că în ședința publică din data de 14.11.2018, intimatul-reclamant Petrașcu, prin apărător, a afirmat că a luat cunoștință de conținutul cataloagelor retrospective de pe site-ul de internet al reclamantei, fapt care nu a fost consemnat în încheierea de ședință. În plus, instanța de apel a respins cererea recurentei de a se administra interogatoriul intimaților, în condițiile în care și instanța de fond a respins-o. Or, prin acest interogatoriu intenționa recurenta să dovedească momentul exact de când intimații au luat la cunoștință de revânzarea operelor și care este și momentul corect de la care trebuia calculat termenul de prescripție. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susține încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor din Legea nr. 8/1996 cu privire la calcul sumei cuvenite cu titlu de drepturi de suită. În raport de prevederile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, pentru determinarea întinderii dreptului de suita trebuia să fie avute în vedere sumele din facturi si din dispozițiile de plată depuse de recurentă, știind că plata pe teritoriul României, între rezidenți se face în RON. În cadrul acestor documente este evidențiată, pe de o parte, valoarea sau suma de adjudecare - care este prețul brut al vânzării - și, pe de altă parte, comisionul casei de licitații și taxe. Acestea se scad din valoarea de adjudecare și rezultă prețul net de vânzare în raport de care se calculează dreptul de suită. In general, în vederea calculării prețului net de vânzare, se aplică în prețului de adjudecare un procent de 16,5% (care include comisionul casei de licitații și taxe). În acest context, consideră recurenta că nu se poate reține că suma aferentă drepturilor de suită pe care le datorează în speță ar fi în valoare de 6.374,49 euro (echivalent în RON, la cursul BNR, din data plății). Din acestă sumă, se impune a fi scăzută valoarea dreptului de suită aferent tablourilor 1, 2, 3 (al căror drept material la acțiune s-a prescris) și 6 (care nu mai este datorat, fiind deja achitat o dată) ceea ce ar însemna o sumă totală de 4.752,04 Euro, dacă se iau în calcul valorile indicate de intimatul Petrașcu. Deși a făcut referire la faptul că, pentru calculul dreptului de suită, legea prevede luarea în considerare a prețului net de vânzare, instanța de apel a ignorat probele din dosar, nu s-a raportat la sumele în RON cu care s-au vândut tablourile și în care este indicat prețul net de vânzare în funcție de care trebuie calculat dreptul de suită, conform art. 21. De asemenea, consideră recurenta că în mod greșit instanța a reținut că suma care ar trebui plătită cu titlu de drepturi de suită către intimata B. ar fi aceeași cu cea care trebuie plătită de intimata B. către intimatul Petrașcu. Conform prevederilor statutare ale intimatei B., din sumele pe care aceasta le colectează ca drepturi de suită, reține un comision. Prin urmare, suma care ar reveni intimatului Petrașcu este mai redusă decât cea indicată de intimatul Petrașcu.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea recursului, ca nefondat. Recurenta C. a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de reclamant prin întâmpinare. Intimata B. a depus întâmpinare la recursul formulat, solicitând respingerea acestuia, iar recurenta C. a depus răspuns la această întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 6 octombrie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei nr. 1627A din 19 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, apreciind nefondată excepția nulității recursului, invocată de intimatul reclamant. S-a fixat termen pentru judecata recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu preliminar, Înalta Curte apreciază util a sublinia una dintre trăsăturile esențiale ale recursului, anume aceea că reprezintă o cale de atac în cadrul căreia controlul judiciar este limitat - în conformitate cu prevederile art. 488 din C. proc. civ. - la aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, anume a celei pronunțate de instanța de apel. Un atare context de evaluare nu permite o reapreciere a probelor și a situației de fapt ce a fost stabilită în etapele procesuale anterioare, astfel încât criticle prin care recurenta tinde a provoca o astfel de reevaluare nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu exercițiul dreptului la recurs. Prin primul motiv de recurs, subsumat de recurentă cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., se susține sub un prim aspect că instanța de apel a făcut o aplicare și interpretare eronată a art. 6 din Protocolul de aprobare a Metodologiei privind colectarea drepturilor de suită apobat prin Decizia nr. 231/2006 a Directorului general ORDA (Metodologia în continuare) în condițiile în care această normă se referă la titularii de drepturi de autor care nu au încredințat mandat organismului de gestiune colectivă, iar reclamantul A. nu se află într-o asemenea situație pentru că aceasta a încredințat un mandat pârâtei intimte B.. Critica astfel formulată este fondată, însă constatarea acestei erori de interpretare a menționatei norme nu este de natură să conducă la reformarea soluției adoptate de instanța de apel, în raport de considerentele care vor fi expuse în continuare: Aprecierea instanței relativă la incidența în cauză a prevederilor art. 6 din Metodologie se regăsește în contextul analizei raportului juridic dintre reclamant și organismul de gestiune colectivă B., context în care s-a reținut că nu a intervenit prescripția dreptului reclamantului de a acționa în justiție această din urmă entitate pentru a-și valorifica drepturile de autor derivate din vânzarea tablourilor indicate în cererea de chemare în judecată. Demersul judiciar întreprins în speță de către reclamantul A. are o natură complexă, în sensul că acesta a exercitat nu numai o acțiune oblică, urmărind conservarea patrimoniul B. - debitorul său căruia îi imputa lipsa de diligență în exercitarea mandatului încredințat - prin aducerea în acesta a sumei care reprezintă contravaloarea dreptului de suită aferent tablourilor vândute de casa de licitație pârâtă, ci, alăturat acesteia, a formulat și o acțiune directă care tinde la valorificarea propriului drept în modalitatea aducerii în patrimoniul său a respectivei sume ce ar fi trebuit colectată de debitorul-mandatar. În cadrul procesual astfel creat, dreptul de suită reclamat reprezintă un drept de creanță care - din perspectiva prescripției dreptului la exercitarea acțiunii în justiție - putea fi exercitat, atât de reclamant cât și de pârâta B., înăuntrul aceluiași termen de prescripție pentru că organismul de gestiune colectivă trebuia și putea să întreprindă demersuri în baza mandatului primit spre a colecta drepturi bănești cuvenite titularului de drepturi de autor, acționând astfel în numele și pe seama mandantului, în conformitate cu prevederile art. 123 alin. (1) din Legea 8/1996 coroborat cu art. 2009 C. civ., iar nu în baza unui drept propriu. Altfel spus, în calitate de mandatar al titularului de drepturi de autor (reclamantul), organismul de gestiune colectivă este un reprezentant al mandantului său, așa încât exercitarea de către aceasta a drepturilor pentru care a fost mandatat - drepturi care fac obiect al litigiului - poate fi făcută în aceleași limite în care titularul însuși ar fi putut exercita respectivele drepturi. În materia dreptului de autor, art. 123 din Legea 8/1996 stabilește că gestiunea componentei patrimoniale a acestei categorii de drepturi poate fi exercitată prin gestiune individuală ori prin gestiune colectivă, în condițiile stabilite de actul normativ special. În cazul dreptului de suită - cum este situația pretenției deduse judecății în speță -, în conformitate cu prevederile art. 123 indice 1 din Legea 8/1996, gestiunea colectivă a drepturilor patrimoniale de autor este una obligatorie, astfel că organismul de gestiune colectivă abilitat în condițiile legii acționează, de regulă, pentru colectarea sumelor corespunzătoare atât în cazul titularilor ce i-au dat mandat, cât și în cazul celor cu care nu a încheiat o astfel de convenție. Între titularii de drepturi și organismul de gestiune colectivă iau naștere raporturi contractuale în cazul existenței unui mandat încredințat de cei dintâi, titularii având dreptul de a pretinde remiterea sumelor ce s-au colectate în numele și pe seama lor pe baza raporturilor convenționale astfel stabilite. În condițiile în care nici legea dreptului de autor și nici reglementările din materia contractului de mandat nu stabilesc, pentru titularii de drepturi de suită, vreo derogare în privința perioadei (ca durată și repere de calcul) în care aceștia își pot revendica beneficiile corespunzătoare gestionării colective a drepturilor pentru care au dat un mandat de exercitare, nu există temei spre a reține că ar putea exercita ei înșiși respectivele drepturi într-un termen de prescripție calculat în condiții mai restrictive decât cele ce se aplică mandatarului. Prin urmare, în speță, prescripția aplicabilă dreptului la acțiune pe care reclamantul (titular al dreptului de suită) îl are împotriva organismului de gestiune colectivă (mandatar) are coordonate temporale identice cu cele ce operează în raportul juridic dintre mandatar și casa de licitație pârâtă care este debitoare în privința sumelor ce corespund dreptului de suită necolectat până la data declanșării procedurii judiciare pendinte. În acest cadru procesual, atâta vreme cât instanța de apel a stabilit că nu a intervenit prescripția dreptului la acțiune în ce privește demersul judiciar exercitat pe calea acțiunii oblice, anume acela de a cere casei de licitații pârâte să achite organismului de gestiune colectivă sumele aferente dreptului de suită pentru lucrările "Pe faleză sub umbrelă", "Atelierul din Târgoviște" și "Veneția", nu era necesar să apeleze la interpretarea extensivă a reglementării conținute de art. 6 din Metodologie spre a conchide că nu a intervenit prescriția în privința dreptului reclamantului de a cere ca mandatarul B. să îi remită sumele cuvenite. Concluzia încadrării în termenul de prescripție a pretenției formulate pe calea acțiunii directe își găsește deplina fundamantare în analiza referitoare la respectarea acestui termen pentru exercitarea acțiunii oblice și în menționatele trăsături ce sunt specifice convenției de mandat încheiat de titularul dreptului de suită cu organismul de gestiune colectivă. De altfel, recurenta însăși susține că termenul de prescripție care operează în privința dreptului valorificat de reclamant în raport de B. este supus dreptului comun, această susținere fiind în acord cu dezlegarea expusă în precedent. În acest punct al analizei se cuvine a fi amintit faptul că instanța de apel a evidențiat în debutul considerentelor proprii că "în concluzie, termenul de prescripție al acțiunii oblice prin care creditorul tinde, practic, la încasarea sumei de către debitorul său, este același cu termenul în care debitorul reclamantului putea formula acțiunea împotriva debitorului său". Această din urmă judecată, alăturată raționamentului expus anterior de instanța de recurs fundamentează concluzia că nu a intervenit prescripția dreptului reclamantului de a acționa îmotriva B.. O a doua critică susținută de recurentă în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. este, în esență, aceea că instanța de apel a determinat momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție printr-o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 21 alin. (6) din Legea 8/1996 și art. 2523 din C. civ. Critica astfel susținută este apreciată ca nefondată în raport de considerentele ce urmează: Prin art. 21 alin. (6) din Legea 8/1996 este reglementat dreptul de a se solicita informații necesare pentru a se asigura plata drepturilor de suită în parametrii valorici stabiliți de alin. (4) al aceluiași art. 21. Interpretarea dată de instanța de apel prevederilor art. 21 alin. (6) din Legea 8/1996 corespunde exigențelor unei interpretări sitematice, teleologice și logice, care ține seama de contextul de reglementare în care această normă este plasată precum și de scopul ei. Astfel, trebuie observat că, după ce în cadrul primelor cinci alineate ale art. 21 este stabilit atât dreptul autorilor de opere de artă ori de opere fotografice "de a încasa o cotă din prețul net de vânzare obținut la orice revânzare a operei" cât și obligația corelativă a vânzătorului de a calcula, reține și plăti cotele respective din prețul net încasat, prin norma înscrisă în alin. (6) s-a legiferat un drept distinct al titularilor de drepturi de suită ori al reprezentanților lor, anume acela de a cere vânzătorilor "informații necesare pentru a asigura plata sumelor datorate conform prevederilor alin. (4) ". Analizată în acest context de reglemetare, dispoziția înscrisă în art. 21 alin. (6) are - prin raportare la cele din alineatele care îi preced - natura unei norme speciale care privește exclusiv dreptul (facultatea) persoanelor îndreptățite de a solicita informații ce au ca scop asigurarea plății sumelor pe care vânzătorul le datorează, astfel că domeniul său de aplicare nu poate fi extins pe cale de interpretare - astfel cum propune recurenta pârâtă - în privința dreptului distinct ce este conferit titularului prin primul alineat din același articol, anume acela de a primi de la vânzător sumele aferente dreptului de suită. În mod corelativ, obligația complexă a vânzătorului de a calcula, reține și remite cotele corespunzătoare dreptului de suită este una explicit stabilită prin art. 21 alin. (5) din Legea 8/1996, ea fiind antrenată de însuși actul vânzării, pe când în cel de-al șaselea alineat este înscrisă o obligație distinctă, care are natura unei simple obligații de a face ce se subsumează exercitării de către titular a dreptului de a solicita informații necesare asigurării plății. Ca atare, vînzătorul nu este îndreptățit să se prevaleze de prevederile art. 21 alin. (6) spre a se apăra în legătură cu obligațiile ce îi revin în temeiul alin. (1)-(5) din aceelași articol de lege. Se cuvine a fi observat și faptul că interpretarea extensivă propusă de recurentă este contrară exigențelor stabilite prin art. 10 din C. civ., care prevede că "Legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege". Astfel, Înalta Curte constată că în mod judicios s-a reținut prin decizia recurată că prevederile art. 21 alin. (6) din Legea 8/1996 nu pot reprezenta temeiul juridic relevant pentru stabilirea momentului la care a început să curgă termenul de prescripție pentru valorificarea drepturilor în litigiu. Din perspectiva prevederilor art. 2523 C. civ., care stabilesc limitativ criteriile de determinare a datei la care începe să curgă termenul de prescripție - "când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui" -, judicios a reținut instanța de apel că aceste criterii trebuie corelate cu natura specifică a drepturilor în litigiu, anume cu împrejurarea că în materia dreptului de suită este explicit instituită prin legea specială - anume prin art. 21 alin. (5) din Legea 8/1996 - obligația vânzătorului debitor de a proceda la informarea titularului cu privire la actul de vânzare ce dă naștere dreptului patrimonial de a încasa cotele legale din prețul încasat în urma unei asemenea convenții. În speță, s-a reținut că pârâta recurentă nu a comunicat vreodată, către intimați, efectuarea vânzărilor și că reclamantul și mandatarul său ar fi trebuit să cunoască aceste evenimente din cataloagele publicate de recurentă. Recurenta consideră că trebuia reținut, drept moment de început al curgerii termenului de prescripție, data la care aceasta a afișat pe propriul site internet efectuarea vânzărilor respective, iar nu data la care au fost publicate cataloagele, context în care se referă și la prevederile art. 4 alin. (6) din Metodologie. Susținerea astfel formulată de recurentă - care tinde la stabilirea unei date anterioare celei ce s-a reținut în apel ca fiind cea la care a început să curgă termenul de prescripție - ignoră particularitățile drepturilor la care se referă litigiul, anume cele rezultate din prevederile art. 21 alin. (1) și (5) din Legea 8/1996 coroborate cu dispozițiile art. 4 alin. (1)-(4) din Metodologie. Conform art. 21 alin. (1)-(5) din Legea 8/1996: "1) Autorul unei opere originale de artă grafică sau plastică ori al unei opere fotografice beneficiază de un drept de suită, reprezentând dreptul de a încasa o cotă din prețul net de vânzare obținut la orice revânzare a operei, ulterioară primei înstrăinări de către autor, precum și dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa. (2) Dreptul menționat la alin. (1) se aplică tuturor actelor de revânzare a unei opere originale de artă grafică sau plastică ori a unei opere fotografice care implică, în calitate de vânzători, cumpărători sau intermediari, saloane, galerii de artă, precum și orice comerciant de opere de artă. (3) În sensul prezentei legi, copiile operelor originale de artă sau fotografice, care au fost făcute într-un număr limitat de către însuși autorul lor sau cu aprobarea acestuia, sunt considerate opere de artă originale. (4) Suma datorată în temeiul alin. (1) se calculează conform următoarelor cote, fără a putea depăși 12.500 euro sau contravaloarea în RON: a) de la 300 la 3.000 euro - 5%; b) de la 3.000,01 la 50.000 euro - 4%; c) de la 50.000,01 la 200.000 euro - 3%; d) de la 200.000,01 la 350.000 euro - 1%; e) de la 350.000,01 la 500.000 euro - 0,5%; f) peste 500.000 euro - 0,25% . (5) Vânzătorul trebuie să îi comunice autorului informațiile prevăzute la alin. (1), în termen de două luni de la data vânzării, răspunzând de reținerea procentelor sau cotelor din prețul de vânzare, fără adăugarea altor taxe, și de plata către autor a sumei datorate conform prevederilor alin. (4)". Pe de altă parte, art. 4 alin. (1)-(4) din Metodologie prevede că "1) Vânzătorul sau intermediarul are obligația să comunice organismului de gestiune colectivă B., până în ultima zi a fiecărei luni pentru vânzările efectuate în luna precedentă, un raport cuprinzând următoarele informații: Denumirea și adresa vânzătorului … Data … (…) (2) În termen de 10 zile de la data specificată la alin. (1), vânzătorul sau intermediarul are obligația să vireze către B. suma aferentă dreptului de suită, calculată conform art. 3. (3) Raportul lunar prevăzut la alin. (1) constituie baza de repartizare către titularii de drepturi de autor a remunerației colectate de organismul de gestiune colectivă B.. (4) Raportul lunar va preciza numele reprezentantului legal al emitentului, va fi semnat și ștampilat și va purta mențiunea "confirm pe propria răspundere". Normele juridice enunțate nu numai că stabilesc explicit obligația vânzătorului de a face cunoscut B. că a avut loc o vânzare, dar impun și ca actul de comunicare să conțină anumite elemente specifice, cum sunt: numele reprezentantului legal al emitentului, semnătura și ștampila emitentului, mențiunea "confirm pe propria răspundere". Aceleași norme consacră și conținutul componentei patrimoniale a dreptului autorilor de opere de artă, în sensul că un astfel de titular este îndreptățit să beneficieze o cotă anume din prețul respectivei vânzări si să primească de la vânzător (prin organismul de gestiune colectivă căruia i-a dat mandat) informațiile și prestațiile adecvate exercitării în mod adecvat a respectivului drept patrimonial, fără a fi ținut să depună diligențe proprii constând în urmărirea activităților specifice pieței de artă. Menționatele reglementări speciale, ce sunt specifice dreptului patrimonial de suită al autorilor de opere de artă, reprezintă mijloace de protecție menite să asigure exercițiul efectiv al dreptului respectiv, dat fiind că asemenea titulari de drepturi nu are vreo participare în actele de revânzare a operelor, fiind, astfel, prin ipoteză terți față de resepctivele tranzacții. Or, acceptarea tezei potrivit căreia ei (și implicit organismele de gestiune colectivă cale îi reprezintă) ar avea o obligație de diligență (prin prisma art. 2523 din C. civ.) de a lua cunoștință de actele de revânzare prin demersuri proprii de consultare a informațiilor care se publică pe rețeaua internet sau că ar trebui să fie permanent conectați la mijloacele/platformele de publicitate administrate de oricare dintre entitățile care se ocupă de vânzarea de opere de artă, spre a cunoaște vânzarea unei opere proprii, ar constitui o restrângere nejustificată a dreptului la informare pe care legea îl recunoaște într-un mod specific titularilor acestei categorii de drepturi cu corelativul obligației vânzătorilor de a face această informare asociată cu plata însăși a dreptului de suită, dar și o nesocotire a principiului general de drept care impune caracterul prioritar și derogatoriu al legii speciale (specialia generalibus derogant). Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor prin care se susține că instața de apel ar fi făcut o greșită interpretare și aplicare, în speță, a prevederilor art. 2523 C. civ. coroborat cu art. 21 din Legea 8/1996 - act normativ special care reglementează dreptul de autor - prin aceea că nu a reținut drept moment de începere a termenului de prescripție data la care recurenta pretinde că a afișat pe propriul site interbnet informațiile despre vânzarea operelor de artă. Înalta Curte notează că recurenta susține carcaterul nefondat al unor apărări pe care reclamantul intimat le-a formulat în etapele procesuale anterioare. Asemenea argumente nu pot forma obiect de analiză în prezentul cadru procesual pentru că ele care nu reprezintă critici de nelegalitate a actului jurisdicțional care formează obiectul recursului în coordonatele stabilite de art. 483 alin. (1) din C. proc. civ. Susținerile potrivit cărora instanța a fost indusă în eroare și nu a înțeles specificitatea pieței de artă sunt unele prin care se contestă situația de fapt pe care instanțele ierarhic inferioare au stabilit-o pe baza liberei aprecieri a probelor - potrivit competențelor conferite prin art. 264 din C. proc. civ. -, și nu pot forma nici ele obiect de analiză în recurs pentru că nu vizează aspecte de nelegalitate apte a se încadra în exigențele art. 488 din C. proc. civ. Cât privește observația recurentei în sensul că ziua de 01.01.2013 este una pe care legea o declară nelucrătoare, deși corectă, nu este de natură a releva un aspect de nelegalitate a deciziei recurate. În condițiile în care nu este relevată instituirea prin lege a unei interdicții de a se presta orice activități lucrative în data de 01 ianuarie, aprecierea instanței de apel în sensul că publicarea cataloagelor privind vânzările a avut loc în ziua de 01.01.2013 constituie un aspect care ține de stabilirea situației de fapt, astfel că ea nu poate forma obeict analiză în recurs. Cât privește referirea recurentei la prevederile art. 7 din Metodologie - normă conform căreia "Organismul de gestiune colectivă B. este obligat să facă publică, lunar, la adresa sa de internet, lista cuprinzând numele titularilor de drepturi de autor care au de încasat sume curente sau restante reprezentând drepturi de suită." -, ca fiind un reper adecvat pentru a se stabili începerea curgerii termenului de prescripție, Înalta Curte constată că reprezintă o susținere formulată pentru prima dată în recurs - nefiind formulată o critică fundamantată pe această reglementare în fața instaței de apel -, situație față de care devin incidente prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. care prevăd că "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor". Mai susține recurenta că instanța de apel nu a consemnat, în încheierea de ședință din data de 14.11.2018, afirmații făcute de apărătorul reclamantului intimat. Omisiunea de consemnare astfel evocată are natura unei erori materiale care este susceptibilă de remediere în procedura specială reglemtnată prin art. 442 din C. proc. civ. Prin art. 445 din C. proc. civ. este instituită nu numai obligativitatea parcurgerii respectivei proceduri, ci și incompatibilitatea căii de atac a recursului spre a se remedia erorile materiale. În consecință, aceste susțineri ale recurentei nu vor fi analizate. În ce privește aprecierea instanței de apel în sensul că este neutilă cauzei proba cu interogatoriul intimaților, Înata Curte constată că aceasta este expresia exercitării atribuțiilor de evaluare a relevanței respectivelor probe pentru soluționarea procesului, atribuții conferite prin art. 258 alin. (1) raportat la art. 255 din C. proc. civ. Astfel, nu se poate reține drept viciu de nelegalitate a hotărârii faptul că instanța a respins respectiva probă ca nefiind utilă și concludentă soluționării apelului, iar o reevaluare a utilității ei nu este compatibilă cu prezenta cale de atac. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, invocă recurenta greșita aplicare a prevederilor Legii 8/1996 cu privire la calculul sumei cuvenite cu titlu de drept de suită. Un prim aspect vizat prin criticile dezvoltate în cadrul acestui motiv de recurs este acela că instanța nu a utilizat prețul net de vânzare drept bază de determinare a respectivelor sume, ci a utilizat în acest scop prețul brut de vânzare. Critica astfel susținută este vădit nefondată, în considerentele expuse la pagina 12 a deciziei recurate fiind evidențiată nu numai concluzia explicită că dreptul de suită a fost stabilit prin raportare la criteriul prețul net de vânzare, ci și analiza detaliată a elementelor din facturile aflate în dosar care au condus la concluzia că taxele și comisioanele cuvenite casei de licitații au fost menționate distinct de prețul lucrărilor de artă vândute. Analiza astfel realizată este una ce relevă utilizarea bazei de calcul impuse de art. 21 alin. (1) din Legea 8/1996, care prevede că "Autorul unei opere originale de artă grafică sau plastică ori al unei opere fotografice beneficiază de un drept de suită, reprezentând dreptul de a încasa o cotă din prețul net de vânzare obținut la orice revânzare a operei, ulterioară primei înstrăinări de către autor, precum și dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa". Sumele concret stabilite ca urmare a utilizării acestei baze de calcul constituie aspecte care țin de evaluarea probelor, așa încât în privința acestor determinări nu poate fi realizat controlul de nelegalitate specific recursului. Împrejurarea că sumele de plată au fost stabilite în moneda euro nu poate fi reținută drept cauză de nelegalitate a hotărârii în condițiile în care însăși legea (prin art. 21 alin. (4) al Legii 8/1996) stabilește tranșele valorice ale prețului de vânzare (baza de calcul) în această monedă, fiind astfel neîndoielnică opțiunea legiuitorului de a permite același mod de determinare a cotelor ce se cuvin persoanelor îndreptățite să beneficieze de drepturi de suită. Pretinsa necesitate de a nu fi incluse în cuantumul dreptului de suită acele drepturi ce corespund "tablourilor 1,2,3 (al căror drept material la acțiune s-a prescris) și 6 (care nu mai este datorat, fiind deja achitat odată)" reprezintă o susținere formulată prin raportare la premise ipotetice, străine de situația reținută în speță. Astfel cum s-a reținut prin considerentele expuse anterior, termenul de prescripție a dreptului la acțiune nu trebuie stabilit cu începere de la momentul publicării pe site-ul internet a unor informații generice referitoare la activitatea recurentei - moment pe care recurenta l-a invocat cu neobservarea cerințelor legale arătate în precedent -, iar contextul normativ astfel reținut corelat cu situația de fapt stabilită de instanțele de fond conduc la concluzia că includerea în cuantumul dreptului de suită a sumelor corespunzătoare vânzării primelor trei tablouri este în acord cu prevederile Legii 8/1996 și cele ale art. 2523 din C. civ. Tot astfel, în condițiile în care în recurs nu s-a formulat vreo critică relativ la constatarea instanței de apel în sensul că și vânzarea din anul 2014 a "tabloului 6" dă naștere dreptului reclamantului de a primi dreptul de suită corespunzător, și că nu poate fi analizată compensarea acestui drept cu o creanță a pârâtei-recurente (generată de o anterioară vânzare a tabloului și de plata la acea dată a dreptului de suită, succedate de invalidarea vânzării respective) în lipsa unei cereri de învestire în acest sens, Înalta Curte reține că stabilirea obligației recurentei de a plăti și pentru acest tablou suma corespunzătoare dreptului de suită stabilit în favoarea reclamantului este în deplin acord atât cu prevederile art. 21 din Legea 8/1996, cât și cu principiul de drept tantum devolutum quantum iudicatum, principiu care își găsește consacrarea în prevederile art. 478 alin. (1)-(3) din C. proc. civ. Cât privește ultimul argument evocat de recurentă, anume acela că instanța de apel ar fi reținut eronat că suma pe care această parte o datorează B. cu titlu de drepturi de suită este aceeași cu cea pe care B. trebuie să o plătească reclamantului intimat, Înalta Curte constată că nu a evidențiat recurenta vreun aspect de nelegalitate a dispoziției criticate astfel. În condițiile în care, în speță, s-a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei recurente la plata dreptului de suită aferent vânzării celor șase tablouri enumerate în cererea principală (formulată de titularul dreptului de suită) și cererea conexă (formulată de organismul de gestiune colectivă ce are competența de a colecta sumele cu această natură juridică), întinderea acestei obligații de plată a fost stabilită prin raportare la coeficienții legali prevăzuți de art. 21 alin. (4) din Legea 8/1996. În absența unei dispoziții legale care să impună vreo deducere a sumei astfel determinate, în relația dintre titularul dreptului și organismul de gestiune colectivă, nu există temei spre a se reține un viciu de nelegalitate a soluției prin care B. a fost obligată să plătească reclamantului o sumă egală cu pe care organismul de gestiune colectivă o va încasa de la pârâta recurentă. Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului astfel cum este susținut prin criticile analizate în precedent. Pe cale de consecință, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., urmează a se dispune respingerea recursului, ca nefondat. Ținând seama de soluția de respingere a recursului, se constată că este întemeiată solicitarea intimaților a fi obligată recurenta la plata chetuielilor de judecată aferente acestei etape procesuale, recurenta având calitatea de parte care a pierdut procesul în sensul prevederilor art. 453 din C. proc. civ. Pe cale de consecință, se va dispune obligarea recurentei la plata sumei de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantul A., și la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta B.. PENTRU ACESTE MOTIVE,