ÎCCJ, Secția a II-a civilă

Acțiune în constatarea unei situații de fapt. Incidența dispozițiilor art. 35 din Codul de procedură civilă. Efecte

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Dispoziții generale

Index alfabetic: acțiune în constatarea unei situații de fapt

contestație la executare

-     interes

-     excepția inadmisibilității

C. proc. civ., art. 30 alin. (1), art. 35, art. 78

C. civ., art. 2280, art. 2293, art. 2296, art. 2315

Legea nr. 58/1934, art. 35, art. 104

Potrivit dispozițiilor art. 35 C. proc. civ., „Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege”.

Din dispozițiile art. 35 C. proc. civ. rezultă că sunt avute în vedere toate mijloacele de realizare a dreptului, inclusiv contestația la executare, iar nu numai cererile în realizare de drept comun.

Acest text legal vorbește despre cererea pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept, ceea ce conduce la concluzia că, în cazul în care se solicită constatarea unei situații de fapt, cererea, astfel formulată, este inadmisibilă, în temeiul art. 35 C. proc. civ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 223 din 30 ianuarie 2020

A. Obiectul cererii introductive:

B. Hotărârea primei instanțe.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

În drept, au invocat dispozițiile art. 466 și urm. C. proc. civ.

D. Hotărârea instanței de apel.

A apreciat instanța de apel că cererea reclamanților este inadmisibilă și prin prisma faptului că nu poate fi extinsă incidența prevederilor art. 2315 C. civ. și cu privire la garanția valorificată de către creditor în considerarea calității de avaliști a reclamanților.

Faptul că reclamanții nu au indicat ca și pârâți pe debitorii principali, a considerat instanța de apel, dar au cerut introducerea forțată a acestora, a determinat instanța de fond să solicite în mod explicit reclamanților precizarea cererii sub aspectul procesual pasiv.

Reclamanții nu s-au manifestat în sensul de a indica drept pârâți pe debitorii principali, insistând în aplicarea art. 78 C. proc. civ. Or, raportat la temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, instanța de fond nu se afla în situația de a impune introducerea în cauză a altor persoane, pe care reclamanții nu le-au indicat ca pârâte.

Contrar celor afirmate de către apelanții-reclamanți, instanța de apel a apreciat că măsura de respingere a cererii nu a valorificat chestiuni de utilitate, ci împrejurarea potrivit căreia nu erau întrunite premisele impuse de prevederile art. 78 C. proc. civ., respectiv existența unui caz prevăzut de lege.

E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

F. Apărările intimatei-pârâte.

G. Considerentele instanței de recurs.

Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege”

.

Din dispozițiile art. 35 C. proc. civ. rezultă că sunt avute în vedere toate mijloacele de realizare a dreptului, inclusiv contestația la executare, iar nu numai cererile în realizare de drept comun, astfel după cum, în mod judicios, au reținut atât instanța de fond, cât și instanța de apel.

Pe de altă parte, art. 35 C. proc. civ. vorbește despre cererea pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept, ceea ce conduce la concluzia că, în cazul în care se solicită constatarea unei situații de fapt, în temeiul art. 35 C. proc. civ., cererea se respinge ca inadmisibilă.

În acest sens, se reține că solicitarea reclamanților-recurenți de a se constata de către instanță gestionarea necorespunzătoare de către pârâte a garanțiilor de care beneficiau în temeiul contractelor de credit este o cerere de constatare a unei situații de fapt.

Cât privește celelalte două capete de cerere, de constatare a imposibilității reclamanților de a-și exercita un regres efectiv și de constatare a liberării reclamanților de obligațiile rezultând din calitatea lor de fidejusor și avalist în limita sumei pe care nu ar putea să o recupereze de la debitorul principal pe calea regresului, din culpa pârâtelor, în mod corect s-a reținut de către instanța de fond și de către instanța de prim control judiciar că, dată fiind declanșarea executării silite, reclamanții aveau la îndemână o cerere în realizare, putând invoca pe calea contestației la executare dispozițiile art. 2315 C. civ.

Se reține astfel că, în conformitate cu prevederile art. 2280 C. civ., fidejusiunea este o garanție personală ce reprezintă contractul prin care o parte, fidejusor, se obligă față de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligațional calitatea de creditor, să execute obligația debitorului dacă acesta din urmă nu o execută.

Totodată, din dispozițiile art. 2293 C. civ. rezultă că legea nu îl obligă pe creditor să îl urmărească mai întâi pe debitorul principal, ci îi permite acestuia să-l urmărească direct pe fidejusor în cazul în care debitorul nu și-a executat obligația, iar fidejusorul se poate apăra invocând excepțiile care decurg din raportul juridic de fidejusiune.

Mai trebuie reținut că, în conformitate cu prevederile art. 2296 C. civ., fidejusorul poate opune creditorilor toate mijloacele de apărare pe care le putea opune debitorul principal, în afara acelora care sunt strict personale acestuia din urmă sau care sunt excluse, ca urmare a angajamentului asumat de fidejusor.

Toate aceste aspecte au fost reținute în mod corect de către instanța de apel care a confirmat, astfel, soluția instanței de fond.

Înalta Curte constată, în acord cu instanța de apel, că nu pot fi primite susținerile reclamanților-recurenți în legătură cu lipsa de informare a acestora cu privire la gestionarea defectuoasă a garanțiilor, întrucât, în raportul dintre creditor și fidejusor, creditorul are obligația de a-l informa pe fidejusor, la cererea acestuia, cu privire la orice informație utilă asupra conținutului și modalităților obligației principale și asupra stadiului executării acesteia, fidejusorul neputând renunța anticipat la dreptul de informare (art. 2303 C. civ.).

Înalta Curte constată ca fiind corecte și cele reținute de către instanța de apel cu privire la faptul că, urmare a renunțării reclamanților la judecata cererii în contradictoriu cu banca C. SA, prin raportare la raporturile juridice dintre reclamanții-recurenți și pârâta-intimată D., reclamanții-recurenți au față de această pârâtă-intimată doar calitate de avaliști, nu și de fidejusori, sens în care susținerile reclamanților-recurenți în legătură cu incidența dispozițiilor art. 2315 C. civ. sunt nefondate, cererea reclamanților fiind inadmisibilă și prin prisma faptului că nu poate fi extinsă incidența prevederilor art. 2315 C. civ. și cu privire la garanția valorificată de către creditor în considerarea calității de avaliști a reclamanților.

Potrivit dispozițiilor art. 104 din Legea nr. 58/1934, biletul la ordin creează obligația necondiționată de a plăti la scadență suma înscrisă în titlu, putând fi transmis prin gir, iar, conform dispozițiilor art. 35 din lege, avalistul este ținut în același mod cu acela pentru care a garantat.

Obligația avalistului este solidară. Față de caracterul solidar al obligației (art. 51 alin. 1, Legea nr. 58/1934), posesorul cambiei (biletului la ordin) îl poate urmări mai întâi pe avalist, nefiind obligat să respecte ordinea semnăturilor.

Dreptul avalistului este autonom.

Ca urmare a plății pe care a efectuat-o, avalistul dobândește drepturile care izvorăsc din cambie, și nu drepturile pe care le avea avalizatul. În consecință, el se va putea întoarce atât contra avalistului, cât și contra celorlalți obligați față de acesta.

În același sens, Norma BNR nr. 6 din 8 martie 1994, privind comerțul făcut de instituțiile de credit cu cambii și bilete la ordin, precizează la pct. 202 că, în temeiul art. 35 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, „Avalistul este ținut în același mod ca acela pentru care a garantat. Obligațiunea sa este valabilă chiar dacă obligațiunea pe care a garantat-o ar fi nulă din orice altă cauză decât un viciu de formă. Când avalistul plătește cambia, el dobândește drepturile izvorând din ea împotriva celui garantat și împotriva acelora care sunt ținuți către acesta din urmă, în temeiul cambiei”.

De asemenea, la pct. 207 din Norma nr. 6/1994 a BNR se arată că „Posesorul (cambiei, biletului la ordin) poate să se îndrepte pe cale legală direct în contra avalistului obligatului principal, pe calea acțiunii cambiale directe, fără a mai fi respectată ordinea din dreptul civil, căci obligația acestuia este o obligație autonomă și solidară”.

În raport de dispozițiile legale precitate, Înalta Curte constată nefondate criticile aduse prin motivele de recurs deciziei recurate cu privire la considerentele instanței de apel în legătură cu inadmisibilitatea aplicării regulilor dreptului comun, în speță ale art. 2315 C. civ., și în cazul avalistului, acestuia fiindu-i aplicabile regulile legii speciale, în virtutea principiului „

specialia generalibus derogant

”.

În fine, Înalta Curte constată nefondată și ultima critică adusă deciziei recurate de către reclamanții-recurenți, aceștia apreciind eronat că intervenienții forțați trebuiau chemați în judecată, ca pârâți.

Așa după cum, în mod judicios, au arătat instanța de apel, cât și instanța de fond, procesul civil este guvernat de principiul disponibilității.

Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. 1 C. proc. civ., „Oricine are o pretenție împotriva unei alte persoane ori urmărește soluționarea în justiție a unei situații juridice are dreptul să facă o cerere înaintea instanței competente”.

Așadar, nimic nu împiedica pe reclamanți să solicite, prin cererea de chemare în judecată, judecata cauzei în contradictoriu cu persoanele pretins a fi introduse forțat în cauză, în calitatea acestora de pârâte, și nu de intervenienți-forțați.

În temeiul art. 78 C. proc. civ., indicat de către reclamanții-pârâți ca temei de drept pentru cererea acestora de introducere forțată în cauză a unor persoane, doar judecătorul poate dispune

din oficiu

introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părțile se împotrivesc, în măsura în care apreciază ca necesară o atare introducere, pe considerentul că acțiunea trebuie soluționată într-un cadru procesual distinct față de cel fixat inițial de către reclamant.

Instanța de apel a subliniat, astfel, în mod corect faptul că introducerea forțată în cauză a unor alte persoane reprezintă o derogare de la principiul disponibilității părților în procesul civil și presupune ca premisă stabilirea de către reclamant a unui cadru procesual incomplet, care justifică inițiativa instanței de a îl completa, cu sau fără acordul părților (în funcție de distincțiile efectuate prin art. 78 alin. 1 și alin. 2 C. proc. civ.).

Pentru considerentele ce preced, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.