ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 562/2020

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 12 aprilie 2017 pe rolul Tribunalului Suceava, secția I civilă, sub nr. x/2017, reclamanta Comuna Bistrița Bârgăului, prin Primar, a solicitat obligarea pârâtei Regia Națională a Pădurilor - Direcția Silvică Suceava să îi recunoască dreptul de proprietate asupra suprafeței de 1.163,71 ha teren cu vegetație forestieră, situat pe raza comunei Poiana Stampei, județul Suceava, în ridul (muntele) numit "Strunior", înscris în CF nr. x Bistrița Bârgăului, nr. top. x-35; obligarea pârâtei Comuna Prundu Bârgăului să îi recunoască dreptul de proprietate asupra suprafeței de 47,77 ha, situată în ridul (muntele) numit "Strunior", înscrisă în CF nr. x UA 57 și 60; obligarea pârâtei Comuna Tiha Bârgăului să îi recunoască dreptul de proprietate asupra suprafeței de 175,21 ha, situată în ridul (muntele) "Strunior", înscrisă în CF nr. x UA 27, 28, 29, 30, 31, 32; obligarea pârâtelor să îi predea terenul în posesie și să se abțină pe viitor de la orice act de tulburare în posesie; cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 563 C. civ.

Pârâta Regia Națională a Pădurilor - Direcția Silvică Suceava a formulat întâmpinare, prin care a solicitat introducerea, în cauză, a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de proprietar al terenului obiect al acțiunii, iar, pe cale de excepție, a invocat inadmisibilitatea acțiunii, determinat de împrejurarea că terenul în litigiu, aflându-se la 1 ianuarie 1990, în amenajamentele silvice, retrocedarea se poate realiza doar cu respectarea procedurilor reglementate de legile speciale. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.

Pârâta Comuna Tiha Bârgăului a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca netemeinică.

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat încuviințarea, în principiu, a cererii de arătare a titularului dreptului, formulate de Direcția Silvică Suceava.

Prin încheierea de ședință din 13 octombrie 2017, instanța, în temeiul art. 64 raportat la art. 77 alin. (3) C. proc. civ., a încuviințat, în principiu, cererea de arătare a titularului dreptului de proprietate, formulată de către pârâta Regia Națională a Pădurilor - Direcția Silvică Suceava, sens în care, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a dobândit calitatea de pârât în prezenta cauză.

Prin încheierea din 10 noiembrie 2017, instanța a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât, întrucât neurmarea procedurii prevăzute de Legea nr. 18/1991 nu constituie un fine de neprimire a acțiunii în revendicare, raportat și la dispozițiile art. 21 din Constituția României.

Prin încheierea din 17 noiembrie 2017, Tribunalul Suceava, în baza art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, cerere formulată de reclamanta Comuna Bistrița Bârgăului, prin Primar, și a trimis dosarul la Curtea Constituțională în vederea soluționării acestei excepții.

Prin Sentința civilă nr. 1548/15 decembrie 2017, Tribunalul Suceava, secția I civilă, a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 1031/31 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Comuna Bistrița Bârgăului - prin Primar, fiind respinsă și cererea pârâtei Comuna Tiha Bârgăului de acordare a cheltuielilor de judecată din apel, ca nefondată.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut următoarele:

Potrivit art. 563 alin. (1) C. civ., temeiul de drept al acțiunii introductive de instanță, proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o persoană care îl deține fără drept.

Acțiunea în revendicare este acțiunea civilă formulată de către proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar.

Astfel, reclamantul, care se pretinde proprietar asupra unui bun, are sarcina probei dreptului pretins. Pârâtul posesor are o poziție pur pasivă, de așteptare, în favoarea lui operând o prezumție relativă de proprietate, dedusă din simplu fapt al posesiei.

Cu alte cuvinte, pentru a justifica temeinicia acțiunii, reclamantul trebuie să facă dovada incidenței unui mod de dobândire a proprietății în favoarea sa, dintre cele reglementate de art. 557 din C. civ.. O astfel de dovadă presupune existența unui titlu de proprietate înțeles ca act juridic, jurisdicțional sau administrativ, cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate, care generează o prezumție relativă în favoarea persoanei care îl invocă.

Conform art. 249 C. proc. civ., cel ce face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile prevăzute de lege. Ca atare, în speță, reclamanta trebuia să facă dovada dreptului de proprietate asupra terenului revendicat. Prin urmare, cea care trebuia să facă dovada pretențiilor sale era reclamanta, pârâții nefiind obligați să facă vreo dovadă, cu atât mai puțin dovada dreptului lor pentru terenul deținut.

În speță, nu s-a făcut dovada existenței unui titlu de către reclamantă, cu atât mai puțin existența unui titlu valabil.

Reclamanta își întemeiază acțiunea în revendicare ce face obiectul prezentei cauze civile pe extrasul de CF nr. x Bistrița Bârgăului.

Prin însăși acțiunea formulată, reclamanta a arătat că, din anul 1948, pădurea a fost preluată abuziv în proprietatea statului, terenul respectiv a fost administrat și folosit de Statul Român prin diverse forme de organizare, astfel că, și în prezent, suprafața de 1.163,61 ha este administrată și exploatată de Direcția Silvică Suceava, prin A., iar celelalte două suprafețe arătate în petite sunt folosite de pârâtele Comuna Tiha Bârgăului și Comuna Prundu Bârgăului. De asemenea, așa cum a susținut și reclamanta, suprafața de teren revendicată este inclusă în amenajamentul silvic al U.P. IV "Strunior", A..

Or, față de constatarea includerii terenului în litigiu în amenajamentul silvic, instanța de apel a constatat că dispozițiile legale incidente în cauză au fost corect interpretate și aplicate de prima instanță.

Astfel, atât prevederile art. 1 din Codul silvic din 1962, art. 2 lit. b), art. 5 coroborate cu art. 35 din Legea nr. 18/1991, art. 16 din Legea nr. 26/1996, cât și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 46/2008, stabilesc că dreptul de proprietate pentru suprafețele de teren incluse în amenajamentele silvice aparține statului, fără nicio condiționare în privința modalității de preluare a acestui teren de la proprietarii anteriori.

Ca atare, în mod corect, ținând seama de regimul său juridic actual, prima instanță a stabilit că terenul în litigiu este supus legilor speciale de reparație.

Deci, terenurile forestiere, din categoria cărora face parte și cel revendicat în cauză, se află sub incidenta legilor speciale de reparație, astfel că cel ce se pretinde proprietarul unui asemenea bun nu poate face dovada dreptului său decât cu titlul de proprietate emis în procedura specială la care face trimitere legea sub incidența căreia se află, ca singur act care determină, în mod concret, imobilul și vecinătățile lui.

Legile fondului funciar - care consacră principiul reparării integrale în natură sau, în subsidiar, prin echivalent a prejudiciului cauzat foștilor proprietari - reglementează imperativ modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere.

Reclamanta nu a făcut dovada că, deși a urmat, a și finalizat procedura stabilită de lege pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, prin obținerea titlului de proprietate.

În lipsa titlului de proprietate, în mod corect a reținut instanța de fond că dreptul a cărui încălcare a fost dedusă judecății nu poate fi, în mod valabil, întemeiat pe actul depus în susținerea acțiunii.

Acest înscris, respectiv extras de CF nr. x Bistrița Bârgăului, putea susține, eventual, probator doar cererea de redobândire a dreptului de proprietate formulată în condițiile legii speciale de reparație, pentru că face parte din categoria actelor referitoare la existența și întinderea dreptului a cărui reconstituire se putea cere.

Într-adevăr, reclamanta a întreprins demersuri pentru redobândirea dreptului de proprietate în condițiile legii speciale de reparație, în care însă nu a insistat și care, deci, nu s-au materializat prin obținerea titlului de proprietate.

Astfel, în baza Legii nr. 247/2005, reclamanta Comuna Bistrița Bârgăului a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 1.445,24 ha teren cu vegetație forestieră, aceasta fiind invalidată prin Hotărârea nr. 2075/29 august 2007 a Comisiei județene Suceava pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.

Împotriva acestei hotărâri reclamanta a formulat plângere, ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2007 al Judecătoriei Vatra Dornei, în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 730/15 mai 2008, prin care plângerea a fost respinsă, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe reclamanta a declarat recurs, iar Tribunalul Suceava, prin Decizia civilă nr. 2354 din 6 noiembrie 2008, a admis recursul, a casat sentința civilă atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, cauza fiind înregistrată sub nr. x/2008.

Prin Sentința civilă nr. 198/22 februarie 2012 a Judecătoriei Vatra Dornei, plângerea a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe reclamanta a declarat recurs, iar Tribunalul Suceava, prin Decizia civilă nr. 1906 din 4 octombrie 2012, a admis recursul, a casat sentința civilă atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, cauza fiind înregistrată sub nr. x/2008*.

Prin încheierea din 10.01.2015, Judecătoria Vatra Dornei a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 1551 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., întrucât desfășurarea normală a procesului a fost împiedicată din culpa reclamantei, care nu și-a împlinit obligația de a achita onorariul provizoriu pentru expertul topo.

Prin Sentința civilă nr. 1038/21 decembrie 2016 a Judecătoriei Vatra Dornei, s-a constatat perimată plângerea reclamantei prin care a solicitat anularea hotărârii Comisiei județene Suceava și reconstituirea, în favoarea sa, a dreptului de proprietate asupra suprafeței de 1.445,24 ha teren cu vegetație forestieră.

Susținerea reclamantei, în sensul că perimarea cererii sale s-a produs din imposibilitatea dovedirii dreptului de proprietate ca urmare a pierderii colii de carte funciară de către deținătorul acesteia, nu poate fi reținută în condițiile în care Sentința civilă nr. 3917/2010 a Judecătoriei Bistrița, prin care s-a dispus reconstituirea colii de carte funciară nr. x Bistrița Bârgăului a fost pronunțată la 30 iunie 2010, dată la care Dosarul nr. x/2008, finalizat prin Sentința civilă nr. 1038/21 decembrie 2016 a Judecătoriei Vatra Dornei,era pendinte încă pe rolul Judecătoriei Vatra Dornei.

Calitatea reclamantei, de proprietar al bunului revendicat, nu poate fi întemeiata nici pe extrasul de CF nr. x Bistrița Bârgăului, din care rezultă că dreptul de proprietate este înscris pe comunele Tiha Bârgăului și Mureșenii Bârgăului și nicidecum în favoarea reclamantei Comuna Bistrița Bârgăului, iar suprafața de pădure de 797 ha este situată la locul Vârful Gruiului și nu muntele Strunioru, așa cum susține reclamanta, pentru că reglementările în vigoare stabilesc, în mod expres, că aceasta era obligată să solicite reconstituirea dreptului de proprietate după procedura prevăzută de Legile fondului funciar, cu excluderea acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, demers procesual care poate fi exercitat doar după eliberarea titlului de proprietate.

Faptul că ulterior, în anul 2010, a fost reconstituită C.F. nr. x, prin încheierea nr. 25429/2010 a O.C.P.I. Bistrița Năsăud, în considerarea Sentinței civile nr. 3917/30 decembrie 2010 a Judecătoriei Bistrița, având în vedere că a avut loc după momentul introducerii acțiunii pentru redobândirea dreptului de proprietate în condițiile legii speciale de reparație și anterior promovării prezentei acțiuni, corect s-a conchis că este vorba despre o înscriere "pro causa", efectuată tocmai în scopul de a fi folosită în fața instanței de judecată pentru a susține prezenta acțiune.

De altfel, înscrierea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 1.389,04 ha în CF nr. x Bistrița Bârgăului nu poate constituit temei pentru admiterea acțiunii, întrucât nu stabilește, în mod expres, dreptul de proprietate asupra terenului revendicat.

Cum, terenul în litigiu face parte (în privința primei pârâte) sau a făcut parte din amenajamentul silvic (pârâtele 2 și 3) și nu s-a făcut dovada că imobilul a ieșit din patrimoniul acestui fond prin mijloacele prevăzute de lege, respectiv prin reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, procedură de ieșire reglementată de legile speciale, Curtea, în baza dispozițiilor art. 480 alin. (1) C. proc. civ., a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs reclamanta Comuna Bistrița Bârgăului, prin Primar, solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curții de Apel Suceava, în vederea admiterii apelului, schimbării, în tot, a sentinței, cu consecința admiterii acțiunii, pentru următoarele motive - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

Ambele instanțe nu au avut în vedere faptul că imobilul revendicat, teren cu vegetație forestieră, este situat într-o zonă în care există cărți funciare încă din anul 1865, dreptul de proprietate al recurentei fiind înscris de la înființare, ca mod originar de dobândire a proprietății.

De la data înființării și până în prezent, a avut calitatea de proprietar tabular asupra imobilului. Faptul că, în anul 1948, statul comunist a preluat, în administrare, acest imobil nu schimbă situația, întrucât recurenta reclamantă a rămas înscrisă în cartea funciară ca proprietar în această perioadă. Toată legislația succesivă, de la data înființării cărților funciare și până în prezent, recunoaște, ca proprietar, pe cel înscris în cartea funciară.

Statul, prin Ministerul Pădurilor, ulterior, Regia Națională a Pădurilor au folosit, în mod samavolnic, aceste terenuri, fără a-și intabula dreptul de proprietate, astfel că recurenta reclamantă nu a pierdut niciodată proprietatea asupra imobilelor, neavând niciun interes să uzeze de legislația "reparatorie" apărută după anul 1990.

Titlul său de proprietate nu poate fi comparat cu alte "titluri", întrucât este singurul titlu valabil. Faptul că imobilul pădure este înscris în amenajamentul silvic nu transferă dreptul de proprietate în favoarea B., deoarece terenul este situat în zona în care cartea funciară nu a fost desființată de 200 de ani și actualul C. civ. recunoaște, ca proprietar asupra imobilelor, pe cel înscris, ca atare, în cartea funciară, conform art. 876 - 901.

Art. 885 C. civ. prevede, sub rezerva unor dispoziții legale contrare, că drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părți, cât și față de terți, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea, iar art. 563 din același cod menționează că "proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept".

Potrivit art. 136 din Constituția României, proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege și aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale.

Pădurea din litigiu aparține Comunei Bistrița Bârgăului, în domeniul public, chiar dacă este situată, în prezent, pe teritoriul administrativ al județului Suceava, ca urmare a reîmpărțirii administrative a României din anul 1968.

Instanțele au considerat, în mod greșit, că reconstituirea colii de carte funciară, prin Sentința civilă nr. 3971/30 decembrie 2010 a Judecătoriei Bistrița, a fost făcută "pro cauza", de vreme ce are la bază o sentință intrată în puterea de lucru judecat.

Cele două instanțe au ignorat temeiul de drept al acțiunii, respectiv art. 563 C. civ., atunci când au motivat soluția de respingere raportat la obligația parcurgerii de către recurentă a căii stabilite de legislația reparatorie adoptată după anul 1991.

Această motivare este contrară principiului disponibilității acțiunii civile, care nu poate fi înlăturat de niciun text de lege, cu atât mai mult cu cât legile fondului funciar au fost legi reparatorii, iar nu și obligatorii. Scopul acestor legi a fost restituirea terenurilor forestiere preluate de statul comunist, astfel că finalitatea celor două căi (acțiunea în revendicare sau acțiunea prevăzută de Legea fondului funciar) este aceeași, și anume redarea terenurilor adevăraților proprietari.

Recurenta reclamantă nu avea obligația să parcurgă această cale, atât timp cât dreptul său de proprietate era înscris în cartea funciară. Faptul că statul a folosit, în mod vremelnic, pădurea proprietatea recurentei nu o obligă să urmeze legislația reparatorie, întrucât acțiunea în revendicare este imprescriptibilă. Acțiunea în revendicare, fiind acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, era normal să apeleze la această instituție. Dacă ar fi parcurs până la final procedurile prevăzute de legile reparatorii, ar fi însemnat să recunoască, că Statul este proprietar asupra terenului, ceea ce nu este real.

Compararea de titluri nu se poate realiza în prezenta cauză, deoarece există un singur titlu de proprietate asupra terenului, dovedit cu înscrierile în CF nr. x Bistrița Bârgăului, nr. top x-35, CF nr. x UA 57 și 60, CF nr. x UA 27, 28, 29, 30, 31, 32.

Pârâtele nu au nici în prezent un titlu de proprietate asupra terenurilor și nu au depus, la dosar, vreo probă în acest sens.

Prin respingerea acțiunii, ambele instanțe au aplicat greșit normele de drept material incidente în speță.

În drept, recurenta a invocat dispozițiile art. 555, art. 557 pct. 4, art. 563, art. 565, art. 885, art. 888 C. civ., Decretul-lege nr. 115/1938 (aplicabil în Ardeal până la data intrării în vigoare a C. civ., dar efectele se produc în continuare), Constituția României, Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 488 pct. 4, art. 497 din C. proc. civ.

Intimații pârâți au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat. Comuna Prundu Bârgăului, prin primar, a susținut și inadmisibilitatea căii de atac, determinat de împrejurarea că recurenta a declarat recurs doar împotriva Deciziei nr. 1031/2018 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, nu și împotriva hotărârii primei instanțe, această din urmă hotărâre soluționând fondul cauzei. Ca atare, recursul trebuia să se îndrepte și împotriva Sentinței civile nr. 1548/2017 pronunțate de Tribunalul Suceava.

Recurenta reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimați, reluând susținerile din recurs.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, care nu au depus puncte de vedere.

Prin încheierea din 17 octombrie 2019, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta Comuna Bistrița Bârgăului, prin Primar, împotriva Deciziei nr. 1031 din 31 octombrie 2018 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă, și a fixat termen de judecată la 13 februarie 2020, cu citarea părților.

În ceea ce privește inadmisibilitatea recursului, invocată de intimata pârâtă Comuna Prundu Bârgăului pentru argumentele evocate mai sus, această apărare nu a fost primită, întrucât, potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., atunci când, în speță, hotărârile pronunțate sunt susceptibile de apel, respectiv de recurs, calea extraordinară de atac se exercită împotriva deciziei instanței de apel, indiferent de soluția pronunțată de această instanță. În plus, există o ierarhizare a căilor de atac și, corespunzător, a obiectului acestor căi, în sensul că hotărârea primei instanțe formează obiectul apelului și decizia instanței de apel formează obiectul recursului, fără ca recursul să poată fi declarat per saltum, și anume direct împotriva hotărârii primei instanțe. Consecința juridică, printre altele, constă în aceea că, contrar opiniei intimatei, în litigiul de față, recursul nu trebuie și nici nu poate fi exercitat și împotriva sentinței civile, cu precizarea că, în mod evident, în măsura în care decizia recurabilă menține, în tot sau în parte, soluția primei instanțe, aceasta din urmă va forma, indirect, obiect al controlului exercitat de către instanța de recurs.

Pe fondului recursului, analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, se impune a se preciza că prezenta instanță nu va avea în vedere, în soluționarea căii de atac, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., invocat de recurentă în finale cererii de recurs, întrucât susținerile sale nu se subsumează acestui caz de nelegalitate, partea necontestând decizia pentru aspecte legate de depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

Cât privește susținerile referitoare la încălcarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată și a principiului disponibilității părților în procesul civil, acestea vor fi avute în vedere din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care permite verificarea pretinselor neregularități de ordin procedural, invocate de parte.

Referitor la decizia instanței de apel, de respingere a căii de atac exercitate împotriva hotărârii primei instanțe, aceasta a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză.

Reținând în fapt, raportat la înseși susținerile reclamantei, că imobilul revendicat a fost preluat de Stat în anul 1948 și, în prezent, face parte din amenajamentul silvic al U.P. "Strunior", A., instanța de apel a considerat, în mod legal, că bunul aparține proprietății de stat și că, pentru a fi obținut în natură, partea menționată trebuia să urmeze procedurile prevăzute de legile speciale în domeniu și să le finalizeze, în sensul emiterii unui titlu de reconstituire a dreptului de proprietate în cadrul acestor proceduri.

De asemenea, în mod corect, Curtea a decis că extrasul de CF nr. x Bistrița Bârgăului nu putea fundamenta admiterea acțiunii în revendicare, în condițiile dreptului comun, putând servi doar ca mijloc probator în procedura specială de reconstituire a dreptului de proprietate.

Astfel, conform susținerilor recurentei, imobilul a fost preluat de Stat în anul 1948. Potrivit art. 6 alin. (1) din Constituția României din 1948, în vigoare la data preluării, pădurile aparțineau Statului, "ca bunuri comune ale poporului".

În același sens, art. 1 din Legea nr. 3/1962 privind Codul silvic prevedea că: "(1) Pădurile și terenurile afectate împăduririi sau care servesc nevoilor de cultură, producție ori administrație, forestiere, constituie proprietate de stat și alcătuiesc fondul forestier al R. P. Române. (2) Fac parte din fondul forestier acele suprafețe prevăzute în alineatul precedent, care sunt determinate ca atare prin amenajamente silvice.".

Art. 2 din vechiul C. civ., în vigoare la data preluării imobilului de către Stat, reglementează principiul teritorialității, conform căruia actele normative civile care emană de la organele centrale de stat (astfel cum era și Marea Adunare Națională care a adoptat Codul silvic, respectiv organ central cu atribuții legislative) se aplică pe întreg teritoriul țării, deci, și în zonele de incidență a Decretului-lege nr. 115/1938.

Fără a analiza, în prezenta speță, valabilitatea măsurii de preluare a terenurilor de către Stat, întrucât, pentru cele ce se vor arăta în continuare, este nerelevant, în cazul Codului silvic din 1962, acesta reprezenta o modalitate directă de dobândire a dreptului de proprietate de către preluator, cu consecința ieșirii bunului din patrimoniul celui deposedat. În alți termeni, în accepțiunea legislației anterioare, terenurile respective, determinate prin amenajamente silvice, făceau parte din fondul forestier al României și erau considerate de legiuitor ca fiind proprietate de stat.

Mai mult, în vechiul regim politic, în cazul imobilelor ce formau obiectul dreptului de proprietate socialistă de stat, înscrierea în cartea funciară avea doar rol de evidență și control, deoarece aceste bunuri nu se regăseau în circuitul civil general și se dobândeau independent de operațiunea de CF. În acest sens, în literatura juridică și în practica judecătorească din epocă, se considera că actul de naționalizare constituie un mod originar de dobândire a proprietății de către stat. În consecință, prevederile Decretului-lege nr. 115/1938 nu îi sunt aplicabile pentru constituirea dreptului său de proprietate, iar mențiunile din cartea funciară nu îi sunt obligatorii. În cazul în care s-au efectuat asemenea mențiuni, ele au numai rol de publicitate. Aceste consecințe decurg din principiul constituțional potrivit căruia proprietatea de stat este inalienabilă, imprescriptibilă și insesizabilă (Decizia nr. 2140/1 octombrie 1974 a fostului Tribunal Suprem).

În concluzie, cel puțin teoretic, terenurile forestiere încadrate în amenajamente silvice reprezentau, ex lege, proprietate de stat, neputând aparține altor persoane, indiferent că ar fi fost particulari sau o unitate administrativ-teritorială.

Legislația ulterioară căderii regimului comunist consideră, în continuare, astfel de terenuri ca fiind proprietate de stat, oferind, însă, vechilor titulari ai dreptului de proprietate posibilitatea obținerii bunurilor în natură, prin reconstituirea acestui drept, sub rezerva formulării cererilor prevăzute de lege și a respectării condițiilor impuse de actele normative în vigoare.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, "terenurile de orice fel, indiferent de destinație, de titlul pe baza căruia sunt deținute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al României", în această categorie incluzându-se și terenurile cu destinație forestieră, dacă sunt cuprinse în amenajamentele silvice (art. 2 lit. b).

Conform art. 5 alin. (1) din același act normativ, aparțin domeniului public, printre altele, terenurile cu destinație forestieră, fiind declarate inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public [alin. (2)].

Art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 menționează că: "Terenurile proprietatea statului sunt acele suprafețe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 și înregistrate ca atare în sistemul de evidență al cadastrului funciar general și în amenajamentele silvice".

Actualul Cod silvic, adoptat prin Legea nr. 46/2008, prevede, în art. 1, că reprezintă fondul forestier național "totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură, producție sau administrație silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor, a altor terenuri cu destinație forestieră, inclusiv cele neproductive, cuprinse în amenajamente silvice la data de 1 ianuarie 1990, inclusiv cu modificările de suprafață, conform operațiunilor de intrări-ieșiri efectuate în condițiile legii (...)".

Contrar celor reținute de instanța de apel, art. 3 alin. (1) din această lege, în forma în vigoare la data introducerii prezentei acțiuni, nu stabilește că terenurile din fondul forestier național constituie proprietatea exclusivă a statului, ci că pot fi proprietate publică sau privată, fiind considerate bunuri de interes național.

În același sens, cu privire la recurentă, dispozițiile art. 7 din Legea nr. 46/2008 menționează că fondul forestier național poate fi și proprietate publică sau privată a unităților administrativ-teritoriale [alin. (1) lit. b) și d)]. Alin. (2) din textul de lege enunțat menționează că "fondul forestier proprietate privată a unităților administrativ-teritoriale cuprinde pășunile împădurite, incluse în domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale, care, prin efectul prezentului cod, se includ în fondul forestier național".

Cu toate că argumentul instanței de apel, în sensul că, potrivit Codului silvic în vigoare, suprafețele de teren incluse în amenajamentele silvice pot fi doar proprietate de stat, este greșit, aceasta nu schimbă soluția dată de Curte, care, în continuare, a dezvoltat un raționament corect în ceea ce privește rezultatul acțiunii în revendicare formulate de reclamantă, care nu a urmat și, în cazul cererii adresate în temeiul Legii nr. 247/2005, nu a finalizat procedurile prevăzute de legile speciale pentru obținerea unui titlu de proprietate, care, ulterior, să-i servească drept mijloc probator în demersul judiciar de față.

Astfel, conform art. 47 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 republicată (text de lege introdus prin art. 1 pct. 31 din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii nr. 18/1991 și numerotat, inițial, ca fiind art. 412 alin. (3): "Consiliile locale ale comunelor, orașelor și municipiilor pot cere restituirea în proprietate privată a terenurilor cu vegetație forestieră, păduri, zăvoaie, tufărișuri, fânețe și pășuni împădurite, în baza actelor care le atestă această calitate, cu procedura și în condițiile prevăzute la art. 9 alin. (3) - (9).".

Procedura la care face trimitere art. 47 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 implica, printre altele, depunerea de către solicitant a unei cereri de reconstituire a dreptului de proprietate la primăria sau, după caz, la primăriile localităților în a căror rază teritorială se află terenul pretins, până la 31 decembrie 1998, sub sancțiunea decăderii din termen [art. 9 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 republicată, astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 1 din Legea nr. 218/1998 privind aprobarea O.U.G. nr. 1/1998 pentru modificarea art. 9 din Legea nr. 18/1991 republicată]. În cerere, trebuia indicată calitatea de titular al dreptului de proprietate pentru care urma să i se reconstituie acest drept, precum și suprafața de teren cerută [art. 9 alin. (4) lit. b) și c)], cererea fiind însoțită de copii xerox de pe actele doveditoare ale dreptului de proprietate privind terenul respectiv [art. 9 alin. (5) lit. b)].

De asemenea, conform art. 29 alin. (4) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, "comunele, orașele și municipiile, care au deținut în proprietate terenuri cu vegetație forestieră, păduri, zăvoaie, tufărișuri, fânețe și pășuni împădurite, redobândesc, la cerere, proprietatea acestora, în limitele probate cu actele care atestă suprafețele solicitate în condițiile art. 9 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată".

Potrivit art. 29 alin. (5) din actul normativ menționat mai sus, "în cazul cererilor formulate de consiliile locale, actele de reconstituire a dreptului de proprietate și eliberarea titlului de proprietate se vor face pe numele comunei, orașului sau al municipiului, ca persoane juridice, iar titlul se va înmâna primarului".

Conform art. 33 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, astfel cum a fost modificat prin art. 1 din O.U.G. nr. 127/2005 privind modificarea art. 33 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, precum și a art. III al Titlului VI din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, "persoanele fizice și persoanele juridice care nu au depus în termenele prevăzute de Legea nr. 169/1997 și de prezenta lege cereri pentru reconstituirea dreptului de proprietate sau, după caz, actele doveditoare pot formula astfel de cereri până la data de 30 noiembrie 2005 inclusiv".

Pentru considerentele deja expuse, referitoare la principiul teritorialității, toate dispozițiile legale evocate se aplică pe întreg teritoriul României, legile și ordonanțele de urgență fiind acte ale organelor centrale de stat (Parlament, Guvern).

Aceste acte normative reflectă necesitatea urmării unei anumite proceduri pentru obținerea imobilului în litigiu de către reclamantă, raportat la destinația sa și la considerarea bunului, în accepțiunea legii, ca fiind proprietate de stat.

Totodată, Legile fondului funciar enumerate mai sus reprezintă legi speciale în reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor care formează obiectul acestor legi, cum este și cazul imobilului din litigiul de față, și reprezintă singura modalitate juridică de obținere a bunului în natură, înlăturând posibilitatea recuperării prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun, conform principiului "specialia generalibus derogant" - "legea specială derogă de la cea generală".

De altfel, pentru ipoteza imobilelor preluate de stat fără titlu valabil (ceea ce, se reamintește, nu s-a analizat în speța de față), dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia prevăd, în aplicarea principiului enunțat mai sus, că asemenea bunuri pot fi revendicate de foștii proprietari dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

În dosarul de față, recurenta a invocat excepția de neconstituționalitate a textului de lege menționat în raport cu următoarele dispoziții din Constituția României: art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1) privind accesul liber la justiție și alin. (4) privind jurisdicțiile speciale administrative, art. 44 alin. (1) referitoare la garantarea dreptului de proprietate și art. 53 cu privire la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. Au fost invocate și dispozițiile art. 14 - Interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin Decizia nr. 553/18 septembrie 2018 a Curții Constituționale, s-a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

În considerentele acestei decizii, s-a menționat, printre altele că: "Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că textul de lege criticat, în aplicarea principiului restitutio in integrum, dispune cu privire la posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat fără titlu sau cu un titlu nevalabil, în temeiul dispozițiilor de drept comun, cuprinse în C. civ., cu excepția cazurilor în care aceste bunuri fac obiectul unor legi speciale de reparație. În acest din urmă caz, revendicarea bunurilor preluate de stat este posibilă doar în temeiul normelor speciale cuprinse în legea cu caracter reparator, printr-o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanțelor judecătorești." (parag. 18).

"Analizând ipoteza normativă a textului de lege criticat, Curtea reține că acesta exclude un concurs între aplicarea legii generale și a legii speciale, reglementând în mod expres faptul că, după intrarea în vigoare a legii speciale reparatorii, acțiunea în revendicare, de drept comun, nu mai poate constitui temei al revendicării, în virtutea principiului general de drept specialia generalibus derogant. Așadar, ipoteza normativă a textului de lege criticat plasează destinatarii normei în aceeași situație juridică, acordându-le posibilitatea revendicării imobilelor în cauză, fie pe calea acțiunii în revendicare, aplicabilă până la intrarea în vigoare a legii speciale, fie pe calea legii reparatorii speciale. Or, având în vedere principiul general de drept electa una via non datur recursus ad alteram, precum și principiul securității raporturilor juridice, nu se poate susține că persoanele care, utilizând procedura legii speciale reparatorii, nu mai pot exercita, ulterior, acțiunea în revendicare de drept comun se află într-o situație juridică discriminatorie, cu încălcarea principiului constituțional al egalității în drepturi." (parag. 19).

"De altfel, Curtea Constituțională, în jurisprudența sa referitoare la textul de lege criticat, a statuat că sintagma "dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație", cuprinsă în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, nu are semnificația unei încălcări a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, având în vedere că legiuitorul, în virtutea competențelor sale constituționale, este îndreptățit să impună o reglementare specială într-un anumit domeniu, aplicând astfel principiul specialia generalibus derogant. De asemenea, în jurisprudența Curții, s-a mai reținut că trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotărî neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în proprietatea sa în baza unor titluri conforme cu legislația existentă în momentul dobândirii dreptului său de proprietate, precum și de a stabili modul în care - prin restituire în natură, prin plata unor despăgubiri sau în orice altă modalitate - foștii proprietari sau moștenitorii acestora vor beneficia de reparații pentru prejudiciile suferite prin aplicarea unor prevederi legislative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (...)." (parag. 21).

În legătură cu încălcarea principiului constituțional al accesului liber la justiție, Curtea a arătat că "(...) potrivit jurisprudenței sale, dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut, ci este susceptibil de anumite limitări sau condiționări, de natură a permite valorificarea în bune condiții a dreptului vizat. Astfel, reglementarea de către legiuitor, în limitele competenței ce i-a fost conferită prin Constituție, a condițiilor de exercitare a unui drept, subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul drepturilor altor titulari, în egală măsură ocrotite" (parag. 23).

"Aplicând aceste considerente de principiu la prezenta cauză, Curtea reține că instituirea unei reglementări speciale, în materia revendicării imobilelor preluate de stat, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității recurgerii la acțiunea în revendicare, reglementată de C. civ., nu este de natură să contravină principiului constituțional al accesului liber la justiție, atât timp cât persoanelor îndreptățite la restituire li se recunoaște un drept efectiv de acces la instanță, respectiv atât timp cât, după parcurgerea procedurii administrative prealabile, legea specială conferă și calea contestației la instanță. Or, din acest punct de vedere, al recunoașterii dreptului la acțiune în justiție, în temeiul legislației adoptate în materia restituirii bunurilor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, Curtea reține că acesta era prevăzut de art. 53 - 56 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1/5.01.1998, art. III din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 299/4.11.1997, (...), art. 19 și art. 20 din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653/22.07.2005. De asemenea, potrivit art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278/17.05.2013, instanța de judecată este competentă să se pronunțe atât asupra deciziilor emise de entitatea învestită de lege cu atribuții în finalizarea procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, respectiv Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, cât și asupra refuzului acesteia de a soluționa cererile adresate în temeiul legilor reparatorii în materia proprietății" (parag. 24).

"Tot în legătură cu acest aspect, referitor la pretinsa încălcare a principiului constituțional al accesului liber la justiție, autoarea excepției mai arată că a fost în imposibilitate de a respecta termenele imperative impuse de legea specială de reparație, dat fiind faptul că, la acel moment, din motive neimputabile, nu a avut posibilitatea să facă dovada dreptului de proprietate. Or, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că și împrejurarea referitoare la faptul că, prin neparcurgerea procedurii administrative ori prin nerespectarea termenelor legale, cel interesat ar putea pierde dreptul de acces la justiție nu este de natură să demonstreze neconstituționalitatea procedurii administrative prealabile, accesul liber la justiție semnificând faptul că orice persoană se poate adresa instanțelor judecătorești pentru apărarea drepturilor, a libertăților sau a intereselor sale legitime, iar nu faptul că acest drept nu poate fi supus niciunei condiționări. Mai mult, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, are legitimarea constituțională de a stabili procedura de judecată. Aceasta implică și reglementarea unor termene, după a căror expirare valorificarea dreptului nu mai este posibilă (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 476 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826/12.11.2014). În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia instituirea unei proceduri prealabile nu este incompatibilă cu prevederile art. 6 din Convenție, dacă ea este supusă ulterior unui control judecătoresc, dreptul de acces la un tribunal fiind susceptibil de unele limitări implicite sau explicite, întrucât, prin însăși natura lui, el presupune o reglementare din partea statului, în cadrul marjei sale de apreciere, recunoscută de Convenție (cu titlu exemplificativ, Hotărârea din 23 iunie 1981, pronunțată în Cauza Le Compte, Van Leuven și De Meyere împotriva Belgiei, sau Hotărârea din 28 mai 1985, pronunțată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57)." (parag. 25).

"În ceea ce privește invocarea dispozițiilor constituționale privind garantarea dreptului de proprietate, motivat de faptul că fostul proprietar nu poate exercita acțiunea în revendicare, în subsidiar față de parcurgerea procedurii de restituire reglementată prin legile speciale de reparație, în jurisprudența sa, Curtea reține jurisprudența sa constantă, în care s-a statuat că modul de reparare a injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută ține de opțiunea exclusivă a legiuitorului, iar prevederile de lege criticate sunt în acord cu cele ale art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege (a se vedea Decizia nr. 202 din 18 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365/19.06.2013)." (parag. 26).

"Referitor la invocarea încălcării dispozițiilor art. 53 din Constituție, Curtea reține că, nefiind constatată nicio încălcare a drepturilor fundamentale, prevederile art. 53 din Constituție nu sunt incidente în cauză. De altfel, Curtea mai reține că, în sensul jurisprudenței sale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut, el putând fi supus unor limitări, implicit admise, din partea statului, prin anumite condiții de formă sau de fond impuse de legiuitor. Prin urmare, imposibilitatea exercitării acțiunii în revendicare, în privința bunurilor preluate de stat fără un titlu valabil, dacă acestea fac obiectul unor legi speciale de reparație, care conferă calea specială de acces la justiție, nu constituie o restrângere a accesului liber la justiție, ci o configurare a acestui drept, fără a putea fi reținută o afectare a dreptului, în chiar substanța sa. În sensul jurisprudenței Curții, stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie, în sine, o încălcare a accesului la justiție, fiind de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție. Totodată, Curtea a mai statuat că accesul liber la justiție este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vedere valorificării unui drept sau interes legitim, poate să se adreseze cel puțin o singură dată unei instanțe naționale (...). Prin urmare, prevederile art. 53 din Constituție nu sunt incidente în cauză." (parag. 27).

Deciziile Curții Constituționale au caracter general obligatoriu de la data publicării în Monitorul Oficial, conform art. 147 alin. (4) din legea fundamentală.

În esență, prin Decizia nr. 553/18 septembrie 2018, s-a stabilit că, în cazul existenței unei legislații reparatorii speciale în materia restituirii proprietăților imobiliare preluate de stat fără titlu valabil, bunurile care cad sub incidența unor astfel de legi pot fi recuperate în condițiile și cu procedura reglementate de actele normative în discuție, iar nu prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun, întrucât dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu contravin normelor constituționale evocate în sesizarea adresată instanței de contencios constituțional.

Pentru identitate de rațiune, și în cazul imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, deci, în cazul tuturor imobilelor, indiferent de modalitatea de preluare, valabilă sau nevalabilă, în ipoteza adoptării unor legi speciale în baza cărora persoanele care se consideră îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii, inclusiv sub forma obținerii bunului în natură, trebuie să recurgă la procedura reglementată de aceste legi, respectând toate condițiile stabilite în actele normative respective.

Cum, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, în concursul dintre legea generală și cea specială devin incidente raportului juridic dedus judecății normele speciale, nu există un drept de opțiune al solicitantului între aceste din urmă dispoziții legale și dreptul comun. Din aceasta derivă și interesul persoanei ce se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra unui imobil care cade sub incidența unei legi speciale de reparație de a urma procedura și condițiile reglementate de o asemenea lege. Demersul său nu poate fi considerat ca fiind o recunoaștere a dreptului de proprietate al Statului pentru imobilul pretins, ci se încadrează în limitele dispozițiilor legale ce trebuie respectate în vederea recuperării bunului. De altfel, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 se referă tocmai la imobilele preluate de Stat fără titlu valabil, atunci când, în aplicarea principiului sus-enunțat, exclude acțiunea în revendicare în raport cu legislația reparatorie specială.

În cele expuse în precedent, prezenta instanță a menționat dispozițiile legale care-i permiteau reclamantei să obțină, în cadrul Legilor fondului funciar, restituirea în natură a terenului ce formează obiectul litigiului de față, partea neurmând cadrul legal corect decât în anul 2005, conform Legii nr. 247/2005, procedură care, însă, a rămas nefinalizată, nefiind emis un titlu de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea acestei părți.

Prin urmare, în mod corect, instanța de apel a considerat că, în absența titlului de proprietate ce trebuia obținut în procedura specială, reclamanta nu are la dispoziție remediul acțiunii în revendicare de drept comun și că extrasul de carte funciară pe care își fundamentează prezenta cerere de chemare în judecată nu poate servi ca instrument probator pentru admiterea demersului de față. În mod neechivoc, un mijloc de probă poate fi valorificat doar în cadrul prevăzut de lege pentru obținerea restituirii imobilului, care, în speța de față, implica urmarea unei alte proceduri.

Dispozițiile art. 876-901 din actualul C. civ., vizând dispozițiile generale din Titlul VII cu privire la "Cartea funciară", nu sunt incidente în prezentul proces față de art. 76 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., conform căruia "dispozițiile art. 876 - 915 din C. civ. privitoare la cazurile, condițiile, efectele și regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a C. civ.." și de actul de care se prevalează reclamanta, respectiv înscrierea imobilului în CF, pe numele său, care este anterioară intrării în vigoare a noului C. civ. (1 octombrie 2011).

Cât privește apartenența terenului la domeniul public al reclamantei, o astfel de susținere a fost formulată pentru prima dată în recurs, deci, omisso medio, astfel încât nu va fi luată în considerare la soluționarea cauzei, în raport de dispozițiile art. 494 cu referire la art. 478 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, în calea de atac "nu se poate schimba calit