ÎCCJ, decizie (scj.ro #169563)

Mandat european de arestare.

Recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele statelor membre ale Uniunii Europene

Cuprins pe materii

: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Proceduri prevăzute în Legea nr. 302/2004

Indice alfabetic

: Drept procesual penal

-

mandat european de arestare

-

recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele statelor membre ale Uniunii Europene

Legea nr. 302/2004,

art. 84 și urm., art. 171 și urm.

În procedura recunoașterii și a executării hotărârilor judecătorești de condamnare pronunțate de instanțele statelor membre ale Uniunii Europene în cazul în care persoana condamnată se află în România, în ipoteza în care autoritățile competente ale statului membru al Uniunii Europene au emis anterior un mandat european de arestare în scopul executării aceleiași pedepse privative de libertate cu privire la care instanța română a dispus executarea și amânarea predării, instanța sesizată în procedura reglementată în art. 171 și urm. din Legea nr. 302/2004 trebuie să solicite autorităților competente din statul emitent care au cerut recunoașterea și executarea hotărârii de condamnare să comunice dacă își mențin sau nu mandatul european de arestare, întrucât o persoană nu poate fi subiect atât al procedurii de predare în baza unui mandat european de arestare, cât și al procedurii de recunoaștere și executare a hotărârii de condamnare, privind aceeași pedeapsă privativă de libertate.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 123/A din 22 mai 2020

Prin sentința nr. 25/P.I./2020 din 27 aprilie 2020 a Curții de Apel Oradea, Secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 172 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu referire la art. 167 din Legea nr. 302/2004, republicată, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea privind cererea formulată de către autoritățile judiciare italiene de recunoaștere și executare a unei hotărâri judecătorești pronunțate în alt stat membru al Uniunii Europene privind-o pe persoana condamnată A.

A fost recunoscută și pusă în executare sentința penală nr. 6552/2017 din 28 iunie 2017 pronunțată de Tribunalul Ordinar din Milano, Secția a VII-a, definitivă prin decizia nr. 3008/2018 pronunțată la data de 26 aprilie 2018 de Curtea de Apel din Milano, Secția a IV-a, prin care s-a dispus condamnarea persoanei condamnate A., cetățean român, pentru comiterea infracțiunilor de furt calificat, tăinuire și spălare a banilor, prevăzute și pedepsite de art. 110, art. 624, art. 625 nr. 2 și 7, art. 648 și art. 648 bis C. pen. italian, la o pedeapsă privativă de libertate de 6 ani și 6 luni închisoare, în regim de detenție.

S-a constatat că persoana condamnată A. se află în România.

S-a dispus executarea în regim de detenție pe teritoriul României a pedepsei de 6 ani și 6 luni închisoare.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel persoana condamnată A.

Analizând apelul declarat de persoana condamnată A., sub toate aspectele de fapt și de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este fondat, în principal, pentru următoarele considerente:

În cauză, prima instanță a fost sesizată cu cererea autorităților judiciare din Italia privind recunoașterea unei hotărâri penale străine de condamnare, definitive, pronunțate împotriva persoanei condamnate A. și executarea în România a pedepsei de 6 ani și 6 luni închisoare.

O atare procedură judiciară de recunoaștere și executare a hotărârii judecătorești pronunțate în alte state membre ale Uniunii Europene, în cazul în care persoana condamnată se află în România - obiectul speței pendinte -, este reglementată în cuprinsul dispozițiilor art. 171 și urm. din Legea nr. 302/2004, republicată.

Astfel, se reține că în speță instanța de fond a fost învestită cu solicitarea autorităților judiciare italiene de a dispune cu privire la recunoașterea sentinței penale nr. 6552/2017 pronunțată în data de 28 iunie 2017 de Tribunalul Ordinar din Milano, Secția a VII-a, definitivă prin decizia nr. 3008/2018 pronunțată la data de 26 aprilie 2018 de Curtea de Apel din Milano, Secția a IV-a, prin care s-a dispus condamnarea persoanei condamnate A. la o pedeapsă privativă de libertate de 6 ani și 6 luni închisoare, pentru comiterea infracțiunilor de furt calificat, tăinuire și spălare a banilor, prevăzute și pedepsite de art. 110, art. 624, art. 625 nr. 2 și 7, art. 648 și art. 648 bis C. pen. italian.

Anterior sesizării instanței române competente în vederea recunoașterii, punerii în executare a unei hotărâri judecătorești transmise de statul emitent și executării pedepsei într-un penitenciar din România, în condițiile Legii nr. 302/2004, republicată, persoana condamnată A. a făcut obiectul procedurii privind punerea în executare a unui mandat european de arestare emis pe numele acesteia de către autoritățile judiciare italiene în vederea executării pedepsei rămase de executat de 8 ani, 2 luni și 19 zile închisoare și amenda de 9.720 euro, aplicată prin sentința penală nr. 6552/2017 din 28 iunie 2017 pronunțată de Tribunalul Ordinar din Milano, Secția a VII-a, confirmată prin decizia nr. 3008/2018 emisă la data de 26 aprilie 2018 de Curtea de Apel din Milano, Secția a IV-a.

Această procedură vizând cererea autorităților judiciare din Italia cu privire la executarea mandatului european de arestare emis de Procuratura Generală a Republicii din Milano la data de 16 septembrie 2019 a format obiectul dosarului nr. X. al Curții de Apel Oradea, în procedura prevăzută în dispozițiile art. 104 și urm. din Legea nr. 302/2004, republicată, care reglementează executarea mandatului european de arestare.

Prin sentința penală nr. 106/P.I./2019 din 18 decembrie 2019, Curtea de Apel Oradea a dispus admiterea cererii formulate de autoritățile judiciare din Italia cu privire la executarea mandatului european de arestare emis de Procuratura Generală a Republicii din Milano - Italia, privind persoana solicitată A. și, totodată, a dispus amânarea predării persoanei solicitate până la soluționarea definitivă a cauzei ce face obiectul dosarului Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare.

De asemenea, instanța a dispus predarea persoanei solicitate A. către autoritățile judiciare din Italia, potrivit dispozițiilor art. 113 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, predarea urmând a se realiza în termen de 10 zile de la data încetării motivelor care au justificat amânarea predării. S-a mai dispus arestarea persoanei solicitate A. pe o durată de 30 zile, cu începere de la data încetării motivelor ce justifică amânarea predării, potrivit art. 109 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, republicată. Totodată, s-a revocat măsura arestării provizorii și s-a dispus punerea de îndată în libertate a persoanei solicitate.

În concret, prin sentința penală anterior menționată, instanța a avut în vedere că autoritățile judiciare italiene au emis un mandat european de arestare în privința persoanei solicitate A. în vederea executării pedepsei principale de 8 ani, 2 luni și 19 zile închisoare, pedeapsă aplicată prin sentința penală nr. 6552/2017 din 28 iunie 2017 pronunțată de Tribunalul Ordinar din Milano, Secția a VII-a, confirmată prin decizia nr. 3008/2018 emisă în data de 26 aprilie 2018 de Curtea de Apel din Milano, Secția a IV-a, definitivă.

Pe de altă parte, în speță, prin sentința penală atacată, Curtea de Apel Oradea a dispus recunoașterea hotărârii penale străine de condamnare, definitive, pronunțate împotriva  persoanei condamnate A. cu privire la pedeapsa de 6 ani și 6 luni închisoare, fără a face demersurile necesare clarificării situației persoanei condamnate în condițiile în care, în raport cu actele și lucrările dosarului, se impunea efectuarea unor diligențe în vederea identificării pedepsei stabilite prin hotărârea de condamnare ce forma obiectul procedurii de recunoaștere cu care instanța era învestită în cauza de față, implicit, și cu privire la situația deducerii din pedeapsă a măsurilor preventive.

Solicitarea informațiilor necesare lămuririi cauzei sub aspectul situației juridice a apelantului se impunea în cauză în condițiile în care din cuprinsul actelor dosarului rezultă o neconcordanță cu privire la pedeapsa stabilită prin sentința penală de condamnare nr. 6552/2017 pronunțată la data de 28 iunie 2017 de către autoritățile judiciare din Italia, confirmată prin decizia nr. 3008/2018 din data de 26 aprilie 2018 a Curții de Apel din Milano, hotărâre ce a stat la baza atât a procedurii privind punerea în executare a mandatului european de arestare (din dosarul nr. X. al Curții de Apel Oradea, soluționat prin sentința penală nr. 106/P.I./2019 din 18 decembrie 2019), cât și la baza procedurii de față vizând recunoașterea acestei hotărâri judecătorești străine și executarea pedepsei în România de către persoana condamnată A.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit Legii nr. 302/2004, procedura privind executarea mandatului european de arestare și, respectiv, cea privind recunoașterea și executarea în România a hotărârii pronunțate în străinătate sunt două proceduri distincte, cu obiect, finalitate și garanții procesuale distincte, astfel încât acestea se exclud reciproc.

În concret, dacă procedura mandatului european de arestare are ca obiect predarea efectivă a persoanei solicitate în vederea efectuării urmăririi penale sau a executării unei sancțiuni privative de libertate, având corelativ posibilitatea persoanei de a formula apărări, cereri sau căi de atac în fața autorităților judiciare străine, procedura recunoașterii hotărârii străine are ca finalitate executarea sancțiunii în România, cu excluderea posibilității de a mai contesta hotărârea ce se execută. Prin urmare, având în vedere finalitatea diferită a celor două instrumente de cooperare judiciară internațională, o persoană nu poate fi subiect, simultan, al ambelor proceduri, atât de predare în baza unui mandat european de arestare, cât și de recunoaștere a hotărârii străine, vizând aceeași sancțiune privativă de libertate.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține și că diferențele dintre cele două instrumente de cooperare judiciară internațională sunt evidențiate de una dintre rațiunile care au stat la baza adoptării Deciziei-cadru 2008/909/JAI privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, respectiv cel ca executarea condamnării în statul de executare să sporească șansele de reabilitare socială ale persoanei condamnate, reținându-se că „ar trebui să țină cont de elemente precum atașamentul persoanei la statul de executare, faptul dacă persoana în cauză consideră sau nu statul de executare ca un loc față de care are legături familiale, lingvistice, culturale, sociale sau economice sau de alt tip” (paragraful 9 din Preambul). Transpunerea Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană s-a realizat în cadrul Titlului VI al Legii nr. 302/2004, din care face parte și Capitolul II - Secțiunea a 3-a, „Recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești pronunțate în alte state membre ale Uniunii Europene, în cazul în care persoana condamnată se află în România.”

Or, având în vedere aceste considerente, în cauză trebuie lămurit dacă autoritățile judiciare ale statului emitent urmăresc ca sancțiunea privativă de libertate să fie executată pe teritoriul acestuia, corespunzător procedurii de executare a mandatului european de arestare sau pe teritoriul statului al cărui cetățean este persoana condamnată, corespunzător procedurii de recunoaștere a hotărârii străine.

Desigur, recurgerea la una dintre cele două proceduri la care s-a făcut referire este lăsată la latitudinea statului solicitant, iar în considerarea principiului încrederii și recunoașterii reciproce, statul de executare va aduce la îndeplinire obligațiile prevăzute de lege, însă este imperios necesar ca într-un asemenea caz să fie clarificate natura și obiectul solicitării de învestire a autorității judiciare a statului de executare.

Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere faptul că, potrivit dispozițiilor art. 105 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, „dacă informarea prevăzută la alin. (1) intervine după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus predarea persoanei solicitate către statul emitent, curtea de apel competentă, la sesizarea procurorului, dispune prin sentință definitivă revocarea executării mandatului european de arestare și, dacă este cazul, revocarea măsurii privative dispuse anterior.” Din interpretarea textului legal evocat rezultă că retragerea mandatului european de arestare poate interveni în timpul procedurii de soluționare a cererii de executare sau după finalizarea acesteia prin hotărâre definitivă, dar nu mai târziu de predarea efectivă a persoanei solicitate.

În consecință, dacă rațiunile care au stat la baza emiterii mandatului european de arestare au dispărut sau s-au modificat, iar statul emitent apreciază că predarea nu mai este necesară, cum este și situația în care se solicită ca persoana să execute sancțiunea privativă de libertate pe teritoriul statului al cărui cetățean sau resortisant este condamnatul, autoritățile judiciare din statul străin vor retrage mandatul european emis și vor învesti autoritățile statului de executare cu solicitarea de recunoaștere a hotărârii străine. În caz contrar, dacă persoana solicitată ar fi predată în baza sentinței prin care a fost admisă executarea mandatului european de arestare, cererea de recunoaștere a hotărârii străine nu ar mai putea fi soluționată conform procedurii prevăzute în art. 171 și urm. din Legea nr. 302/2004, iar în ipoteza în care recunoașterea hotărârii ar fi admisă s-ar genera o situație în care persoana condamnată ar fi în executarea unei sancțiuni privative de libertate care obligă și la predarea sa către statul solicitant, în vederea executării aceleiași sancțiuni.

Prin urmare, în raport cu cele anterior reținute, în cauză se impunea ca instanța fondului să solicite relații cu privire la împrejurarea dacă autoritățile judiciare din Italia care au solicitat recunoașterea hotărârii de condamnare ce formează obiectul prezentei cauze își mai mențin sau nu mandatul european de arestare emis pe numele persoanei condamnate A., în acord cu dispozițiile art. 105 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 și în considerarea procedurilor distincte ce au format obiectul învestirilor succesive ale autorităților judiciare române.

Din această perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în raport cu actele și lucrările dosarului și în raport cu obiectul pricinii, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, instanța de control judiciar constatând că instanța de fond nu a făcut demersuri necesare pentru a verifica situația juridică reală a persoanei condamnate A.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție notează că, într-o astfel de procedură specială, cu caracter de urgență, dezideratul lămuririi cauzei sub toate aspectele constituie o componentă obligatorie a dreptului la un proces echitabil al părții, garantat prin prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a cărei încălcare impune cu necesitate reluarea judecății, în condiții de echitabilitate, în fața aceleiași instanțe, din perspectiva asigurării respectării dreptului la un recurs efectiv, în condițiile în care legiuitorul a prevăzut în această procedură calea de atac a apelului.

Aceasta întrucât faza punerii în executare a hotărârii judecătorești, indiferent că aparține instanțelor naționale sau celor străine, face parte din procesul penal, astfel încât dispozițiile legislației europene privind dreptul la un proces echitabil și garantarea caracterului efectiv al exercitării unei căi de atac îi sunt pe deplin aplicabile.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis apelul formulat de apelantul condamnat A. împotriva sentinței nr. 25/P.I./2020 din 27 aprilie 2020 a Curții de Apel Oradea, Secția penală și pentru cauze cu minori.

A desființat în totalitate sentința atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Oradea.