ÎCCJ, Decizia nr. 256/2019

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin Rechizitoriul nr. x emis la data de 28 iulie 2015 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești, în temeiul art. 327 lit. a) din C. proc. pen., au fost trimiși în judecată inculpații:

A., aspectul săvârșirii infracțiunilor de:

- luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., constând în aceea că, în anul 2013, în calitate de primar al municipiului Ploiești și ordonator principal de credite, a pretins și primit de la deputatul B. - prin intermediul S.C. C. S.A. Ploiești - societate controlată de acesta din urmă, un imobil - casă de locuit situat în Ploiești, județul Prahova, în valoare de 1.041.600 RON (din care a suportat personal doar 124.000 RON), în schimbul acordării către D., susținută de deputat, a unei finanțări nerambursabile suplimentare în sumă de 1.500.000 RON de la bugetul local, în cadrul unei selecții de proiecte privind programul "Promovarea sportului de performanță", organizată în baza Legii nr. 350/2005 de E. (instituție aflată sub autoritatea Consiliului Local Ploiești), obiectul mitei - în valoare de 917.600 RON (diferența dintre 1.041.600 și 124.000 RON) fiind deghizat prin încheierea unei pretinse promisiuni bilaterale de vânzare cumpărare a imobilului, autentificată în luna august 2013, încheiate între promitentul-vânzător S.C. C. S.A. Ploiești și promitentul - cumpărător S.C. F. S.R.L. Plopeni, societate la care A. are calitatea de asociat unic;

- abuz în serviciu având drept consecință obținerea pentru altul a unui folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen.,constând în aceea că, în anul 2013, în calitate de primar al municipiului Ploiești și ordonator principal de credite, a acordat D. - susținută de deputatul B. - cu încălcarea dispozițiilor art. 49 alin. (6) din Legea nr. 273/2006, art. 61 alin. (2) și art. 63 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 215/2001 și art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, o finanțare nerambursabilă suplimentară de la bugetul local în sumă de 1.500.000 RON, în cadrul unei selecții de proiecte privind programul "Promovarea sportului de performanță", organizată în baza Legii nr. 350/2005 de E. (instituție aflată sub autoritatea Consiliului Local Ploiești), față de suma de 300.000 RON alocată inițial prin buget pentru aplicarea Legii nr. 350/2005, prejudiciind bugetul municipiului cu suma de 1.500.000 RON, ce reprezintă - totodată - folosul necuvenit obținut de asociație.

B., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de:

- dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., constând în aceea că, în anul 2013, a oferit primarului municipiului Ploiești - A., prin intermediul S.C. C. S.A. Ploiești - societate pe care o controlează, un imobil - casă de locuit situat în Ploiești, județul Prahova, în valoare de 1.041.600 RON (din care cel din urmă a suportat doar 124.000 RON), în schimbul acordării unei finanțări nerambursabile suplimentare în sumă de 1.500.000 RON de la bugetul local, în cadrul unei selecții de proiecte privind programul "Promovarea sportului de performanță", organizată în baza Legii nr. 350/2005 de E. (instituție aflată sub autoritatea Consiliului Local Ploiești) către D., pe care o susținea, obiectul mitei - în valoare de 917.600 RON (diferența dintre 1.041.600 și 124.000 RON) fiind deghizat prin încheierea unei pretinse promisiuni bilaterale de vânzare cumpărare a imobilului, autentificată în luna august 2013, încheiate între promitentul-vânzător S.C. C. S.A. Ploiești și promitentul-cumpărător S.C. F. S.R.L. Plopeni, societate la care A. are calitatea de asociat unic;

- instigare la abuz în serviciu având drept consecință obținerea pentru altul a unui folos necuvenit, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 coroborat cu art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., constând în aceea că, în anul 2013, l-a determinat, cu intenție, pe primarul municipiului Ploiești - A. ca, în calitate de ordonator principal de credite, să acorde către D. (ale cărei interese financiare le susținea), în cadrul unei selecții de proiecte privind programul "Promovarea sportului de performanță", organizată în baza Legii nr. 350/2005 de E. (instituție aflată sub autoritatea Consiliului Local Ploiești) o finanțare nerambursabilă suplimentară de la bugetul local în sumă de 1.500.000 RON, față de suma de 300.000 RON alocată inițial prin buget pentru aplicarea Legii nr. 350/2005, prin încălcarea dispozițiilor art. 49 alin. (6) din Legea nr. 273/2006, art. 61 alin. (2) și art. 63 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 215/2001 și art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, ceea ce a condus la prejudicierea bugetului municipiului cu suma de 1.500.000 RON, sumă ce reprezintă - totodată - folosul necuvenit obținut de asociație;

- spălare de bani, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., constând în aceea că, a disimulat adevărata natură a provenienței imobilului pe care-l oferise cu titlu de mită primarului A., prin efectuarea în perioada septembrie 2013 - ianuarie 2014 unor operațiuni de plăți în sumă totală de 1.116.000 RON din contul S.C. G. S.R.L. Ploiești - pe care o coordona în fapt, în contul S.C. F. S.R.L. Plopeni, cu justificarea de plată a mărcii "H." - cesionată fictiv - și din care cea mai mare parte a fost transferată prin intermediul S.C. F. S.R.L. Plopeni - administrată în fapt de A. - către S.C. C. S.A. Ploiești (societate din grupul de firme pe care-l controlează), cu motivarea nereală a achitării imobilului.

Prin Încheierea nr. 798 din 20 octombrie 2015, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, au fost respinse, ca nefondate, cererile și excepțiile formulate de inculpatul B.

S-a constatat că inculpatul A. nu a formulat cereri și excepții privind legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Totodată, s-a constatat legalitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție prin Rechizitoriul nr. x/2015 emis la data de 28 iulie 2015 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești, privind pe inculpații A. și B., legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și, totodată, s-a dispus începerea judecății.

Soluția a rămas definitivă prin Încheierea nr. 258 din 10 decembrie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/2015 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, fiind respinsă, ca nefondată, contestația formulată de inculpatul B.

II. Prin Sentința penală nr. 507 din data de 25 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2015, în baza art. 396 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 16 lit. c) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A., pentru infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. și pentru infracțiunea de abuz în serviciu având drept consecință obținerea pentru altul a unui folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 16 lit. c) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul B., pentru infracțiunile de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. și instigare la abuz în serviciu având drept consecință obținerea pentru altul a unui folos necuvenit, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 coroborat cu art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen. a fost achitat același inculpat pentru infracțiunea de spălare de bani, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) cu referire la art. 252 din C. proc. pen. a fost ridicată măsura sechestrului asigurător dispusă prin Ordonanța nr. 90/P/2015 din 13 iulie 2015 a Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești asupra bunurilor mobile și imobile aparținând inculpaților A. și B., individualizate la dosar urmărire penală.

În temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă exercitată de Autoritatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploiești.

Cheltuielile judiciare efectuate în cauză în faza de urmărire penală și cea de judecată în fond, în cuantum de 20.000 RON, au rămas în sarcina statului.

III. Împotriva Sentinței penale nr. 507 din data de 25 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2015, au formulat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și partea civilă Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploiești, prin reprezentant legal primar I., cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 17 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, fiind fixat aleatoriu primul termen de judecată la data de 11 decembrie 2017.

Instanța de control judiciar a încuviințat sau, după caz, a dispus din oficiu administrarea probei testimoniale constând în reaudierea martorilor J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. și U. precum și a martorilor cu identitate protejată V. și W. (față de care, prin Ordonanța nr. 90/P/2015 din 8.06.2018, s-a dispus încetarea acordării statutului de martor amenințat și ridicarea pseudonimului, aceștia fiind citați sub numele real, respectiv: X. și Y.)

La termenul din data de 4 noiembrie 2019, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători cu majoritate, a pus în discuție admisibilitatea sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare cu privire la interpretarea și aplicarea următoarelor dispoziții legale comunitare:

Susținerile reprezentantului Ministerului Public și al apărătorilor inculpaților au fost consemnate în încheierea de ședință din 4 noiembrie 2019, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

Cu privire la cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în majoritate, apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, conform dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene:

"Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

(a) interpretarea tratatelor;

(b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen."

Totodată, potrivit art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 340/2009: "(1) Instanța de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 parag. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

(2) Dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză."

După cum rezultă din dispozițiile citate anterior, procedura instituită de art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene are la bază separația clară a funcțiilor judiciare între Curtea de Justiție și instanțele statelor membre, care presupune cooperarea loială între acestea, în scopul aplicării uniforme a dreptului Uniunii în cadrul acesteia.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, procedura instituită la art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunțe (a se vedea Hotărârea din 27 noiembrie 2012, Pringle, C-370/12, EU:C:2012:756, punctul 83 și Ordonanța din 8 septembrie 2016, Google Ireland și Google Italy, C 322/15, EU:C:2016:672, punctul 14).

În opinie majoritară se reține că, asupra cererii de pronunțare a unei decizii preliminare, Curții de Justiție a Uniunii Europene se poate pronunța numai atunci când dreptul Uniunii este aplicabil litigiului principal și numai dacă o asemenea decizie apare ca fiind necesară instanței naționale pentru a pronunța o hotărâre în cauza cu care este învestită.

Chiar dacă în considerarea art. 267 al treilea parag. din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, o întrebare invocată într-o cauză pendinte în fața unei instanțe ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac potrivit dreptului intern obligă instanța să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară, o asemenea obligație este înlăturată în ipoteza în care există deja o jurisprudență consacrată a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia respectivă sau în cazul în care maniera corectă de interpretare a normei de drept în discuție nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.

În cauză, cererea de sesizare a Curții de Justiție vizează, în mod formal, interpretarea dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană privind Curtea de Justiție a Uniunii Europene care prevăd "Curtea de Justiție a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunale specializate. Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor." art. 325 alin. (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene privind combaterea fraudei care prevăd "Uniunea și statele membre combat frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri luate în conformitate cu prezentul articol, măsuri care descurajează fraudele și oferă o protecție efectivă în statele membre, precum și în instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii." art. 58 alin. (3) din Directiva (UE) 849 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 2015 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau a finanțării terorismului, care prevăd că "Statele membre se asigură că, în cazul în care obligațiile se aplică persoanelor juridice pentru încălcări ale dispozițiilor naționale de transpunere a prezentei directive, sancțiunile și măsurile pot fi aplicate membrilor organului de conducere și altor persoane fizice care, în temeiul dreptului intern, sunt responsabile de încălcare." art. 4 din Directiva (UE) 1371/2017 din 5 iulie 2017 a Parlamentului European și a Consiliului privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal.

În realitate, chestiunea de drept cu privire la care se dorește a se pronunța Curtea de Justiție a Uniunii Europene urmărește examinarea unei eventuale incompatibilități între dreptul Uniunii, prin raportare la dispozițiile invocate, și Decizia Curții Constituționale a României nr. 417/2019 asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Parlamentul României, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, publicată în Monitorul Oficial nr. 825/10.10.2019.

Sub acest aspect, în opinie majoritară se constată lipsa legăturii dintre dispozițiile dreptului Uniunii invocate și limitele jurisdicției Curții Constituționale în ceea ce privește posibilitatea acesteia din urmă de a soluționa o excepție procesuală, cu atât mai mult cu cât instanța de contencios constituțional nu s-a pronunțat asupra unei excepții, ci a soluționat un conflict juridic de natură constituțională vizând modul de aplicare a unei dispoziții din legislația națională referitoare la constituirea unor completuri de judecată specializate.

În concluzie, Înalta Curte, în opinie majoritară, apreciază că interpretarea solicitată prin cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene nu ar putea furniza elemente de interpretare a dreptului Uniunii care să fie necesare soluționării prezentei cauze.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în opinie majoritară, apreciază că nu sunt îndeplinite cerințele pentru a se dispune sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.

Examinând actele dosarului și sentința penală apelată, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, prioritar evaluării criticilor referitoare la fondul acuzațiilor penale, apreciază necesară examinarea motivelor de apel care aduc în discuție neregularități procedurale sancționabile cu nulitate absolută și care, potrivit Deciziei nr. 417/2019 a Curții Constituționale ar impune desființarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Astfel, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reține că în timpul judecării apelului, Curtea Constituțională a României a pronunțat Decizia nr. 417/2019 din 03 iulie 2019 asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Parlamentul României, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte.

După publicarea deciziei Curții Constituționale, atât reprezentantul Ministerului Public cât și intimații inculpați au solicitat să se constate că decizia este obligatorie și produce efecte asupra hotărârii apelate, întrucât completul de trei judecători care a pronunțat-o nu a fost specializat în materie de corupție, conform articolul 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, ceea ce atrage, în interpretarea dată de Curtea Constituțională, sancțiunea nulității absolute a sentinței atacate.

Prin Decizia nr. 417/2019, Curtea Constituțională, în majoritate, a admis sesizarea formulată de președintele Camerei Deputaților și a constatat că "a existat un conflict juridic de natură constituțională între Parlament, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanță a infracțiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, contrar celor prevăzute de articolul 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003."

Conform dispozitivului deciziei, "cauzele înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție și soluționate de aceasta în primă instanță anterior Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 14 din 23 ianuarie 2019, în măsura în care nu au devenit definitive, urmează a fi rejudecate, în condițiile articolului 421 punct 2 lit. b) din C. proc. pen., de completurile specializate alcătuite potrivit articolului 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003."

Pentru a dispune în acest sens, Curtea a reținut că "judecarea unei cauze de un complet nespecializat în condițiile în care competența revenea unuia specializat, atrage sancțiunea nulității absolute a hotărârii astfel pronunțate" (parag. 138), având în vedere că "articolul 354 alin. (1) din C. proc. pen. prevede că instanța judecă în complet de judecată a cărui compunere este cea prevăzută de lege. Or, în ipoteza dată, compunerea, respectiv alcătuirea instanței cu judecătorii care pot face parte din complet, trebuie raportată la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, atât din perspectiva existenței unui corp de judecători specializați în materia infracțiunilor ce fac obiectul Legii nr. 78/2000, cât și din cea a obligației legale de a organiza completuri specializate. Sancțiunea nerespectării acestei norme juridice este nulitatea absolută, articolul 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. stabilind expressis verbis că - Determină întotdeauna aplicarea nulității încălcarea dispozițiilor privind: a) compunerea completului de judecată." (parag. 139).

Curtea a constatat că prin "neconstituirea completurilor specializate în domeniul judecării, în primă instanță, a infracțiunilor reglementate de Legea nr. 78/2000 Înalta Curte de Casație și Justiție a încălcat prevederile art. 29 din Legea nr. 78/2000, astfel încât completurile care s-au considerat competente să judece astfel de cauze nu au fost constituite potrivit legii, nesocotindu-și misiunea constituțională prevăzută de art. 126 alin. (4) din Constituție, ceea ce în planul drepturilor fundamentale echivalează cu o încălcare a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție, sens în care devin aplicabile cele statuate de Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, cu privire la reglementarea prin lege a instanței judecătorești.

În consecință, judecarea în primă instanță a cauzelor subsumate Legii nr. 78/2000 aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție de către completuri de judecată nespecializate prin translarea proprio motu de către Înalta Curte de Casație și Justiție a acestei competențe de judecată către completurile cu competență generală reprezintă, în principal, un act de opunere la lege, ceea ce înseamnă că, sub aspectul judecării în primă instanță a infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000, completul astfel rezultat nu a fost stabilit prin lege, ci prin voința contra legii a puterii judecătorești, reprezentată, în cazul de față, de Înalta Curte de Casație și Justiție. Or, este evident că Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate ea însăși refuza aplicarea unei norme juridice, ci doar competența de a o interpreta și aplica; prin refuzul aplicării/neagrearea art. 29 din Legea nr. 78/2000, Înalta Curte de Casație și Justiție a dezavuat voința legiuitorului, a ignorat obligația sa de a constitui completuri specializate și a redimensionat competența de judecată a completurilor cu competență generală de la nivelul său. Prin urmare, noua competență rezultată a acestor completuri generaliste nu este prevăzută de lege, astfel că judecarea cauzelor la care face referire art. 29 din Legea nr. 78/2000 apare ca fiind realizată, prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului antereferite, de către un organ judiciar neprevăzut de lege. În aceste condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție, asumându-și o competență contrară art. 61 alin. (1) și art. 126 alin. (1), (2) și (4) din Constituție, a încălcat art. 21 alin. (3) din Constituție privind dreptul la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la stabilirea prin lege a instanței judecătorești." (parag. 167)

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Textul constituțional nu distinge în funcție de tipul de decizie sau în funcție de atribuția în exercitarea căreia a fost pronunțată.

Ca urmare, și deciziile prin care Curtea Constituțională soluționează un conflict juridic de natură constituțională au același regim juridic stabilit de norma juridică mai sus enunțată.

Prin urmare, este incontestabil că dezlegarea instanței de contencios constituțional are caracter obligatoriu, conform dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituția României, și, în virtutea acestui caracter, de la data publicării deciziei, este exclusă orice altă interpretare a prevederilor legale supuse analizei.

Așadar, în raport de considerentele și dispozitivul deciziei instanței de control constituțional mai sus menționate, în opinie majoritară, se constată că Sentința penală nr. 507 din 25 septembrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2015, a fost pronunțată de un complet nespecializat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003.

Potrivit dispozițiilor art. 280 din C. proc. pen., încălcarea dispozițiilor legale, care reglementează desfășurarea procesului penal, atrag nulitatea actului atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

În atare situație, potrivit dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., care prevăd că o hotărâre pronunțată de un complet care nu a fost legal constituit este lovită de nulitate absolută, în majoritate, se apreciază că, atât sentința penală menționată, cât și toate actele efectuate de completul nelegal constituit în timpul cercetării judecătorești în fondul cauzei, sunt lovite de nulitate, prezenta cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare instanței a cărei hotărâre se desființează în raport cu dispozițiile art. 421 pct. (2) lit. b) din C. proc. pen., "desființează sentința primei instanțe și dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată (…) când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută".

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în opinie majoritară, constată că în urma desființării hotărârii atacate în integralitatea sa, au fost desființate de drept și toate actele procedurale întocmite, precum și actele și măsurile procesuale pe care acestea le reflectau, inclusiv măsura procesuală a citirii actului de sesizare a instanței.

În acest context, rejudecarea cauzei va începe de la faza procesuală imediat următoare finalizării camerei preliminare, această din urmă etapă fiind epuizată prin rămânerea definitivă a Încheierii penale nr. 798 din 20 octombrie 2015 pronunțată de Înalta Curte, secția penală, în Dosarul nr. x/2015 urmare a respingerii ca nefondate, a contestației formulate de inculpatul B.

În plus, procedura de cameră preliminară este o fază distinctă a procesului penal și nu o etapă a judecății, astfel că rejudecarea nu va putea avea în vedere decât reluarea acestei din urmă faze procesuale.

Față de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, cu majoritate, în temeiul art. 421 pct. (2) lit. b) din C. proc. pen., va admite apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de către apelanta parte civilă Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploiești împotriva Sentinței nr. 507 din data de 25 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2015, privind și pe inculpații A. și B., va desființa sentința penală apelată și va trimite cauza spre rejudecare secție penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea apelurilor declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de către apelanta parte civilă Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploiești, vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru inculpații A. și B., până la prezentarea apărătorilor aleși, în sumă de câte 90 RON, se vor plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare.

Admite apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de către apelanta parte civilă Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploiești împotriva Sentinței nr. 507 din data de 25 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2015, privind și pe inculpații A. și B.

Desființează sentința penală apelată și trimite cauza spre rejudecare secție penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea apelurilor declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de către apelanta parte civilă Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploiești, rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru inculpații A. și B., până la prezentarea apărătorilor aleși, în sumă de câte 90 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 06 noiembrie 2019.

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu opinia majoritară, apreciem că în cauză se impunea sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare, care să interpreteze anumite prevederi din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), respectiv din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (Carta), cu relevanță în litigiul pendinte.

Astfel, apreciem că interpretarea articolului 19 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, a articolului 325 alin. (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, a articolului 58 din Directiva (UE) 2015/849 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 2015 și a articolului 4 din Directiva (UE) 2017/1371 a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2017 este imperios necesară pentru luarea deciziei judiciare în cauză. Totodată, interpretarea acestor dispoziții este în strânsă legătură cu dispozițiile art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană și art. 47 din Cartă, independența sistemului judiciar, în ansamblu său fiind o componentă a statului de drept.

Articolul 2 TUE prevede că "Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați."

Art. 19 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede "Curtea de Justiție a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunale specializate. Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor. Statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii."

Art. 47 alin. (1) și (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, are în vedere că:

"(1) Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol.

(2) Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege."

Conform art. 58 alin. (1) și (2) din Directiva (UE) 2015/849:

"(1) Statele membre se asigură că entitățile obligate pot fi trase la răspundere pentru încălcări ale dispozițiilor naționale de transpunere a prezentei directive în conformitate cu prezentul articol și cu art. 59 - 61. Orice sancțiune sau măsură rezultată este eficace, proporțională și disuasivă.

(2) Fără a aduce atingere dreptului statelor membre de a prevedea și a impune sancțiuni penale, statele membre stabilesc norme privind măsurile și sancțiunile administrative și se asigură că autoritățile lor competente pot impune astfel de sancțiuni și măsuri în cazul încălcărilor dispozițiilor naționale de transpunere a prezentei directive, asigurând totodată aplicarea lor."

Art. 4 alin. (1) și (2) din Directiva (UE) 2017/1371, alte infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, cu următorul conținut:

"(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că spălarea banilor astfel cum este descrisă la art. 1 alin. (3) din Directiva (UE) 2015/849, în care sunt implicate bunuri provenite din săvârșirea unor infracțiuni reglementate de prezenta directivă, constituie infracțiune.

(2) Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că corupția pasivă și activă constituie infracțiuni atunci când sunt săvârșite cu intenție.

(a) În sensul prezentei directive, "corupție pasivă" înseamnă acțiunea unui funcționar public care, în mod direct sau printr-un intermediar, solicită sau primește avantaje de orice fel, pentru sine sau pentru o terță parte, ori acceptă o promisiune referitoare la un astfel de avantaj pentru a acționa sau a se abține de la a acționa în conformitate cu sarcinile sale sau în exercitarea atribuțiilor sale, într-un mod care prejudiciază sau este susceptibil să prejudicieze interesele financiare ale Uniunii.

(b) În sensul prezentei directive, "corupție activă" înseamnă acțiunea unei persoane care, în mod direct sau printr-un intermediar, promite, oferă sau acordă avantaje de orice fel unui funcționar public, pentru sine sau pentru o terță parte, pentru a acționa sau a se abține de la a acționa în conformitate cu sarcinile sale sau în exercitarea atribuțiilor sale, într-un mod care prejudiciază sau este susceptibil să prejudicieze interesele financiare ale Uniunii."

În condițiile în care obiectul judecății în speță îl constituie presupusa săvârșire a unor infracțiuni de abuz în serviciu și spălare de bani, alături de alte infracțiuni grave (dare și luare de mită), se impunea ca, în raport cu principiul efectivității sancțiunilor penale în cazul activităților ilegale grave care prejudiciază sau sunt susceptibile să prejudicieze interesele financiare ale Uniunii, să se stabilească dacă aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că nu permit aplicarea de către instanța națională a unei decizii luate de o autoritate ce nu face parte din sistemul judiciar și care statuează asupra temeiniciei unei căi ordinare de atac, impunând trimiterea spre rejudecare a cauzei, cu consecința repunerii în discuție a acuzației penale, prin reluarea judecății în primă instanță.

Astfel, în lumina dispozițiilor art. 325 alin. (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, statele membre sunt chemate să ia măsuri efective și disuasive în combaterea activităților ilegale ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, pentru a le proteja în mod adecvat, inclusiv împotriva corupției care reprezintă o amenințare deosebit de gravă la adresa acestora, așa cum se reține în preambulul Directivei (UE) 2017/1371 a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2017, directivă parțial transpusă în dreptul intern în domeniul spălării banilor în care sunt implicate bunuri provenite din infracțiuni de corupție și cel al infracțiunilor de corupție.

O societate caracterizată pe valorile justiție este incompatibilă cu adoptarea unor măsuri contrare art. 325 alin. (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Curtea, în jurisprudența sa, a stabilit că obligațiile ce incumbă statelor membre privesc în primul rând adoptarea măsurilor legislative necesare care să garanteze că regimul procedural aplicabil urmăririi infracțiunilor ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii este conceput de o asemenea manieră încât nu prezintă un risc sistemic de impunitate cu privire la aceste fapte, precum și să asigure protecția drepturilor fundamentale ale persoanelor urmărite.

Totodată, instanțelor naționale le revine sarcina de a asigura efectul deplin al obligațiilor ce decurg din art. 325 alin. (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și de a lăsa neaplicate dispoziții interne, care, în cadrul unei proceduri ce are ca obiect infracțiuni grave, se opun luării unor sancțiuni efective și disuasive pentru combaterea activităților ilegale ce pot prejudicia interesele financiare ale Uniunii.

Procesele penale în care instanțele de judecată iau hotărâri cu privire la dreptul Uniunii nu trebuie să fie împiedicate prin adoptarea de măsuri care nu sunt menite să descurajeze fraudele și nu oferă o protecție efectivă în statele membre, precum și în instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii.

De asemenea, art. 19 din Tratatul privind Uniunea Europeană impune statelor membre obligația de a stabili un sistem de căi de atac și proceduri care să asigure un control jurisdicțional efectiv în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.

Astfel, statele membre au obligația, în special de a garanta că instanțele naționale care se pot pronunța cu privire la chestiuni referitoare la aplicare sau interpretarea acestui drept îndeplinesc cerința de independență a judecătorilor, inclusă în conținutul esențial al dreptului fundamental la un proces echitabil.

Interpretarea Curții se impune cu necesitate având în vedere că măsura de trimitere spre rejudecare impusă de un organ jurisdicțional exterior puterii judiciare afectează realizarea obiectivelor instituite prin Directiva(UE) 2017/1371 a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2017, în ipoteza în care ar împiedica aplicarea unor sancțiuni penale efective și disuasive, într-un termen rezonabil, existând și riscul prescripției răspunderii penale în cazuri care vizează activități ilegale ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii dată fiind complexitatea și durata procedurilor până la adoptarea unei hotărâri definitive ca urmare a reluării judecății în primă instanță. În fine, posibilitatea intervenirii prescripției lipsește de eficiență măsurile legislative de recuperare a produsului infracțiunii, instanța națională nemaiputând să-și îndeplinească obligațiile ce-i decurg din dreptul Uniunii.

În acest context, este de menționat că prezenta cauză a fost înregistrată pe rolul primei instanțe la data de 29.05.2015, iar pe rolul instanței de apel la data de 17.11.2017. Urmare a deciziei Curții Constituționale referitoare la compunerea Completelor de 5 judecători, procedurile judiciare în fața instanței de apel au fost reluate, ceea ce a condus la rediscutarea și reîncuviințarea probatoriului de către noul complet de judecată.

Ca urmare a noii decizii a Curții Constituționale referitoare de această dată la compunerea completelor specializate pentru judecarea în primă instanță a infracțiunilor de corupție și a soluției impuse în mod explicit prin dispozitivul acesteia, prezenta cauză ar trebui rejudecată de prima instanță, ceea ce ar aduce atingere caracterului efectiv impus de articolul 325 alin. (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, dar și dreptului fundamental al acuzatului de a fi judecat într-un termen rezonabil.

Pe de altă parte, în ultimul "Raport al Comisiei Europene către Parlamentul European și Consiliu privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare", publicat la 22.10.2019, s-au reținut, între altele, următoarele:

"Creșterea puternică a presiunii exercitate asupra Înaltei Curți de Casație și Justiție (a se vedea obiectivul de referință 1) a avut un impact și asupra eficacității justiției în cauzele de corupție la nivel înalt. Mai concret, Curtea Constituțională a fost sesizată de guvern cu privire la două conflicte juridice de natură constituțională în care era implicată Înalta Curte de Casație și Justiție, unul referitor la interpretarea normelor procedurale referitoare la constituirea completurilor de judecată în apel formate din 5 judecători și altul referitor la componența completurilor de judecată formate din 3 judecători în cazurile de corupție judecate în primă instanță. Deși deciziile Curții Constituționale nu privesc cauze care au fost deja închise, măsurile luate ca urmare a deciziei Curții Constituționale privind completurile de judecată formate din 5 judecători au generat un climat de insecuritate accentuată (...). Deciziile Curții Constituționale au un impact direct asupra cauzelor de corupție la nivel înalt aflate pe rolul instanțelor, putând duce la întârzieri și la redeschiderea proceselor, și chiar au permis, în anumite condiții, redeschiderea mai multor cauze definitive. Nu se pot prevedea încă pe deplin consecințele unei astfel de situații. Reverberațiile negative clare ale acestei situații asupra procesului de justiție au ridicat, totodată, la un nivel mai general, semne de întrebare cu privire la durabilitatea progreselor înregistrate până în prezent de România în lupta împotriva corupției (...)."

Prin intermediul celei de-a doua întrebări preliminare, apreciem că se impunea clarificarea unei problematici similare cu cea aflată deja pe rolul Curții (a se vedea cauzele C- 357/19 și C-547/19) și care are în vedere posibilitatea ca "statul de drept" în sensul art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană să fie compatibil cu o intervenție asupra justiției de natura celei realizate prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 417/2019. Altfel spus, se solicită o interpretare a noțiunii de "stat de drept" cu care operează articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, prin raportare la art. 47 din Cartă, în contextul unui litigiu care presupune aplicarea mai multor dispoziții din dreptul Uniunii, precum și care, conform acuzațiilor formulate, prejudiciază sau este susceptibil să prejudicieze interesele financiare ale Uniunii.

Importanța Curții Constituționale în realizarea statului de drept și respectul de care trebuie să se bucure deciziile acestei instituții, pronunțate în limitele competențelor sale constituționale, sunt dincolo de orice îndoială.

Potrivit legii naționale, Curtea Constituțională nu este cuprinsă în sistemul instanțelor de judecată și nu are atribuții de judecată. Astfel, potrivit Constituției României, Curtea Constituțională nu este o instanță de judecată, nefăcând parte, de altfel, din autoritatea judecătorească. Instanțele de judecată sunt reglementate în Constituția României la Titlul III Autoritățile Publice, Capitolul VI Autoritatea judecătorească, Secțiunea 1 Instanțele judecătorești, în timp ce Curtea Constituțională beneficiază de o reglementare în cadrul unui titlu distinct, respectiv Titlul V Curtea Constituțională.

În acest context, cu referire la judecătorii care fac parte din Curtea Constituțională, este de menționat și faptul că aceștia sunt desemnați de Camera Deputaților, Senat și Președintele României, inclusiv dintre foști sau actuali membri ai partidelor politice.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în opinie majoritară, subliniază că întrebările adresate Curții în prezenta cauză nu vizează deciziile Curții Constituționale, în general, ci cazul particular al Deciziei nr. 417/2019.

Astfel, prin decizia sus-amintită, Curtea Constituțională a stabilit incidența sancțiunii nulității absolute cu privire la hotărârile pronunțate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia infracțiunilor de corupție și a indicat soluția care urmează a fi pronunțată de către Completele de 5 judecători, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare, cu referire expresă la dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., acționând astfel ca o instanță de judecată de drept comun.

În aceste condiții, intervenția Curții de Justiție este necesară pentru a clarifica noțiunea de "stat de drept" din perspectiva independenței judecătorilor, în condițiile în care Curtea Constituțională prin decizia amintită a intervenit practic în judecata unor cauze și a instituit măsuri procedurale obligatorii care prin rezultatul lor, concretizat în reluarea unor procese în considerarea lipsei de specializare în materia infracțiunilor de corupție a completurilor secției penale din cadrul Înaltei Curți, iar nu și a judecătorilor care le-au compus, prejudiciază sau sunt susceptibile să prejudicieze interesele financiare ale Uniunii, prin riscul iminent de a se ajunge la crearea unui impunități cu privire la cei care au săvârșit fapte grave.

În opinia majoritară a Curții Constituționale, lipsa desemnării administrative de către colegiul de conducere al instanței supreme de completuri specializate în materia infracțiunilor de corupție "atrage sancțiunea nulității absolute a hotărârii astfel pronunțate." Fără a nega specializarea în materia infracțiunilor de corupție a judecătorilor instanței supreme care compun completurile de judecată, Curtea Constituțională face o delimitare expresă între completul de judecată, ca entitate abstractă și membrii completului care compun completul de judecată, dând prevalență specializării completului și nu specializării judecătorilor care compun completul de judecată.

Or, garanția independenței, inerentă misiunii instanței, se impune nu numai la nivelul Uniunii, în privința judecătorilor și a avocaților generali ai Curții, astfel cum prevede art. 19 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, ci și la nivelul statelor membre, în privința instanțelor naționale care, precum Înalta Curte de Casație și Justiție, sunt chemate să statueze asupra unor chestiuni referitoare la interpretarea și la aplicarea dreptului uniunii (hotărârea din 27.02.2018, Associagăo Sindical dos Juizes Portugueses, EU:C:2018:117, hotărârea Curții - Marea Cameră pronunțată în cauza C-619/18 la 24.06.2019).

În ce privește domeniul de aplicare al articolului 19 alin. (1) al doilea parag. din Tratatul privind Uniunea Europeană, Curtea a r