ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 618/2018

Ședința publică din data de 01 martie 2018

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 429/08.03.2017, Judecătoria Reșița, a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 7.470,37 RON, cu titlu de pretenții, reprezentând contravaloare reparații autoturism, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 1.478,52 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru parțială conform pretențiilor admise și onorariu de avocat, și a respins în rest acțiunea civilă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, apelantul-pârât S.C. B. S.R.L., solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii introductive cu obligarea intimatei reclamante a plata cheltuielilor de judecată.

La data de 28.06.2017, cauza a fost repartizată aleatoriu la secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului Caraș-Severin, pe completul de judecată C8A-0, complet specializat în soluționarea litigiilor cu profesioniștii.

Prin încheierea civilă nr. 91, pronunțată în ședința camerei de consiliu din data de 24.07.2017, secția a II-a civilă a Tribunalului Caraș-Severin a admis excepția necompetenței materiale procesuale a completului C8-A-0 din cadrul secției a II-a Civilă a Tribunalului Caraș-Severin și a declinat competența de soluționare a apelului în favoarea secției I Civilă, completele specializate în soluționarea cauzelor civile.

La data de 26.07.2017, dosarul a fost repartizat aleatoriu completului C2A-0, specializat în soluționarea cauzelor civile, fiind înregistrat sub nr. x/2015*.

Prin încheierea nr. 143 din data de 11.09.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, s-a dispus admiterea excepției necompetenței materiale funcționale a secției I Civilă a Tribunalului Caraș-Severin, s-a dispus trimiterea dosarului spre soluționare secției a II-a civilă a Tribunalului Caraș-Severin, de contencios administrativ și fiscal - complet specializat în soluționarea litigiilor între profesioniști, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență între secția I Civilă Tribunalului Caraș-Severin și secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Caraș-Severin, s-a dispus suspendarea judecarea cauzei din oficiu și înaintarea dosarului Curții de Apel Timișoara, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Curtea de Apel Timișoara, prin sentința civilă nr. 178/06.10.2017, a stabilit competența de soluționare a apelului în favoarea secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Caraș-Severin.

Dosarul a fost reînregistrat la data de 19.10.2017, sub nr. x/2015**, pe secția a II-a civilă a Tribunalului Caraș-Severin, la completul C8-A-0.

Tribunalul Caraș Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal prin decizia civilă nr. 1051/A din 20 noiembrie 2017 a admis apelul formulat de apelanta pârâtă B. S.R.L., în contradictoriu cu intimata reclamantă A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 429/08.03.2017, pronunțată de Judecătoria Reșița în dosarul nr. x/2015.

A schimbat în parte sentința civilă nr. 429/08.03.2017 pronunțată de Judecătoria Reșița în dosarul nr. x/2015.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L..

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 4.277,07 RON reprezentând contravaloare reparații auto.

A obligat pârâta B. S.R.L. să plătească reclamantei A. S.R.L. cheltuieli de judecată în primă instanță în sumă de 704 RON din care 304 RON taxa judiciară de timbru și 400 RON onorariu avocat.

A menținut în rest dispozițiile sentinței civile nr. 429/08.03.2017.

A obligat intimata reclamantă A. S.R.L. să plătească apelantei pârâte B. S.R.L. cheltuieli de judecată în apel în sumă de 750 RON din care 150 RON taxa judiciară de timbru și 600 RON onorariu avocat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta S.C. B. S.R.L..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la data de 15 ianuarie 2018.

Dosarul a fost înaintat de către Tribunalul Caraș-Severin spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin adresa emisă la 29 ianuarie 2018.

La termenul din 1 martie 2018, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului de față, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reținut următoarele:

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal în apel într-un litigiu având ca obiect principal pretenții cu valoare mai mică de 200.000 RON.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident și în această situație că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalității căii de atac și, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casație și Justiție a unor hotărâri pronunțate de curțile de apel.

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță-, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituțională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o anumită instanță.

În absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de obiectul controlului de constituționalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă, fără a se reține o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017.

Competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară față de chestiunea admisibilității unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanța competentă cu soluționarea recursului.

În aplicarea dispozițiilor legale enunțate, instanța competentă de a soluționa calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Timișoara, aceasta fiind instanța mai mare în grad față de instanța care a pronunțat decizia în apel, respectiv Tribunalul Caraș Severin.

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Caraș-Severin revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Timișoara, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a cererii în favoarea acestei instanțe.

În conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1051/A din 20 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Caraș Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 01 martie 2018.