ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4169/2018

Ședința publică din data de 9 octombrie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin contestația înregistrată la 3 iunie 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului III București sub nr. x/2016, contestatoarea A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu intimații B. și C., să constate inadmisibilitatea Notificării înregistrate sub nr. de intrare 40.490 din 23 mai 2016 privind darea în plată a imobilului reprezentând apartamentul cu nr. x, număr cadastral x și numărul de carte funciară x situat în București, str. x, compus din două camere de locuit și dependințe, cu o suprafață utilă de 38,60 m.p. plus 7,16 m.p. balcon, împreună cu o boxă subsol în suprafață de 4,00 m.p. și o cameră de serviciu aflată la etaj 4, în suprafață de 3,33 m.p., împreună cu cota indiviză din părțile și dependințele comune ale imobilului bloc, în vederea stingerii creanței izvorâtă din Contractul de credit nr. x din 6 iulie 2007, încheiat între contestatoare și pârâta B., cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 77/2016, Directiva 2014/17/UE, Directiva 1993/13/CEE, Constituția României, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Tratatul privind Uniunea Europeană, C. proc. civ., precum și orice altă prevedere legală incidentă.

Prin sentința civilă nr. 5832 din 12 mai 2017, Judecătoria Sectorului III București, secția Civilă a admis contestația formulată de A. și a constatat că notificarea înregistrată la sediul central al contestatoarei sub nr. x/23 mai 2016 nu îndeplinește condițiile de admisibilitate stabilite de Legea nr. 77/2016.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel intimații B. și C., solicitând admiterea apelului și modificarea sentinței apelate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecata ca neîntemeiate.

Prin decizia nr. 901/2018 din 2 martie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins apelul ca nefondat; a respins cererea apelanților de acordare a contravalorii taxei de timbru cu titlul de cheltuieli de judecată ca neîntemeiată și a luat act că în cuvântul pe fond au arătat expres că își rezervă dreptul de a solicita acordarea celorlalte cheltuieli de judecată pe cale separată; a luat act că în cuvântul pe fond intimata a arătat expres că își rezervă dreptul de a solicita acordarea de cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs B. și C., solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 7 mai 2018.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 și la art. 132 alin. (1) C. proc. civ., excepția necompetenței sale materiale în soluționarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de tribunal în apel, într-o cerere în care competența de primă instanță a judecătoriei este atrasă de dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, iar competența tribunalului ca instanță de apel se determină conform art. 95 pct. 2 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Cea de-a doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel, sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ., care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată".

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Aceste considerente relevă faptul că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziție în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.

Pentru aceste motive, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul București, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia urmează să fie declinată cauza în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenții-contestatori B. și C. împotriva deciziei nr. 901/2018 din 2 martie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în favoarea Curții de Apel București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 octombrie 2018.