ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 320/2018

Ședința publică din data de 13 februarie 2018

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin contestația la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Roman, la 27 mai 2013 sub nr. x/2013, contestatorul A. a solicitat anularea formelor de executare silită întocmite de Biroul Executorului Judecătoresc B. în dosarul de executare nr. 112/2013, inclusiv a încheierii de ședință nr. 410 din 16 mai 2013, pronunțată de Judecătoria Târgu Neamț în dosarul nr. x/2013.

În drept, contestatorul a invocat dispozițiile art. 650, 651, 781, raportat la art. 176 din noul C. proc. civ. art. 372, 387, 391, 399-404 din C. proc. civ. de la 1865 și art. 1,5, 6, din Legea nr. 193/2000.

Prin sentința civilă nr. 1861 din 24 septembrie 2013 a fost admisă excepția ridicată de intimata S.C. C. S.A., privind necompetența teritorială a Judecătoriei Roman și a fost declinată competența de soluționare a contestației la executare formulată de contestatorul A. în favoarea Judecătoriei Târgu Neamț.

Judecătoria Târgu Neamț a respins contestația la executare prin sentința civilă nr. 445 din 19 martie 2014.

Contestatorul a formulat la Tribunalul Neamț, la 14 martie 2014, cerere de strămutare a cauzei, cerere care a fost declinată la Curtea de Apel Bacău și care a fost soluționată prin sentința civilă nr. 23/CC din 17 iunie 2014, în sensul că această cauză a fost strămutată la Judecătoria Roman. Cum la data pronunțării strămutării Judecătoria Târgu Neamț soluționase cauza la data de 19 martie 2014, potrivit dispozițiilor art. 145 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea este desființată de drept.

Prin sentința civilă nr. 2041 din 6 iulie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2013 Judecătoria Roman a respins ca nefondată contestația la executare și cererea de suspendare a executării silite formulate de contestatorul A., împotriva formelor de executare silită întocmite de B.E.J B., în dosarul de executare nr. x/2013, în contradictoriu cu intimata S.C. C. S.A. A dispus restituirea cauțiunii în cuantum de 459,10 RON achitată de contestatorul A. conform recipisei de consemnare la D., seria x nr. x/30.05.2013, după rămânerea definitivă a hotărârii. A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

La 3 decembrie 2015, contestatorul A. a formulat apel, prin care a solicitat desființarea sentinței primei instanțe, admiterea contestației și suspendare executării silite până la soluționarea definitivă a cauzei.

Prin decizia civilă nr. 719/AC din 21 noiembrie 2016, Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a executării silite, formulată de apelantul-contestator A.. A respins apelul civil formulat de apelantul A., împotriva sentinței civile nr. 2041 din 06 iulie 2015 pronunțată de Judecătoria Roman, în contradictoriu cu intimatele S.C. C.. S.A și S.C. E. S.R.L., în cauza având ca obiect contestație la executare, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A., înregistrat pe rolul Curții de Apel Bacău, secția I civilă la 30 ianuarie 2017.

Prin decizia nr. 1392/2017 din 15 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu de instanță și a declinat în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție competența de soluționare a recursului declarat.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 3 ianuarie 2018.

La termenul din 13 februarie 2018 Înalta Curte a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului.

Excepția este întemeiată și va fi admisă pentru următoarele considerente:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de tribunal în apel într-un proces având ca obiect contestație la executare, contestație în privința căreia competența materială în primă instanță aparține judecătoriei, conform art. 651 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Așadar, prima teză a acestui text de lege a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Art. 497 C. proc. civ. reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text de lege trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același act normativ impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor având ca obiect contestație la executare, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă faptul că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel, ci dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, analiza dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Bacău, instanță în favoarea căreia urmează să fie declinată competența de soluționare a căii de atac în temeiul art. 132 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 719/AC din 21 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Bacău.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2018.