ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2804/2018

Ședința publică din data de 13 iunie 2018

Asupra recursului de față;

Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 10.06.2016 pe rolul Judecătoriei Bistrița, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C. S.R.L., să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor referitoare la comisionul de acordare credit (pct. 9 din contractul de credit și pct. 3.1 din condițiile generale), la comisionul de administrare (pct. 9 lit. a) și pct. 3.9 din condițiile generale), la clauzele referitoare la partea variabilă din dobânda contractuală denumită "dobânda de referință variabilă" (pct. 5 alin. (2) din contractul de credit bancar), precum și a clauzei privind posibilitatea băncii de a modifica dobânda fără consimțământul împrumutatului în funcție de costul resurselor de creditare (pct. 2.10 lit. a), din) condițiile generale de creditare) din contractul de credit bancar nr. x/09.07.2008; să oblige pârâtele să restituie reclamantului toate sumele de bani achitate nedatorat în temeiul clauzelor nule menționate mai sus, respectiv: comision de acordare credit în suma de 562,5 euro, comision de administrare în sumă de 11,25 euro/lună și dobânda de referință variabilă în suma de aproximativ 7000 euro; să fie obligate pârâtele să achite reclamantului dobânda legală aferentă sumelor menționate la pct. II din acțiune, începând cu data achitării lor și până la restituirea lor efectivă; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1049 din data de 6 aprilie 2017 Judecătoria Bistrița a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., cu pârâta S.C. C. S.R.L. și intervenienta D.; a constatat nulitatea absolută a prevederilor contractuale potrivit cărora dobânda este variabilă după primele 12 luni, fiind egală cu dobânda de referință variabilă la care se adaugă 1 punct procentual, și a clauzelor potrivit cărora reclamantul datorează pârâtei comision de acordare credit și comision de administrare, cuprinse în art. 5 și 9 din contractul de credit nr. x încheiat la data de 09.07.2008 între reclamant, în calitate de împrumutat, și pârâtă, în calitate de împrumutător; a dispus restituirea de către pârâte reclamantului a sumelor reprezentând diferența dintre dobânda fixă de 7,4% pe an și dobânda variabilă aplicată după primele 12 luni, încasată de pârâte, precum și a sumelor încasate cu titlu de comision de acordare și comision de administrare; au fost obligate pârâtele să achite reclamantului dobânda legală calculată asupra sumelor menționate anterior de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la plata acestora și au fost obligate pârâtele la plata către reclamant a sumei de 2900 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Tribunalul Bistrița - Năsăud, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal prin decizia civilă nr. 966/2017 din 07 decembrie 2017 a admis atât apelul declarat de apelantul A., cât și apelul formulat de apelanta B. S.A., îndreptate împotriva sentinței civile nr. 1049/06.04.2017 pronunțată de Judecătoria Bistrița, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins ca neîntemeiat capătul de cerere vizând dobânda contractuală, cu menținerea în ființă a dispozițiilor instanței de fond în ceea ce privește comisionul de acordare și administrare inclusiv a plății dobânzii legale aferente sumelor de restituit cu acest titlu dar care se va calcula de la data încasării acestora și până la data plății efective (și nu de la data introducerii acțiunii cum a dispus instanța de fond) și a menținut în ființă și dispozițiile primei instanțe pe segmentul cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. și pârâta B. S.A..

Prin adresa emisă de Tribunalul Bistrița-Năsăud, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 03 aprilie 2018.

Prin rezoluția completului din data de 17 aprilie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 13 iunie 2018.

În ședința publică din data de 13 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale materiale și a rămas în pronunțare asupra acestei excepții.

Analizând cu prioritate excepția necompetenței sale materiale, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite pentru următoarele considerente

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, Înalta Curte de Casație și Justiție reține incidența prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

În soluționarea excepției de necompetență materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție conform cărora:

"competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Cluj căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de recurentul-reclamant A. și recurenta-pârâtă B. S.A., împotriva deciziei civile nr. 966/2017 din 07 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Bistrița - Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Cluj.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2018.