ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2384/2018

Ședința publică din data de 5 iunie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Dej sub nr. x/2015, astfel cum a fost precizată, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâtele C. și S.C. D. S.A. solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută, în considerarea caracterului abuziv, a clauzelor referitoare la caracterul variabil al dobânzii, comisionul de administrare lunară, prevăzute după caz la art. 4 - Dobânzi și taxe, pct. -le 4.1, 4.2 teza finală, 4.3, 4.6, 4.11 lit. b) și de art. 8 pct. 8.1. alin. (9) din Contractul de credit ipotecar nr. x/23.07.2007, de art. 2 pct. -le 2.2 și 23 din Condițiile speciale de creditare cuprinse în Actul adițional nr. x/18.02.2011, respectiv de art. 2 pct. -le 2.2 și 23 din Condițiile speciale de creditare cuprinse în Actul adițional nr. x/09.04.2012.

Reclamanții au cerut eliminarea clauzelor în discuție, stabilirea formulei dobânzii variabile pentru perioada ulterioară primelor 12 luni, ca fiind formată din valoarea indicelui de referință pentru creditele ipotecare acordate în CHF, adică LIBOR CHF la 6 luni + marja fixă de 0% stabilită la momentul încheierii contractului, cu obligarea pârâtei bănci la restituirea cu dobândă legală a sumelor încasate nelegal reprezentând comisionul de administrare credit în cuantum de 1.420,91 CHF sau echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății, aferent perioadei 23.07.2007 - 18.02.2011, precum și diferența dintre dobânda percepută/încasată și dobânda LIBOR CHF la 6 luni + marja fixă de 0%, plus dobânda legală, în principal calculată de la data încasării sumelor și până la data restituirii lor efective, iar în subsidiar pentru perioada 24.07.2008 - 18.02.2011 (data încheierii Actului adițional nr. 1.), cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 381/2016 din 20 aprilie 2016 pronunțată de Judecătoria Dej în dosarul nr. x/2015, s-a admis acțiunea formulată de reclamanții A. și B., împotriva pârâtei S.C. D. S.A. și a pârâtei C..

S-a constatat nulitatea absolută a clauzelor abuzive referitoare la caracterul variabil al dobânzii, comisionul de administrare lunară, prevăzute după caz la art. 4 - Dobânzi și taxe, pct. -le 4.1, 4.2 teza finală, 4.3, 4.6, 4.11 lit. b) și de art. 8 pct. 8.1. alin. (9) din Contractul de credit ipotecar nr. x/23.07.2007.

S-a constatat nulitatea absolută a clauzelor abuzive referitoare la marja fixă de 7,170% și dobânda anuală efectivă la data semnării contractului de 7,37338%, prevăzute la art. 2 pct. -le 2.2 și 23 din Condițiile speciale de creditare cuprinse în Actul adițional nr. x/18.02.2011.

S-a constatat nulitatea absolută a clauzelor abuzive referitoare la marja fixă de 7,17% și dobânda anuală efectivă la data semnării contractului în valoare de 7,2741%, prevăzute de art. 2 pct. -le 2.2 și 23 din Condițiile speciale de creditare cuprinse în Actul adițional nr. x/09.04.2012.

Au fost înlăturate acele clauze din convenția părților și s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, în sensul că a fost obligată pârâta S.C. D. S.A. la restituirea în CHF sau echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății a sumelor încasate nelegal reprezentând comisionul de administrare credit, plus dobânda legală aferentă fiecărei sume încasate abuziv cu acest titlu, exclusiv pentru perioada 23.07.2007 - 11.07.2008, iar a pârâtei C. la restituirea către reclamanți cu dobândă legală a sumelor încasate nelegal reprezentând comisionul de administrare credit, plus dobânda legală aferentă fiecărei sume încasate abuziv cu acest titlu, pentru perioada 11.07.2008 - 18.02.2011.

S-a constatat că formula de calcul a dobânzii aplicate creditului este formată din valoarea indicelui de referință LIBOR CHF la 6 luni pentru creditele ipotecare acordate în CHF + marja fixă de 0 % puncte procentuale de la momentul încheierii contractului. S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, în sensul că a fost obligată pârâta S.C. D. S.A. la restituirea diferenței dintre dobânda percepută/încasată și dobânda LIBOR CHF la 6 luni + marja fixă de 0%, plus dobânda legală, calculată de la data încasării sumelor și până la data restituirii lor efective, exclusiv pentru perioada 23.07.2007 - 11.07.2008.

A fost obligată pârâta C. la restituirea către reclamanți a diferenței dintre dobânda percepută/încasată și dobânda LIBOR CHF la 6 luni + marja fixă de 0%, plus dobânda legală, calculată de la data încasării sumelor și până la data restituirii lor efective, începând cu data de 11.07.2008 și până la data restituirii lor efective.

Totodată au fost obligate pârâtele la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată în favoarea reclamanților.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâta S.C. D. S.A., care a fost soluționat prin decizia nr. 1638/A/2017 din 27 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în sensul admiterii excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a semnatarilor cererii de apel, excepție invocată de intimații A. și B..

Prin aceeași decizie, a fost anulat apelul declarat de apelanta S.C. D. S.A., în contradictoriu cu intimații A. și B. și intimata C., ca urmare a admiterii excepției lipsei calității de reprezentant a d-nei E. - șef serviciu și a d-nei F. - consilier juridic, păstrând în întregime sentința civilă nr. 381/2016 pronunțată de Judecătoria Dej.

A fost obligată apelanta să plătească intimaților A. și B. suma de 1.200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

La data de 12 februarie 2018, pârâta S.C. D. S.A. a declarat recurs împotriva acestei decizii.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 12 martie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din același cod, reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Specializat Cluj, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același cod impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Specializat Cluj, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Cluj, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în consecință:

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva deciziei nr. 1638/A/2017 din 27 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în favoarea Curții de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie 2018.