ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2528/2018
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2528/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Ședința publică din data de 6 iunie 2018
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 10.10.2016 sub nr. x/2016 reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a solicitat instanței:
să constate existența clauzelor abuzive prevăzute în contractul de credit ipotecar nr. x/28.11.2007 la art. 4.1. alineatul al 2-lea, 4.2 si la art. 4.3., referitoare la "calcularea dobânzii în funcție de indicele de referință stabilit de bancă și indicele de referință al băncii", ca modalitate de calcul a formulei dobânzii și de la art. 4.6., precum și să dispună nulitatea absolută a acestora;
în principal, să se constate că pârâta a majorat abuziv pe parcursul derulării contractului marja fixă, din data de 06.06.2008 și să fie obligată banca, începând cu această dată, să recalculeze retroactiv dobânda cu respectarea art. 4, punctul 4.2 teza II, în funcție de indicele de referință pentru creditul ipotecar, acordat în CHF - LIBOR + marja fixă de 0 %, stabilită prin contractul de credit și menținerea acesteia pe toată perioada contractuală, conform art. 4. punctul 4.2 din convenție.
Să fie obligată pârâta la restituirea în CHF a sumelor încasate ca urmare a majorării marjei fixe și respectiv a dobânzii în urma admiterii acestui petit, de la data la care aceasta a fost majorată cu încălcarea prevederilor contractuale și până la data implementării prezentei hotărârii după rămânerea ei definitivă și dobânda legală aferentă acestor sume, de la data fiecărei plăți și până la data restituirii efective;
în secundar, în cazul în care nu se va admite petitul 2, să se constate că pârâta a majorat abuziv pe parcursul derulării contractului marja fixă, din data de 06.06.2008 și să fie obligată pârâta la recalcularea retroactivă a dobânzii, cu respectarea art. 4 pct. 4.2 în funcție de indicele de referință pentru creditul ipotecar, acordat în CHF - LIBOR + marja fixă de 1,65%, stabilită prin contractul de credit și menținerea acesteia pe toată perioada contractuală, conform art. 4 pct. 4.3 din convenție.
Să fie obligată pârâta la restituirea în CHF a sumelor încasate ca urmare a majorării marjei fixe, respectiv a dobânzii, de la data la care aceasta a fost majorată cu încălcarea prevederilor contractuale și până la data implementării prezentei hotărârii după rămânerea ei definitivă și dobânda legală aferentă acestor sume, de la data fiecărei plăți si până la data restituirii efective;
în cazul în care nu se va admite nici petitul 2 și nici petitul 3, să se constate că pârâta a majorat abuziv pe parcursul derulării contractului dobânda inițială stabilită de 4,4% în baza clauzelor abuzive menționate la petitul 1 și a celor din actul adițional de la petitul 5, din data de 06.12.2007, fără semnarea unui act adițional, și obligarea băncii începând cu această dată să recalculeze retroactiv dobânda și să restituie sumele de bani în CHF, reținute în plus peste valoarea dobânzii inițiale, de la data acordării creditului la zi, până la data aplicării acestei hotărâri definitive către bancă, plus dobânda legală aferentă la data fiecărei plăți și până la data restituirii sumelor;
să se constate nulitatea de drept și nulitatea absolută a prevederilor actului adițional nr. x, implementat de bancă în mod unilateral în 2010 în baza O.U.G. nr. 50/2010, atât în ceea ce privește majorarea marjei băncii și respectiv a dobânzii, cât și pentru lipsa consimțământului exteriorizat al reclamantului, respectiv nesemnarea acestuia, cât și nerespectarea încheierii valabile cu respectarea acordului părților și a formei scrise prevăzută expres de art. 14 punctul 3 din Condițiile Generale ale contractului de credit. Reclamantul arată că nu deține un astfel de exemplar și solicită ca acesta să fie depus de către bancă odată cu întâmpinarea, în cazul în care banca îl invocă;
să se constate existența clauzelor abuzive prevăzute în contract la art. 4.7, art. 4.11 lit. b), art. 5.5, privind încasarea comisionului de administrare în procent de 0,20%, achitat lunar și raportat la soldul creditului, identic ca dobânda, cu încălcarea art. 15 din Legea nr. 190/1999 și să se dispună nulitatea absolută a acestora.
Să fie obligată pârâta la restituirea integrală a sumelor încasate cu acest titlu în CHF, de la data primei plăți și până la data eliminării acestui comision în urma implementării hotărârii instanței și dobânda legală aferentă de la data fiecărei plăți și până la data restituirii, valoarea de la data de 06.12.2007 și până în 06.04.2016 fiind de 9399,64 CHF, respectiv 38420,08 RON la cursul BNR din data 29.09.2016,1CHF = 4,0874 RON;
obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 1741/2017 din 09 februarie 2017, pronunțată de Judecătoria Timișoara, secția I civilă în dosar nr. x/2016, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A, a fost constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în contractul de credit ipotecar nr. x/28.11.2007 încheiat între părți la art. 4.1 alin. (2), la art. 4.2, la art. 4.3 și la art. 4.6, referitoare la "calcularea dobânzii în funcție de indicele de referință stabilit de Bancă și Indicele de referință al Băncii." A fost constatată nulitatea absolută a acestor clauze abuzive. S-a constatat că pârâta a majorat abuziv pe parcursul derulării contractului marja fixă, începând cu data de 06.06.2008. A fost obligată pârâta ca începând cu această dată să recalculeze retroactiv dobânda cu respectarea art. 4 punctul 4.2 teza a II-a, în funcție de indicele de referință pentru creditul ipotecar acordat în CHF - LIBOR + marja fixă 0%, urmând ca indicele LIBOR CHF (la o lună, 3 luni, 6 luni sau 12 luni) să fie negociat ulterior între părți și să o mențină pe toată perioada contractuală.
A fost obligată pârâta să restituie reclamantului în CHF sumele încasate ca urmare a majorării marjei fixe, respectiv a dobânzii, începând cu data majorării și până la data implementării prezentei hotărâri la rămânerea ei definitivă, precum și la plata unei dobânzi legale aferentă acestei sume, calculată de la data fiecărei plăți și până la data restituirii efective. A constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în contractul de credit ipotecar nr. x/28.11.2007 la art. 4.7, art. 4.11 lit. b), art. 5.5 privind comisionul de administrare în procent de 0,2% achitat lunar de reclamant. A constatat nulitatea absolută a acestor clauze privind comisionul de administrare.
A fost obligată pârâta să restituie reclamantului acest comision de administrare în CHF începând cu data primei plăți și până la data eliminării acestui comision în urma implementării prezentei hotărâri, la plata unei dobânzi legale ce se va calcula la acest comision de administrare de la data fiecărei plăți și până la data restituirii și la plata sumei de 3900 RON cheltuieli de judecată. A fost respinsă în rest acțiunea.
Prin decizia civilă nr. 1388/A din 12 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a fost admis apelul principal formulat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.A., împotriva sentinței civile nr. 1741/2017 din 09 februarie 2017, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..
A fost schimbată sentința apelată în sensul că, pe fond:
A fost admisă în parte acțiunea.
S-a constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la: art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2), art. 4.3 și la art. 4.6 din contractul de credit ipotecar nr. x/28.11.2007, referitoare la "calcularea dobânzii în funcție de indicele de referință stabilit de Bancă" și "Indicele de referință al Băncii."
A fost obligată pârâta să restituie reclamantului în CHF sumele încasate ca urmare a constatării caracterului abuziv al acestor clauze precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data fiecărei plăți și până la data restituirii efective.
S-a constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.7, art. 4.11 lit. b), art. 5.5 privind comisionul de administrare.
A fost obligată pârâta să restituie reclamantului sumele încasate cu titlu de comision de administrare, începând cu data primei plăți și până la data eliminării acestui comision, precum și la plata unei dobânzi legale aferente acestor sume, de la data fiecărei plăți și până la data restituirii.
A fost respinsă în rest acțiunea.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. și pârâta S.C. B. S.A., acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 16 martie 2018.
Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din același cod, reține următoarele:
Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.
Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."
Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.
O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.
În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.
Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.
Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.
Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.
Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.
Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.
Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.
Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."
Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.
Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.
Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.
A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.
Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."
Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același cod impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.
Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.
Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.
Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.
În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.
Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.
În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:
Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.
Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.
Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.
Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.
Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017.
Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.
În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.
De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Timișoara, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1388/A din 12 decembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, în favoarea Curții de Apel Timișoara.
Fără nicio cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2018.