ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2045/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 17 decembrie 2003, sub nr. x/2003, reclamanții A., B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. SA București, anularea Deciziei nr. 58 din 27 noiembrie 2003 emisă de pârâtă; obligarea pârâtei la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent prin acțiuni la C. SA; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La termenele din 28 ianuarie 2004 și 25 februarie 2004, reclamanții au depus la dosar precizări privind capătul al doilea de cerere, arătând că solicită obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să le acorde măsuri reparatorii în echivalent sub formă de acțiuni la C. SA, cu precizarea numărului acțiunilor și a valorii lor nominale.

Prin Sentința nr. 394 din 12 mai 2004, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondată, acțiunea.

Prin Decizia nr. 446/A din 5 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul reclamanților împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acțiunea; a anulat Decizia nr. 58 din 27 noiembrie 2003 a C. SA; a obligat pe pârâtă la plata, către reclamanți, a sumei de 50.610.644,97 RON, cu titlu de redevență, pe perioada arătată de expert și în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Prin Decizia nr. 319 din 25 ianuarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanți și de pârâtă împotriva deciziei menționate.

Prin Decizia nr. 7239 din 18 octombrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis contestația în anulare formulată de SC D. SA, a anulat Decizia nr. 319 din 25 ianuarie 2010 a acestei instanțe și a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva Deciziei nr. 446/A din 5 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

După admiterea contestației în anulare, cauza a fost reînregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2011.

La termenul de judecată din 2 octombrie 2012, Înalta Curte a constatat că este învestită exclusiv cu soluționarea recursului declarat de către pârâta SC D. SA împotriva Deciziei nr. 446/A din 5 iunie 2008 a Curții de Apel București, în limitele admiterii contestației în anulare formulate împotriva Deciziei nr. 319 din 25 ianuarie 2010.

Prin Decizia nr. 6265 din 16 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul pârâtei, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Prin Decizia nr. 818A din 13 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul reclamantului B.; a modificat, în parte, sentința apelată, în sensul că: a admis, în parte, contestația, a anulat, în parte, Decizia nr. 58 din 27 noiembrie 2003 emisă de C. SA; a obligat pe pârâta D. să emită dispoziție de măsuri compensatorii pentru 1/5 din subsolul dealului Scăeni, com. Boldești, jud. Prahova în suprafață de 7.027,37 mp, potrivit Legii nr. 165/2013 și a menținut celelalte dispoziții ale deciziei administrative nr. 58/2003, cât și celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Totodată a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către reclamanți.

Prin Decizia nr. 2228 din 31 mai 2018 pronunțată în Dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile formulate de contestatorul B. și de pârâta SC D. SA, împotriva deciziei anterior menționate, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului formulat de contestator, la aceeași instanță.

Prin Decizia nr. 976/A din 28 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respins, ca nefondat, apelul contestatorului B. împotriva Sentinței nr. 394 din 12 mai 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2003.

Referitor la excepția de inadmisibilitate invocată de către apelanta-pârâtă SC D. SA cu privire la capătul al doilea de cerere din contestația formulată, vizând solicitarea acordării contravalorii imobilului constând în cota de 1/5 din subsolul dealului Scăeni, satul Boldești, județul Prahova, instanța de apel a constatat că este nefondată, în realitate, argumentele pârâtei constituind veritabile apărări de fond.

Excepția de inadmisibilitate a celui de-al doilea capăt de cerere raportat la faptul că D. nu este continuatoarea E. ce a făcut obiectul naționalizării în baza Legi nr. 119/1948 și nici nu a avut vreo legătură cu societatea naționalizată, a fost apreciată ca fiind nefondată în condițiile în care incidența Legii de reparație nr. 10/2001 se raportează la faptul deținerii bunului de către unitatea notificată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), iar în speță, nu se contestă faptul că bunul revendicat, de la punctul 8 din actul dotal al autoarei din 1938, în cotă de 1/5 din subsolul dealului Scăeni, județul Prahova, face obiectul exploatării Boldești - Prahova, astfel cum s-a și dovedit prin expertiza tehnică efectuată anterior, în apel, în baza unor acte juridice de concesiune.

Așadar, nu se poate susține că D., la data notificării în termenul legal, nu avea calitatea de unitate deținătoare în sensul dat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, aceasta putând fi: proprietar, administrator, concesionar, etc. la data intrării în vigoare a legii - 14 februarie 2001.

S-a apreciat că argumentul vizând lipsa de calitate procesuală pasivă a D., din perspectiva inexistenței unei exploatări efectuate de către E., ori de către altă societate, la data (pretinsei) preluări abuzive și care să atragă incidența prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 asupra cotei de 1/5 din dealul Scăeni menționat în actul dotal la punctul 8, ține de soluționarea propriu-zisă a fondului pricinii, nefiind o veritabilă excepție de fond care să primeze și să înlăture, prin soluționarea ei cu prioritate, rezolvarea fondului dedus judecății.

Asupra fondului cauzei, instanța de apel a reținut că, potrivit expertizelor efectuate în apel în specialitatea topo și a înscrisurilor administrate la dosar, respectiv titlurile de proprietate emise în baza Legii nr. 18/1991 a fondului funciar în beneficiul altor persoane decât contestatorii în cauză, perimetrul identificat cu privire la cota de 1/5 din subsolul revendicat al dealului Scăeni - județul Prahova, corespunde, pe vertical, cu suprafața terenului (dealului - destinație cultivare viță de vie și fâneață), pentru care s-au și emis titluri de proprietate unor terțe persoane.

Potrivit dispozițiilor art. 489 din C. civ. de la 1865, prin proprietatea asupra "pământului", se înțelege atât proprietatea privind suprafața terenului, cât și proprietatea asupra subfeței lui, acestea putând fi utilizate și valorificate până la limitele impuse de anumite reglementări (privind servituțile legale, cum sunt cele privitoare la mine, legi și regulamente polițienești, conform art. 491 C. civ.).

Utilizarea, valorificarea și dispoziția cu privire la suprafața terenului și a subfeței lui țin de atributele dreptului de proprietate, cu limitările impuse de lege.

Astfel cum s-a statuat și explicitat în deciziile de casare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, a existat - potrivit constituțiilor și legislației anterioare anului 1945, posibilitatea ca proprietarul terenului vizând suprafața lui cu solul aferent, să fie altă persoană, decât proprietarul subsolului aceluiași teren.

Astfel, potrivit art. 52 din Legea minelor nr. 162/21924, dreptul de exploatare era recunoscut ca fiind un drept real imobiliar, care purta asupra zăcământului minier, respectiv a zăcământului exploatat într-o întreprindere, asupra minei, acestea (zăcământul minier, mina) reprezentând proprietăți imobiliare distincte de aceea a suprafeței.

Mina nu poate fi confundată cu solul sau cu subsolul unui teren, respectiv dreptul de exploatare se raportează nu la terenul însuși, ci la un alt imobil, distinct: zăcământul exploatat, mina.

Apelantul-reclamant (și ambii reclamanți - în cursul procesului dedus judecății, contestatorul A. decedând la data de 14.03.2013, acțiunea sa fiind continuată de succesorul său, contestatorul-apelant B.) a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în baza Legii nr. 10/2001, pentru "imobilul" constituit dintr-o exploatare minieră, ce a aparținut mamei reclamanților, F., conform Actului dotal autentificat sub nr. x/1938 de către Tribunalul Prahova, secția I, exploatare reprezentând cota de 1/5 din subsolul dealului Scăeni, Prahova, menționată la punctul 8 din actul dotal și pentru care la punctul 9 al aceluiași act dotal, era menționată și cota de 1/5 din dreptul de redevență aferent dreptului de concesiune și arendare a subsolului, transcris în Registrul special nr. 382/1938 și care ar fi fost naționalizat astfel prin Legea nr. 119/1948, de la E.

Or, actele depuse de către pârâta D. la Curtea de Apel București, în apelul rejudecat și respectiv în faza recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție - Contractul de concesiune autentificat sub nr. x din 5 ianuarie 1926 încheiat de către G. și SC "E." de Tribunalul Ilfov și Contractul de cesiune de redevență autentificat sub nr. x/1928, vizează o altă exploatare, care nu privește subsolul în cota de 1/5 din dealul Scăeni menționat la punctul 8 din Actul dotal nr. 596/1938 al autoarei contestatorilor în cauză, ci doar un drept de creanță menționat la punctul 9 din actul dotal, fără legătură cu subsolul menționat la punctul 8, în cotă de 1/5.

S-a apreciat că această constatare a intrat și în puterea de lucru judecat, respectiv că nicio probă nu conduce la vreo legătură cu subsolul din Scăeni, concesionat ori exploatat de E., societate care a fost naționalizată prin Legea nr. 119/1948.

În plus, nu s-a depus vreun act de concesiune a subsolului pentru exploatare petrolieră, corespunzător cotei de 1/5 înscris la punctul 8 din actul dotal al autoarei apelantului, care să probeze dreptul real de exploatare a vreunui perimetru de subsol cu zăcământ de bitum în dealul Scăeni, respectiv de către E., naționalizată, care să aibă legătură cu bunul susmenționat.

S-a apreciat că împrejurarea invocată de notificatori, în sensul că E. a făcut obiectul naționalizării (conform Anexei 4 pct. 2 din Legea nr. 119/1948), nu deschide calea obținerii drepturilor la măsurile reparatorii la Legea nr. 10/2001 decât cu îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de această lege, în art. 2 alin. (1) lit. a), art. 3 alin. (1) lit. a) sau b) coroborat cu dispozițiile art. 31 și art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a reținut că din coroborarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) și art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, rezultă că imobilele ce pot face obiectul Legii nr. 10/2001, spre a se primi reparații, sunt doar "terenurile cu sau fără construcții ..." subsolul petrolier (ori cu alt zăcământ) neputând face obiect de restituire ori despăgubire în echivalent.

În acest sens s-a constatat că terenurile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 vizează noțiunea de teritoriu, de suprafețe de pământ - pe care s-au aflat/se află construcții - care pot fi restituite în natură, dacă sunt libere de construcții, de investiții, etc. ori pentru care se pot acorda măsuri reparatorii în echivalent, în cazul în care există imposibilitatea obiectivă de restituire în natură (pe ele s-au construit blocuri, sunt afectate de elemente de sistematizare urbană, rețele de infrastructură, telecomunicații, etc., astfel cum însăși legea prevede, în art. 10 (fiind edificatoare expresiile "construcții edificate pe acestea" (terenuri), "terenurile pe care s-au aflat construcții (...)", "terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate (...)" etc.) .

De asemenea s-a reținut că această concluzie rezultă și din prevederile art. 10.1, 10.2 și 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, care impun verificarea terenurilor ce fac obiect de restituire în natură, inclusiv a destinației actuale a acestora, în sensul de a nu afecta căile de acces, dar și amenajările subterane (conducte de apă, gaz, petrol etc.).

În consecință, instanța de apel a concluzionat că legea exclude acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru subsolul cu zăcăminte, voința legiuitorului fiind în sensul că acestea nu pot constitui decât proprietatea statului, respectiv domeniul public al statului, potrivit art. 3 din Legea nr. 213/1998 vizând bunurile din Anexa 1I, pct. 1 "bogățiile de orice natură ale subsolului în stare de zăcământ", coroborat cu art. 135 alin. (4) din Constituția României.

S-a avut în vedere faptul că subsolul petrolier nu se confundă cu subsolul care, întregit cu suprafața căruia îi corespunde, întregesc teritoriul, terenul (pământul conform art. 489 din C. civ. de la 1865) - proprietarul terenului având prerogativele de utilizare și valorificare - dar în limitele legale - nu doar asupra solului, suprafeței teritoriului, ci și a subfeței lui (art. 489 C. civ.).

Subsolul petrolier corespunde unui perimetru de zăcământ ce poate fi explorat, exploatat, concesionat, etc. - numai în condițiile legale (legea minelor).

S-a reținut în acest sens, incidența art. 17 din Constituția din 1938, potrivit cu care toate bogățiile subsolului, inclusiv zăcămintele petroliere, de bitum etc. - aparțin statului, fără a se mai vorbi de drepturi câștigate ale persoanelor fizice, societăților, întreprinderilor în această materie, ci drepturi câștigate în favoarea statului, în sensul că doar acestea sunt respectate.

Instanța de apel a reținut, că în speță, nu s-au administrat probe din care să rezulte că pentru cota de 1/5 din subsolul dealului Scăeni, ce face obiectul actului dotal la punctul 8, s-ar fi constituit, prin acte de concesiune încheiate de proprietarii de terenuri, persoane fizice, drepturi în favoarea statului, ce ar fi determinat o redevență într-o cotă, și proprietarului, care să fie recunoscute, câștigate, și să fie astfel respectate.

De asemenea, au fost avute în vedere aspectele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia de casare nr. 6265/16 octombrie 2012 în privința drepturilor câștigate, prevăzute de art. 256 din Legea minelor nr. 162/1924., natura dreptului de exploatare astfel cum aceasta a fost reglementată prin art. 52 din Legea minelor nr. 162/1924, ca și în privința drepturilor recunoscute prin reglementările ce au urmat până în anul 1945 - art. 39 din Legea minelor nr. 89/1937, art. 93 din Decretul-lege al petrolului nr. 2017/1942 publicat în M.Of. nr. 164/17.07.1942 - cu privire la drepturile câștigate anterior, respectiv, distincția între zăcământul minier ca fiind un imobil distinct de subsolul terenului în care se afla mina, și respectiv, față de suprafața terenului, în considerarea dreptului proprietarului terenului, atât asupra suprafeței, cât și a subfeței, potrivit dispozițiilor art. 489 C. civ. și limitele prevăzute de art. 491 C. civ.

Totodată, s-a constatat că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia de casare susmenționată, că față de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, mina nu reprezintă un "imobil" în sensul legii, din moment ce compune un imobil distinct de terenuri, cu sau fără construcții, și nici nu are natura unui bun mobil încorporat într-o construcție (potrivit aceluiași text - art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001), iar exploatarea minieră este întreprinderea ce exploatează mina sau însăși mina astfel exploatată.

S-a constatat că, prezenta cauză a fost trimisă spre rejudecarea apelului, pentru a fi stabilită situația de fapt în mod cert, pentru imobilul de la punctul 8 din actul dotal, având în vedere depunerea abia în recurs, a celor două înscrisuri: Contractul de concesiune autentificat nr. 91/1926 și Actul de cesiune de redevență autentificat sub nr. x/1928 la Tribunalul Prahova.

În rejudecare, instanța de apel a constatat că aceste înscrisuri vizează un alt teren, al altei persoane decât autoarea contestatorilor în cauză neavând nicio legătură cu imobilul de la punctul 8 din actul dotal, respectiv cota de 1/5 din subsolul dealului Scăeni (Boldești) Prahova, acesta din urmă neavând legătură cu E., ce a făcut obiectul naționalizării.

S-a mai apreciat că înscrisurile noi depuse la termenul din 24 mai 2019, în rejudecarea apelului pendinte (un Aviz Geologic din 1923 și Certificatul Ministerului Industriei și Comerțului din 2 august 1926 - în scopul probării faptului că au existat acte de explorare și exploatare în zonă de către H. asupra terenurilor concesionate de către aceasta în Boldești (o sondă gaz natural în perioada 1923 - 1925), nu sunt în măsură să dovedească existența unui drept de exploatare asupra subsolului petrolier la data naționalizării din anul 1948 (care este un imobil distinct, astfel cum s-a analizat mai sus, față de dreptul de proprietate asupra terenului corespunzător aflat la suprafață, titularul acestuia din urmă având drept de proprietate asupra atât a suprafeței, cât și a subfeței - până la limita zăcământului, păstrând un drept de utilizare însă, de concesionare, valorificare, în condițiile legii - potrivit art. 491 C. civ.).

Instanța de apel a concluzionat că, în cauză, nu s-a probat de către apelantul-reclamant, faptul că autoarea sa a conservat un drept al proprietarului terenului, în virtutea prerogativelor art. 489 C. civ. și reglementărilor speciale în materie de drept de exploatare minieră, respectiv un act juridic de concesionare cu statul în acest sens, care să conducă la vreo recunoaștere de drept în favoarea acestuia, și că, dimpotrivă, alte persoane decât autoarea contestatorilor, au reconstituit, în baza legilor fondului funciar, dreptul de proprietate asupra terenului de la suprafața imobilului, corespunzător pe verticală, subsolului petrolier invocat, dovedindu-se astfel că nu putea fi conservat nici un drept, o prerogativă de utilizare, de valorificare a subsolului, autoarea reclamantului nefiind și proprietara terenului de la suprafața acestuia.

Totodată, s-a constatat că la dosar nu a fost depus niciun act juridic (de concesiune teren, de cesiune privind dreptul de redevență) cu privire la subsolul revendicat în cotă de 1/5 din dealul Scăeni, județul Prahova, menționat la punctul 8 din actul dotal - încheiat în beneficiul statului, pentru a se contura vreun drept, și în beneficiul proprietarului, recunoscut prin Constituția din 1938.

Pe de altă parte, un eventual drept de redevență, chiar astfel câștigat, nu putea face obiect de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Apelantul-reclamant nu a dovedit astfel, că la data naționalizării - prin Legea nr. 119/1948 invocată - autoarea sa ar fi avut calitatea de proprietară a imobilului - subsol (zăcământ) petrolier în cotă de 1/5 din dealul Scăeni, județul Prahova, care să aibă legătură cu E. ce a fost naționalizată ori cu altă societate naționalizată, respectiv că ar fi fost acționar la o astfel de societate în legătură cu bunul în cauză (potrivit art. 3 lit. a) și b) și respectiv art. 31 din Legea nr. 10/2001).

Dacă s-ar fi conservat vreun drept al autoarei reclamantului, potrivit legislației minelor anterioare naționalizării din anul 1948, astfel cum susține apelantul, în raport cu imobilul - 1/5 din subsolul petrolier din dealul Scăeni, era necesar, totodată, ca acesta să fi fost validat, într-un anume termen legal, respectiv înscris în registrele speciale, potrivit cu o anumită procedură - cu consecința desființării dreptului (art. 335 alin. (1) și (2) și art. 235 alin. (2) din Partea a III-a - "Recunoașterea și validarea drepturilor câștigate" din Legea minelor din 1924.

Acte în sensul validării unui drept de valorificare, explorare, exploatare a subsolului de 1/5 aflat în dealul Scăeni - Județul Prahova, la data pretinsei preluări abuzive din 1948, respectiv de înregistrare specială, nu s-au administrat în cauză (o astfel de validare, înregistrare nefiind produsă nici anterior acestui an, în care s-a menționat dreptul, doar în actul dotal la punctul 8, dar tot astfel, nici după anul 1938 până la pretinsa naționalizare).

Ca urmare, s-a apreciat că imobilul pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii în echivalent, în cauză, nefiind un imobil în înțelesul art. 6 (1) din Legea nr. 10/2001, contestația formulată împotriva deciziei de respingere emisă de către intimata D., nu este întemeiată, astfel că în mod legal și temeinic a fost respinsă de către instanța de fond.

Apărarea vizând inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001 susținută de către intimata D., din perspectiva regimului juridic al imobilului - subsol (petrolier) de 1/5 din dealul Scăeni, care s-ar afla în zona extravilană, astfel încât regimul de fond funciar al terenului la suprafață, ar determina același regim juridic ce ține de materia fondului funciar, potrivit art. 8 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, nu a fost primită, raportat la analiza realizată în cauză cu privire la situația terenurilor și a drepturilor recunoscute de lege, respectiv la limitele legale privind prerogativele dreptului proprietarului asupra terenului la care face trimitere art. 489 C. civ.

S-a constatat în același sens că, restituirea și reconstituirea în materia fondului funciar, vădit vizează terenurile privite ca și teritorii, ca întindere, la suprafață și identificate astfel în evidențele funciare, registre agricole, forestiere, etc., în acest sens, fiind excluse revendicările de drepturi de exploatare asupra subsolului petrolier în baza Legilor nr. 18/1991, nr. 169/1997, nr. 1/2000, nr. 247/2005, adoptate în materia funciară.

În domeniul petrolier, de explorare, exploatare, constituiri de drepturi, concesiuni, etc., există o reglementare specială, fără legătură cu regimul juridic al materiei funciare (Legea minelor nr. 85/2003, anterior fiind Legea minelor nr. 61/1998, Legea Petrolului nr. 134/1995, etc.).

Transcrierea actului dotal încheiat în anul 1938 invocată de către apelantul-contestator nu prezintă relevanță pentru dovedirea dreptului de proprietate asupra bunului în discuție, la data pretinsei naționalizări din anul 1948 și respectiv pentru a dovedi incidența Legii nr. 10/2001 de reparație invocat, în lipsa îndeplinirii cerințelor impuse de lege - analizate - din art. 2, art. 3, alin. (1) lit. a) și b), art. 6 alin. (1).

Bunul menționat la punctul 8 din actul dotal al autoarei încheiat în anul 1938 vizează subsol petrolier (zăcământ) - care nu constituie un imobil în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (terenuri, cu sau fără construcții, bunuri mobile incorporate în construcții - pentru care aplicabilă în mod logic ar fi fost deopotrivă și Legea nr. 165/2013, inclusiv privind evaluarea conform grilei valorice notariale).

Întrucât imobilul în discuție este exclus de la aplicarea Legii nr. 10/2001, s-a concluzionat că acesta este exclus și de la aplicarea Legii nr. 165/2013, astfel că instanța de apel, în rejudecare, a apreciat că nu se mai impune să analizeze legalitatea și utilitatea expertizei tehnice efectuate în apel, cu privire la despăgubirile calculate de expertul contabil, pentru care, apelantul reclamant și-a însușit cuantumul constatat în raportul depus la dosar - o astfel de analiză fiind apreciată ca inutilă cauzei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul B., cât și pârâta SC D. SA.

Recurentul-reclamant B. a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:

Într-un prim motiv de recurs, recurentul pretinde că prin analiza realizată cu privire la faptul dacă imobilul de la pct. 8 din actul dotal reprezintă sau nu un imobil în sensul Legii nr. 10/2001, instanța de apel a adăugat la lege, întrucât a apreciat că această noțiune privește doar suprafața terenului, iar nu și subfața acestuia. În opinia recurentului, aceste considerente încalcă decizia de casare și dispozițiile legii speciale.

Se mai arată că împrejurarea că subsolul obiect al cererii de restituire are în compunere un zăcământ de petrol, nu poate reprezenta un argument valid în sensul că acest subsol nu ar reprezenta un imobil în înțelesul Legii nr. 10/2001, măsurile reparatorii fiind solicitate pentru imobilul de la pct. 8 din actul dotal, iar nu pentru zăcământul de petrol, cum greșit reține instanța de apel.

Astfel, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că prin imobil se înțeleg "... terenurile, cu oricare din destinațiile avute la data preluării ...", nefiind niciun impediment legal pentru care subsolul petrolier să aibă un alt tratament juridic.

În opinia recurentului, instanța de apel a procedat la o greșită aplicare a legii, în ceea ce privește dreptul de proprietate și regimul proprietății asupra zăcămintelor de petrol la momentul naționalizării, conținutul și întinderea dreptului de proprietate.

Contrar celor reținute de instanța de apel, acesta susține că la data naționalizării, dreptul de proprietate consacrat prin pct. 8 din actul dotal includea și subsolul cu zăcământul petrolier, aspect ce rezultă din legislația în materie, respectiv Legea minieră din anul 1895 - Legea Carp, art. 19 din Constituția din 1923, Legea minelor din 1924, Constituția din 1938, Legea nr. 119/1948, acte normative prin care se afirmă principiul proprietății de stat asupra subsolului minier, cu respectarea drepturilor câștigate.

În opinia recurentului, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că nu s-ar fi dovedit în cauză conservarea dreptului de proprietate asupra terenului, deși terenul în discuție nu a fost concesionat, fiind un teren neexploatat, astfel încât nu se punea problema dovedirii unui act juridic de concesionare cu statul.

Conservarea dreptului de proprietate rezultă din prevederile legii și nu trebuie probată prin mijloace de probă. În acest sens, susține că au fost ignorate dispozițiile legale invocate de către reclamant, respectiv art. 52, art. 235, art. 236, art. 244 din Legea minelor din 1924.

Se mai arată că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu s-a făcut dovada că autoarea reclamantului ar fi avut calitatea de proprietară a subsolului, în condițiile în care nu există nicio probă care să contrazică dreptul de proprietate afirmat, fiind fără relevanță în cauză reconstituirea unui drept de proprietate altor persoane în temeiul Legii nr. 18/1991, raportat la drepturile existente la momentul naționalizării.

Un alt argument vizează neluarea în considerare a actelor doveditoare ale dreptului de proprietate (Certificatul Ministerului Industriei și Comerțului, Direcția aplicării legilor și regulamentelor miniere din 2 august 1926, Avizul Institutului Geologic 773 înregistrat sub nr. x din 23 iulie 1926), aspect care ar reprezenta, în opinia recurentului, o situație de aplicare greșită a legii, cu nesocotirea regimului juridic al terenului în discuție.

În opinia recurentului, în cauză este aplicabilă Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data notificării, iar nu Legea nr. 165/2013, și chiar dacă, într-o ipoteză subsidiară, aceasta ar fi incidentă, nu ar putea produce efect asupra valorii despăgubirilor, ci se impune evaluarea imobilului de la pct. 8 din actul dotal, așa cum a dispus prima decizie de casare, cu luarea în considerare a subsolului petrolier, potrivit pretențiilor formulate de către reclamant în prima rejudecare a apelului.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, se susține că hotărârea instanței de apel este nemotivată, întrucât nu analizează motivele invocate de reclamant și nesocotește dispozițiile deciziei de casare, iar trimiterile instanței de apel la lipsa unui contract de concesiune cu statul și lipsa de legătură dintre terenul proprietatea autoarei reclamantului și E. sunt străine pricinii, fiind lipsite de legătură cu dreptul de proprietate dedus judecății, câtă vreme s-a stabilit că nu există amplasate pe teren exploatări miniere.

Tot astfel, se arată că instanța de apel nu a analizat care erau drepturile recunoscute prin Legea minelor din 1924 (și prin legile anterioare anului 1948), deși o astfel de analiză se impunea prin raportare la motivele și apărările părților, recurentul apreciind că, prin reținerea eronată a împrejurării că măsurile reparatorii au fost solicitate pentru zăcământul de petrol, instanța de apel a soluționat cauza în baza unor considerente străine de natura pricinii.

S-a mai susținut că, instanța de apel a omis să analizeze aspectele referitoare la modalitatea de acordare a despăgubirilor și la valoarea acestora, urmare a faptului că a apreciat că imobilul de la pct. 8 din actul dotal nu reprezintă un imobil în sensul Legii nr. 10/2001;

Recursul reclamantei SC D. SA a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, se arată, printr-o primă critică faptul că, în mod greșit instanța de apel, fără o motivare corespunzătoare și cu încălcarea deciziei de casare, a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive ar fi, în realitate, o excepție de inadmisibilitate.

Astfel, în mod greșit instanța de apel a reținut că această chestiune s-ar raporta la calitatea de unitate deținătoare de la momentul primirii notificării, deși analiza subsumată excepției trebuia să vizeze data preluării. Decizia de casare a impus reanalizarea chestiunii calității procesuale prin prisma circumstanțelor de la data preluării (neanalizate de vreo instanță până în prezent) și nu de la data notificării.

Se arată că problema de drept pendinte nu se referă la calitatea de unitate deținătoare în sens procedural, ci este o problemă de drept substanțial, în condițiile în care pârâta poate fi obligată la plata de despăgubiri, dat fiind nedovedirea premiselor reținute de decizia de casare, respectiv preluarea imobilului de către stat odată cu bunurile societății petrolifere E., raportat la inexistența vreunei legături între imobilul de la pct. 8 și E. Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada că imobilul de la pct. 8 ar fi fost naționalizat în baza Legii nr. 119/1948 pentru a se putea reține incidența art. 2 din Legea nr. 10/2001, atare concluzie impunea admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive în ce privește cel de-al doilea capăt de cerere.

A doua critică vizează modalitatea în care, în cauză, instanța de apel a respins apărările recurentei pârâte întemeiate pe excepția inadmisibilității.

Se apreciază de către recurenta pârâtă, că hotărârea este nemotivată și contradictorie în sensul că deși aparent instanța motivează de ce nu consideră întemeiată susținerea pârâtei, în realitate considerentele expuse nu lămuresc care sunt argumentele avute în vedere sub acest aspect, de către instanță.

Prin ultima critică se susține că decizia instanței de apel este nelegală, întrucât suprafața de teren de deasupra subsolului a făcut obiectul reparației legilor fondului funciar, aspect probat de însuși apelant, prin Titlul de proprietate nr. x/2002 emis în temeiul Legii nr. 18/1991, iar subsolul unui astfel de teren nu poate avea alt regim juridic.

În consecință, în opinia recurentei pârâte, în litigiul de față nu pot fi solicitate măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru un teren în raport de care s-a emis un titlu de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, sens în care apelul reclamantului trebuia respins de plano.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte va proceda la verificarea legalității soluției adoptate prin decizia civilă recurată, urmând a analiza criticile recurentului în ordinea impusă de logica raționamentului judiciar.

Critica vizând faptul că aprecierea instanței de apel în sensul că noțiunea de teren privește doar suprafața terenului, iar nu și subfața acestuia încalcă deciziile de casare pronunțate anterior în cauză, nu este întemeiată.

Preliminar se constată că această critică tinde la a contura o situație de nelegalitate ce vizează încălcarea unei norme procedurale, respectiv a prevederilor art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. care consacră obligativitatea hotărârilor instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate pentru judecătorii fondului, cu consecința nulității hotărârii.

Ca urmare, în aplicarea art. 306 alin. (3) din C. proc. civ., această critică se impune a fi analizată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, se reține că, prin Decizia nr. 6265/2012 pronunțată de Înalta Curte, s-a stabilit în sarcina instanței de apel obligația de a verifica îndreptățirea reclamantului la măsuri reparatorii pentru imobilul de la pct. 8 din Actul dotal autentificat sub nr. x/1938 de către Tribunalul Prahova, secția Notariat, urmând a se stabili, în acest scop, dacă acest bun reprezintă sau nu un "imobil" în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001 și a se verifica, în ipoteza în care subsolul dealului Scăeni, se afla un zăcământ minier, exploatat sau nu, dacă autoarea recurentului a conservat un drept de proprietate sau doar dreptul de a exploata zăcământul.

Contrar opiniei recurentului, prin această decizie, instanța de recurs nu a dezlegat aceste chestiuni litigioase, recurentul ignorând nepermis faptul că circumstanțele care au justificat casarea Deciziei civile nr. 446 din 5 iunie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă au vizat neîndeplinirea obligației instanței devolutive de a stabili situația de fapt, a cauzei, în ceea ce privește imobilul menționat la pct. 8 din actul dotal - constituit din cota de 1/5 din subsolul dealului Scăeni, comuna Boldești, județul Prahova, cu întinderea de 7.027,37 mp. - ce a constituit obiect al notificării nr. x din 13 august 2001, modificată prin notificarea nr. x din 11 februarie 2002.

În acest sens, prin Decizia de casare nr. 6265/2012, Înalta Curte a constatat că în decizia casată, anterior evocată, a constituit obiect al analizei instanței devolutive un imobil reprezentat de o pretinsa mină exploatată aflată în subsolul dealului Scăeni, iar nu bunul notificat, context în care s-a constatat că nu este posibilă cercetarea de către instanța de recurs a îndreptățirii reclamanților la măsuri reparatorii și a fost trasată, în mod neechivoc, în sarcina instanței de rejudecare, obligația de a stabili, în urma unor dezbateri contradictorii, dacă imobilul de la pct. 8 din actul dotal reprezintă sau nu un imobil în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, prin Decizia de casare nr. 2228/2018, Înalta Curte a reținut, în esență, nerespectarea Deciziei de casare anterior menționată - nr. 6265/2012 - în sensul că instanța de trimitere nu a verificat dacă imobilul de la pct. 8 din actul dotal - 1/5 din subsolul dealului Scăeni - reprezintă sau nu un "imobil" în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001, nu a verificat calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 și nici aspectele de fapt indicate de prima instanță de casare pentru clarificarea situației juridice a subsolului menționat - respectiv nemotivarea Deciziei civile nr. 818A/2017 a Curții de apel București, secția a III-a civilă în ceea ce privește inaplicabilitatea, în cauză, a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, față de incidența prevederilor art. 8 alin. (1) din această lege.

În acest context, interpretarea dedusă de recurent din adoptarea soluțiilor de casare cu trimitere, în sensul că prin deciziile anterior evocate s-ar fi recunoscut implicit că subsolul de la pct. 8 din actul dotal reprezintă un imobil în sensul legii speciale de restituire, ignoră considerentele decizorii și obligatorii, potrivit art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. ale Deciziilor civile nr. 6265/2012 și respectiv, nr. 2228/2018 pronunțate de Înalta Curte, nu poate fi primită.

În referire motivul de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Potrivit situației de fapt stabilită în cauză, prin notificarea nr. x din 13 august 2001, modificată prin notificarea nr. x din 11 februarie 2002, reclamanții B. și A. au solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii în echivalent, pentru "imobilul" constând în cota de 1/5 din subsolul dealului Scăeni, comuna Boldești, județul Prahova, cu întinderea de 7027,37 mp., ce a aparținut, conform actului dotal autentificat sub nr. x/1938 de către Tribunalul Prahova, secția Notariat și transcris sub nr. x/1938 la Tribunalul Prahova, secția I, autoarei reclamanților, F..

Din interpretarea sistematică a prevederilor înscrise în art. 1 și art. 3 ale Legii nr. 10/2001, rezultă că dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 poate fi recunoscut în patrimoniul persoanei care a formulat notificarea dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să fi fost preluat de către stat un imobil, în mod abuziv, în perioada de referință a legii (art. 1 alin. (1); notificatorul sau, după caz, autorul său să fi deținut un drept de proprietate asupra acestui imobil ori să fi fost asociat al persoanei juridice care deținea imobilul și alte active în proprietate la data preluării abuzive (art. 3 alin. (1) lit. a) și b).

În cauză, instanța de apel a reținut din coroborarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) și art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, că imobilele ce pot face obiectul Legii nr. 10/2001, spre a se îndreptăți notificatorii la reparații, sunt reprezentate doar de "terenurile cu sau fără construcții ..." subsolul petrolier (ori cu alt zăcământ) neputând face obiect de restituire ori despăgubire în echivalent.

Recurentul critică această statuare, arătând pe de o parte că art. 6 din Legea nr. 10/2001, nu distinge între subsolul și suprafața unui teren, astfel că în opinia sa, această concluzie încalcă dispozițiile legii speciale, iar pe de altă parte, susține că împrejurarea că subsolul ce constituie obiect al cererii de restituire are în compunere un zăcământ de petrol nu reprezintă un argument în sensul că acest subsol nu ar reprezenta un imobil în înțelesul Legii nr. 10/2001, măsurile reparatorii fiind solicitate pentru imobilul de la pct. 8 din actul dotal, iar nu pentru zăcământul de petrol.

În ceea ce privește legalitatea raționamentului expus de instanța de apel, Înalta Curte, reține că art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 definește noțiunea de "imobil", ca vizând "terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții."

Este real că această normă nu detaliază noțiunea de teren, în sensul că nu cuprinde nicio dispoziție în privința subsolului terenului. Cu toate acestea, interpretarea acestei prevederi legale, propusă de reclamant nu are, în opinia prezentei instanțe, aptitudinea de a circumstanția în mod judicios voința legiuitorului în ceea ce privește determinarea sferei de aplicare a actului normativ cu caracter reparatoriu invocat drept temei al cererii de despăgubire formulate în cauză.

Aceasta întrucât Legea nr. 10/2001, este un act normativ cu caracter special, iar procedura instituită prin această lege este una specială, derogatorie de la dreptul comun.

În acest sens, s-a statuat de către Curtea Constituțională că "o lege care dispune retrocedarea unor imobile nu poate să nu pornească de la premisa că bunurile ce se restituie sau pentru care se plătesc despăgubiri au aparținut statului. Tocmai de aceea trebuie să se recunoască dreptul de a hotărî neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în patrimoniul său și de a stabili modul în care foștii proprietari sau moștenitorii acestora vor beneficia de reparații pentru prejudiciile suferite prin aplicarea unor prevederi legislative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 Astfel, fiind vorba despre acordarea prin reglementări legislative a unor reparații pentru bunuri preluate de stat sau de alte persoane juridice în mod abuziv, legiuitorul este liber să opteze atât în privința sferei bunurilor pentru care stabilește măsuri reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în acord cu prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, republicată, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate și creanțele asupra statului sunt stabilite de lege. (Deciziile Curții Constituționale a României nr. 108/2004 și nr. 82/2019).

În egală măsură, Înalta Curte constată că recurentul a invocat, în mod consecvent, pe parcursul litigiului, că subsolul ce face obiect al notificării - menționat la pct. 8 al actului dotal - cuprindea un zăcământ de petrol, context în care acesta a și făcut trimitere la prevederile legilor speciale adoptate de Statul român anterior naționalizării din 1948 - moment la care a pretins că a intervenit deposedarea autoarei sale - în domeniul minelor și zăcămintelor, respectiv la Legea nr. 119/1948.

În acest context, este corectă statuarea instanței de apel în sensul că verificarea îndreptățirii recurentului la măsurile reparatorii solicitate prin notificarea anterior menționată, impune interpretarea sistematică a normelor din legea specială și a art. 135 alin. (4) și (5) din Constituție

Se reține în acest sens, că art. 1 alin. (1) și (2) coroborat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, consacră principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de la foștii proprietari, excepțiile de la acest principiu, fiind reglementate prin art. 7 alin. (2) și (5), art. 10, art. 11, art. 18, art. 19, art. 29 și art. 31 din lege.

Or, aceste norme care instituie derogări de la principiul restituirii în natură au drept situații premisă fie destinația actuală a imobilelor preluate abuziv (terenuri afectate de lucrări de utilitate publică, terenuri și construcții înstrăinate), sau realizarea unor acte de dispoziție de către stat, anterior intrării în vigoare a legii speciale, care au avut ca obiect astfel de imobile (terenuri și construcții înstrăinate, construcții demolate, casarea bunurilor mobile încorporate în construcții, modificări radicale care au transformat structural și esențial construcțiile), fie calitatea de persoană juridică a proprietarului deposedat de stat în mod abuziv, iar nu un regim juridic diferit aplicabil elementelor componente ale unui teren, respectiv solul și subsolul acestuia.

Totodată, așa cum corect a observat și instanța de apel potrivit art. 135 alin. (4) și (5) din Constituția României, bogățiile de orice natură ale subsolului fac obiectul exclusiv al proprietății publice, fiind inalienabile.

În plus, Legea nr. 10/2001 nu cuprinde norme derogatorii de la aceste prevederi constituționale și nici nu consacră un drept al foștilor proprietari de suprafețe de teren care încorporează astfel de bogății naturale la despăgubiri în echivalent, ceea ce impune concluzia că nu poate fi recunoscută calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în temeiul acestei legi speciale, subiectelor de drept care pretind deposedarea lor de subsolul unui teren care prin ipoteză, încorporează un astfel de zăcământ, exploatat sau neexploatat.

Ca urmare, noțiunea de imobil, la care face trimitere art. 6 din legea specială de restituire, nu vizează și subsolul unui teren care încorporează un astfel de zăcământ, exploatat sau neexploatat.

Împrejurarea că, prin cererea formulată în speță, recurentul a solicitat măsuri reparatorii în echivalent pentru pentru bunul menționat la pct. 8 din actul dotal, nu poate să conducă la o altă interpretare în ceea ce privește noțiunea de imobil în sensul Legii nr. 10/2001, întrucât natura măsurilor reparatorii reprezintă doar o problemă subsecventă stabilirii îndreptățirii reclamantului la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.

În egală măsură trebuie observat că în privința obligației de a se stabili dacă imobilul vizat de pct. 8 din actul dotal reprezintă sau nu un "imobil" în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001, prin decizia de casare anterior menționată s-a statuat în sensul că trebuie clarificată "situația juridică a acestui bun prin raportare la situația juridică a suprafeței dealului Scăeni, care, deși la data actului dotal, aparținea unei alte persoane decât autoarea reclamanților, nu este exclus să se fi reîntregit cu subsolul, fiind relevante, din acest punct de vedere, prevederile art. 489 C. civ.."

Sub acest aspect, în speță, se reține că, potrivit situației de fapt, suprafața dealului Scăeni, se află în proprietatea unor terțe persoane în favoarea cărora statul a înțeles să reconstituie dreptul de proprietate conform Legii nr. 18/1991, prin emiterea unor titluri de proprietate.

Tot astfel, nu se poate ignora faptul că, în materia imobilelor preluate abuziv, vechiul titlu de proprietate, anterior preluării abuzive de către stat, și-a pierdut valabilitatea odată cu trecerea imobilului în proprietatea statului, fiind nevoie de finalizarea procedurilor reglementate de legea de reparație pentru ca bunul să reintre în patrimoniul foștilor proprietari, fie ca un nou drept real, fie ca drept de creanță, în ipoteza imposibilității restituirii bunului în natură.

Totodată, în conformitate cu art. 480 din C. civ. de la 1864, dreptul de proprietate trebuie să fie susceptibil de apropriere, respectiv să aibă aptitudinea de a conferi titularului său posibilitatea de a poseda și utiliza, în liber, absolut, fără intervenția altei persoane, în putere proprie, bunul imobil deținut în proprietate. Ca urmare, în ipoteza scindării elementelor componente ale terenului proprietarul subfeței terenului, nu poate exercita aceste atribute decât cu acordul proprietarului suprafeței terenului.

Or, art. 9 din Legea nr. 10/2001, prevede că imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.

Totodată, art. 10 și art. 11 din acest act normativ, reglementează situația terenurilor ocupate de construcții și lucrări de utilitate publică, dispunând, în esență, că acestea se restituie în natură, foștilor proprietari în măsura în care sunt libere și se regăsesc în proprietatea entităților notificate sau a statului, prevederi similare regăsindu-se și în cuprinsul art. 41 alin. (1) și art. 45 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.

În acest context, constatarea instanței de apel în sensul că statul a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului în privința căruia recurentul pretinde un drept de proprietate asupra subsolului care cuprinde un zăcământ, în temeiul unei alte legi speciale de restituire - Legea nr. 18/1991- unor terțe persoane, nu numai că nu excede limitelor rejudecării, ci, constituie un argument în sensul că atât la adoptarea Legii nr. 10/2001, cât și a celorlalte legi speciale de restituire legiuitorul a avut în vedere proprietarii terenurilor (în accepțiunea de suprafață a pământului).

Aceasta întrucât, notificatorii au pretins în cauză drepturi rezultate din calitatea autoarei lor de proprietar al subsolului, astfel că, raportat la prevederile art. 489 din C. civ., ipoteza în care s-ar fi reunit suprafața cu subsolul nu ar fi putut conduce la concluzia îndeplinirii în speță a condițiilor impuse de art. 1 și art. 3 din Legea nr. 10/2001, dat fiind că în acest caz, proprietarul subsolului nu ar putea pretinde un drept de proprietate asupra suprafeței.

A mai susținut recurentul că instanța de apel care a reținut că autoarea sa nu a conservat la data pretinsei deposedări abuzive niciun drept asupra subsolului menționat la pct. 8 din actul dotal, a aplicat greșit normele care reglementează dreptul de proprietate și regimul juridic aplicabil drepturilor asupra zăcămintelor de petrol la momentul naționalizării.

Raportat la obiectul cauzei și la limitele rejudecării, aspectul esențial ce interesează pentru stabilirea vocației la măsuri reparatorii este acela ca autoarea notificatorilor să fi fost titulara unui drept de proprietate asupra imobilului de la pct. 8 din actul dotal la data la care recurentul pretinde că ar fi operat deposedarea sa abuzivă- naționalizarea realizată potrivit Legii nr. 119/1948.

În consecință, limitarea analizei exclusiv la un aspect circumscris obiectului dreptului invocat, așa cum se pretinde în recurs - cu consecința că fiind o parte componentă a unui teren - bun imobil, alcătuit potrivit art. 489 din C. civ. din suprafața și subfața terenului, la rândul său, subsolul este un bun imobil - nu răspunde exigențelor analizei necesar a fi realizată în speță, în conformitate cu condițiile impuse imperativ prin art. 1 și 3 din Legea nr. 10/2001, pentru recunoașterea calității reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii.

De altfel, în speță, prin Decizia civilă nr. 6265/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat deja că nu orice imobil care intră în compunerea unui teren constituie un imobil în sensul Legii nr. 10/2001, statuându-se că față de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, "zăcământul nu reprezintă un imobil în sensul acestei legi, din moment ce compune un imobil distinct de terenuri, cu sau fără construcții, potrivit legii minelor din 1924 - art. 52 - (respectiv că această distincție se păstrează și în ipoteza în care proprietarul subsolului este diferit de cel al suprafeței - astfel cum s-a pretins în speță), iar o atare statuare se impune cu putere de lucru judecat, în cauză.

Tot astfel, împrejurarea că în actul dotal se prevede că dreptul transmis autoarei reclamantului a avut natura unui drept de proprietate asupra subsolului, nu este suficientă pentru a se conchide în sensul greșitei respingeri a apelului formulat de reclamant împotriva sentinței Tribunalului București nr. 394/12 mai 2004.

În acest sens, Înalta Curte constată că nu se poate ignora faptul că, în speță, reclamantul pretinde că autoarea sa a dobândit prin actul dotal- pct. 8 - un drept de proprietate asupra unui subsol în care era încorporat un zăcământ de bitumin