Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017

La data de 27 martie 2017, în temeiul Hotărârii nr. 3 din 24 februarie 2017, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii privind problema de drept menţionată anterior.

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, formându-se Dosarul nr. 935/1/2017, cu termen de soluţionare la 18 septembrie 2017. II. Obiectul recursului în interesul legii

Din cuprinsul recursului în interesul legii, declarat potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara, rezultă că în practica instanţelor nu există un punct de vedere unitar cu privire la modul de interpretare a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, respectiv dacă stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal, care dă dreptul la despăgubiri conform alin. (1), trebuie să fie cuprinsă într-un act jurisdicţional sau poate fi implicită, dedusă din hotărârea de achitare. III. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale:

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara a constatat existenţa practicii neunitare atât sub imperiul vechii reglementări, referitor la dispoziţiile art. 504 din Codul de procedură penală din 1968, cât şi în actuala reglementare dată de art. 539 din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010, cu modificările şi completările ulterioare, identificându-se două orientări: a) Într-o primă opinie s-a considerat că stabilirea caracterului nelegal al arestării trebuie să decurgă dintr-o constatare explicită a acestui aspect, prin unul dintre actele jurisdicţionale menţionate în art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală. Argumentele exprimate în sprijinul acestei opinii sunt subsumate ideii de aplicare stricto sensu a textului de lege. Astfel, s-a reţinut că stabilirea nelegalităţii detenţiei preventive reprezintă o chestiune de fond care trebuie analizată în concret, fie de către instanţa care a pronunţat achitarea reclamantului (de exemplu, pentru lipsă de probe), fie pe calea unui demers judiciar separat, în cazul în care instanţa care l-a achitat pe inculpat nu s-a pronunţat asupra caracterului nelegal al arestării sale preventive. Din această perspectivă s-a considerat că asemenea aprecieri sunt permise, căci, ca principiu general, o detenţie apare ca „legală” în măsura în care ea se întemeiază pe o decizie judiciară. Aceste argumente sunt în acord şi cu Decizia nr. 4.050 din 1 iunie 2012, pronunţată de Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că în aplicarea prevederilor art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, în mod greşit instanţa civilă învestită cu cererea de acordare de despăgubiri pentru detenţie preventivă nelegală a realizat ea însăşi evaluarea caracterului nelegal al măsurii arestării preventive, cu încălcarea puterii de lucru judecat a dezlegărilor date de instanţele penale care s-au pronunţat, în cazul procesului penal, asupra legalităţii şi temeiniciei măsurilor procesuale restrictive de libertate dispuse împotriva inculpatului- reclamant de la acea dată, context în care sunt evocate dispoziţiile art. 19 din Codul de procedură penală din 1968. Instanţa supremă a reţinut că o atare evaluare a legalităţii măsurii restrictive de libertate este îngăduită instanţei civile – în aplicarea prevederilor art. 504 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 – numai dacă instanţa penală a omis (sau cadrul procesual nu i-a impus-o) să statueze asupra acestui aspect, prin hotărârea judecătorească ce a avut ca efect înlăturarea restricţiilor de libertate ale reclamantului, într-o cerere formulată în temeiul art. 504 din Codul de procedură penală din 1968 (în prezent art. 539 din Codul de procedură penală). Acest raţionament nu contrazice posibilitatea constatării ulterioare, printr-o decizie a unei jurisdicţii separate, a faptului că detenţia s-a dispus prin încălcarea normelor de drept intern în materie sau a normei europene 1 . 1 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 28 octombrie 2003, Minjat contra Elveţiei, nepublicată, citată de C. Bârsan în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – Comentariu pe articole, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, 2010, pag. 287. În argumentarea acestei concluzii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, în jurisprudenţa sa, niciodată nu a considerat că o măsură de arestare preventivă este nelegală ab initio pentru simplul motiv că acel deţinut a fost ulterior achitat 2 . 2 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 6 decembrie 2006; 7 iunie 2007, Garabaiev contra Rusiei, citate de C. Bârsan, op. cit., pag. 287. Cu alte cuvinte, s-a reţinut că reclamantul nu este privat în a iniţia un alt demers procedural pentru constatarea nelegalităţii arestării sale preventive, în măsura în care acesta identifică şi reclamă motive de nelegalitate care privesc fie deciziile judiciare pronunţate cu ocazia verificării legalităţii detenţiei preventive în cadrul procesului penal, fie alte încălcări ale art. 5 paragrafele 1-4 din Convenţie. Astfel, într-o decizie de speţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că absenţa totală de motivare a deciziei judiciare ce autorizează detenţia, mai ales atunci când aceasta este prelungită în timp, este incompatibilă cu principiul protecţiei libertăţii persoanei împotriva arbitrarului instituit de art. 5 paragraful 1 din Convenţie 3 . 3 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 21 martie 2006, Stasaitis contra Lituaniei, paragraful 67; 2 martie 2006, Nachmanovitch contra Rusiei, paragraful 70, nepublicate, citate de C. Bârsan, op. cit, pag. 289. b) O a doua orientare jurisprudenţială este în sensul că hotărârea penală definitivă de achitare, în funcţie de datele particulare ale cauzei, poate conferi implicit un caracter nelegal măsurii privative de libertate. Această opinie se justifică pentru raţiuni derivate din criteriile de interpretare a legii (în special cele privind interpretarea ei teleologică şi raţională), precum şi din valorificarea unor principii de drept [cum ar fi şi principiul echităţii înscris în art. 22 alin. (7) din Codul de procedură civilă şi cel al responsabilităţii prevăzut de art. 1 alin. (3) din Constituţia României]. Existenţa acestei opinii este explicată prin faptul că, în practică, aproape în toate cauzele penale finalizate printr-o soluţie de achitare, instanţele nu se pronunţă decât asupra legalităţii măsurilor preventive în curs de executare (obligaţie care le este impusă de art. 399 din Codul de procedură penală), nu şi asupra acelora care au încetat anterior acestui moment. Într-o atare situaţie, nelegalitatea măsurii preventive dispuse într-o cauză finalizată prin achitare trebuie evaluată prin prisma acestei soluţii, care a infirmat – la finalul administrării probelor din cursul cercetării judecătoreşti – plasarea unei persoane sub incidenţa şi consecinţele dispoziţiilor de drept penal. Evident, nu se poate pune problema unei asemenea evaluări retroactive prin prisma cerinţelor legale şi dovedite ce au permis dispunerea măsurii privative de libertate (acestea din urmă, în raport cu soluţia de achitare, având fundamente juridice şi probatorii diferite), ceea ce presupune şi faptul că nu se poate discuta despre angajarea răspunderii magistraţilor pentru luarea acestei măsuri, cu atât mai mult în situaţia în care ea a fost confirmată de instanţele penale, ca urmare a exercitării căilor de atac prevăzute de lege. Cu toate acestea, întrucât măsura, chiar justificată fiind la momentul adoptării, a fost articulată pe un mecanism procedural care a permis finalmente achitarea, este necesară evaluarea ei ca neavenită în contextul generat de această soluţie şi, deci, considerarea ei ca temei al reparaţiei materiale. Având în vedere că prin măsura preventivă dispusă împotriva inculpatului achitat acesta a fost lipsit de libertate (înţeleasă ca atribut intrinsec şi definitoriu al fiinţei umane şi consacrată ca un drept individual fundamental al acesteia), este firească recunoaşterea posibilităţii de reparare a prejudiciului astfel încercat. Câtă vreme în dreptul român există o procedură recunoscută de lege în scopul reparării prejudiciilor, însă ea este limitată doar la situaţiile (insignifiante ca număr în contextul art. 399 din Codul de procedură penală) în care arestarea a fost expres declarată ca nelegală şi, din moment ce existenţa acestei proceduri speciale face inadmisibilă admiterea, pe calea acţiunii de drept comun, a oricăror altor pretenţii derivate din arestări care, fără a fi formal neconforme, uneori au generat consecinţe prejudiciabile şi în alte situaţii neacoperite de textul art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, inclusiv prin raportare la prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ar însemna acceptarea de către judecătorul acţiunii civile a unei inechităţi, aspect prohibit de art. 22 alin. (7) din Codul de procedură civilă. Numai o astfel de interpretare extensivă a textului poate asigura producerea efectelor în scopul urmărit de legiuitor, precum şi un tratament legal nediscriminatoriu al persoanelor achitate aflate în situaţii similare, câtă vreme prejudiciul lor derivă din încălcarea unuia şi aceluiaşi drept fundamental, în contextul generat de achitare, legalitatea formală a măsurii privative de libertate putând fi considerată doar o circumstanţă a acestei încălcări, iar nu esenţa ei. Cu alte cuvinte, în temeiul art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, statul trebuie să răspundă în mod obiectiv (în absenţa ideii de culpă), în calitatea sa de garant al drepturilor şi libertăţilor individuale, consacrată de art. 1 alin. (3) din Constituţia României, iar nu în mod subiectiv, respectiv pentru culpa reprezentanţilor săi (aspect care, în ipoteza interpretării restrictive/literale a textului, s-ar putea deduce automat din simpla constatare a nelegalităţii măsurii privative de libertate, înţeleasă ca fiind fie rezultatul neglijenţei, fie al intenţiei). V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, fiind pronunţate până în prezent următoarele decizii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate:

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 48 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 5 mai 2016 (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016), paragrafele 12-14, s-a reţinut că: „potrivit art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, legiuitorul a condiţionat repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei, după caz. Această condiţionare dă naştere, în sarcina organelor judiciare anterior referite, unei obligaţii de a se pronunţa prin încheieri definitive, conform textului criticat, cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunţă hotărârea definitivă şi care au făcut obiectul controlului pe calea contestaţiei, sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204-206 din Codul de procedură penală. De asemenea, aceasta presupune obligaţia instanţei de judecată care se pronunţă prin hotărâre definitivă asupra cauzei de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate. Curtea reţine că dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt similare prevederilor art. 504 alin. (3) din Codul de procedură penală din 1968, care au fost supuse controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 417 din 14 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.044 din 11 noiembrie 2004, Decizia nr. 221 din 21 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 17 iunie 2005, şi Decizia nr. 78 din 5 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2008, prin care s-a constatat că textul de lege criticat este o concretizare a principiului constituţional prevăzut de art. 52 alin. (3) din Constituţie, conform căruia «Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii [… ]» şi, pe cale de consecinţă, realizarea dreptului la repararea de către stat a pagubei cauzate prin erorile judiciare are loc în condiţiile legii. Prin aceleaşi decizii, Curtea a reţinut că prevederile art. 504 alin. (3) din Codul de procedură penală din 1968 nu numai că nu îngrădesc accesul liber la justiţie, ci instituie tocmai normele procedurale necesare exercitării acestui drept, fiind în deplină concordanţă şi cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2), în temeiul cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege. De asemenea, Curtea a statuat în aceleaşi decizii că reglementarea expresă a actelor procedurale prin care se constată încălcarea libertăţii individuale nu este de natură a limita accesul liber la justiţie al acelor persoane care nu se regăsesc în unul din cazurile enumerate în art. 504 alin. (3) din Codul de procedură penală din 1968, acestea având posibilitatea de a-şi valorifica dreptul în justiţie pe alte căi legale, dar în condiţiile legii şi urmând procedura prevăzută de lege. Curtea constată că atribuirea de către legiuitor a competenţei de a se pronunţa asupra legalităţii măsurilor preventive privative de libertate organelor judiciare care se pronunţă în ultimă instanţă în cauzele penale a fost realizată în exercitarea competenţei sale constituţionale prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie. Totodată, Curtea reţine că stabilirea, prin dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, a condiţiei de admisibilitate pentru obţinerea despăgubirilor în faţa instanţei civile, criticate de autor, este în acord cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, conform cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.”

Aceleaşi considerente au fost menţinute de Curtea Constituţională şi în Decizia nr. 271 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 11 iulie 2016 (Decizia nr. 271 din 10 mai 2016), precum şi în Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016 (Decizia nr. 179 din 29 martie 2016).

În plus, prin Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, Curtea Constituţională a statuat (în paragrafele 22 şi 23) că „. . . procedura specială, reglementată în art. 539 din Codul de procedură penală, vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispoziţiile art. 252 şi 253 din Codul civil sau art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viaţă privată. Cu referire la susţinerile autorului excepţiei, potrivit cărora «cercetarea condiţiei nelegalităţii măsurii privative de libertate ar trebui să cadă în sarcina instanţei civile învestite cu soluţionarea cererii de despăgubire», Curtea observă că, potrivit unora dintre instanţele naţionale, în măsura în care caracterul nelegal al măsurii privative de libertate a fost stabilit de instanţa penală, reevaluarea acestui aspect de către instanţa civilă este contrară normelor procesual penale ale art. 539. Aceleaşi instanţe naţionale apreciază însă că o atare evaluare a legalităţii măsurii privative de libertate ar putea fi realizată de către instanţa civilă numai dacă instanţa penală a omis sau cadrul procesual nu i-a impus să statueze asupra acestui aspect ori pentru alte motive de nelegalitate, decât cele analizate de organele judiciare în cadrul controlului legalităţii măsurilor preventive privative de libertate în cursul procesului penal, sau în măsura în care hotărârile «intermediare» prin care a fost verificată legalitatea măsurilor preventive au fost absolut nemotivate ori alte asemenea motive identificate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin raportare la prevederile art. 5 paragrafele 1-4 din Convenţie, respectiv art. 9 din Codul de procedură penală. Curtea reţine însă că aceste din urmă motive, invocate de către autor, nu sunt veritabile critici de neconstituţionalitate, ci, în realitate, privesc modul de interpretare şi aplicare a prevederilor de lege criticate. O eventuală problemă de practică neunitară a instanţelor naţionale cu privire la competenţa instanţei civile de a se pronunţa referitor la legalitatea măsurii privative de libertate nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, ci este de competenţa instanţei supreme, având în vedere rolul său, consacrat constituţional, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti.” VI. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Timişoara

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara nu a prezentat un punct de vedere asupra problemei de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii, redând doar cele două orientări jurisprudenţiale expuse anterior. VII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Procurorul general a apreciat ca fiind în litera şi spiritul legii opinia conform căreia instanţa civilă învestită cu o cerere de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală, poate constata ea însăşi caracterul nelegal al privării de libertate dispuse în procesul penal împotriva reclamantului, atunci când, prin actele procedurale enumerate în alin. (2) al acestui articol, nu s-a statuat asupra legalităţii măsurilor preventive privative de libertate dispuse faţă de reclamant în cursul procesului penal. În absenţa unei statuări exprese din partea instanţelor penale asupra legalităţii măsurilor preventive, pentru a nu se ajunge la o situaţie în care accesul la instanţă în scopul examinării condiţiilor prevăzute de lege pentru valorificarea dreptului consacrat de art. 5 paragraful 5 din Convenţie şi legislaţia naţională să nu devină unul pur teoretic, instanţelor civile li se poate recunoaşte un rol subsidiar, raportat la rolul instanţelor penale, în ceea ce priveşte stabilirea nelegalităţii măsurilor preventive privative de libertate.

Atunci când instanţele penale au constatat caracterul nelegal al privării de libertate, statuările acestora se impun cu autoritate de lucru judecat instanţelor civile învestite cu acţiunea în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală.

În mod similar, atunci când instanţele penale au analizat motivul de nelegalitate al măsurii preventive privative de libertate invocat şi în cadrul acţiunii în despăgubiri şi l-au respins, statuările acestora se impun cu autoritate de lucru judecat în faţa instanţelor civile. VIII. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au depus două rapoarte prin care au exprimat următoarele opinii: a) Într-o primă opinie s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să decurgă dintr-o constatare explicită a acestui aspect, prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul textului de lege. b) Într-o altă opinie s-a considerat că instanţa civilă, învestită cu soluţionarea unei cereri de acordare de despăgubiri, poate să statueze asupra caracterului nelegal al măsurii preventive privative de libertate, atunci când organele judiciare penale au omis să o facă sau când cadrul procesual nu le-a îngăduit-o. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii

Potrivit art. 514 din Codul de procedură civilă, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă, recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.

Analizând sesizarea din perspectiva textelor de lege citate, se constată că aceasta întruneşte condiţiile de admisibilitate.

Astfel, sub un prim aspect, se constată că sesizarea a fost formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara, ce face parte dintre subiecţii cărora legiuitorul le-a acordat legitimarea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu un recurs în interesul legii.

Totodată, din hotărârile judecătoreşti ataşate sesizării rezultă că instanţele au soluţionat în mod diferit, prin hotărâri definitive, problema de drept ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii. De altfel, în legătură cu această condiţie, se constată că anterior Curtea de Apel Timişoara – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din data de 18 mai 2016 în Dosarul nr. 1.466/30/2015, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept „dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal, care dă dreptul la despăgubiri, conform art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală, trebuie să fie cuprinsă explicit într-un act jurisdicţional sau poate fi şi implicită, dedusă din hotărârea definită de achitare”.

Prin Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată în dosarul menţionat. Relevante sub aspectul condiţiei analizate sunt considerentele respectivei decizii, menţionându-se în paragraful 100 că „existenţa unei practici judiciare neunitare a instanţelor judecătoreşti de la toate nivelurile şi din întreaga ţară, o lungă durată de timp, denotă nu numai că se poate apela la mecanismul recursului în interesul legii, ci şi faptul că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja divergenţă în jurisprudenţă”.

Totodată, Curtea Constituţională, prin deciziile nr. 48 din 16 februarie 2016 şi nr. 271 din 10 mai 2016 (paragraful 18, respectiv paragraful 21), a reţinut că „modalitatea în care organele judiciare enumerate în cuprinsul dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală îşi îndeplinesc această obligaţie nu constituie o problemă de constituţionalitate a textului criticat, ci reprezintă un aspect ce vizează interpretarea şi aplicarea legii”.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a prezentei sesizări. Asupra fondului sesizării: A. Actele jurisdicţionale prin care se stabileşte caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate

Art. 52 alin. (3) din Constituţie prevede că: „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut că textul din Legea fundamentală consacră principiul răspunderii obiective a statului sub aspectul reparaţiilor pe care societatea este datoare să le acorde celui care a suferit în mod injust de pe urma erorilor comise în sistemul judiciar, context în care conferirea calităţii de debitor al obligaţiei de dezdăunare în exclusivitate statului este de natură să înlăture riscul creditorului de a nu-şi putea valorifica creanţa 4 . 4 Decizia Curţii Constituţionale nr. 633 din 24 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.138 din 15.12.2005.

De asemenea, Curtea a constatat că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, cuprinsă în Codul de procedură penală, care vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate 5 . 5 Decizia Curţii Constituţionale nr. 179 din 29 martie 2016, paragraful 22.

În aceeaşi jurisprudenţă s-a stabilit şi că prin expresia „potrivit legii” Constituţia lasă la opţiunea legiuitorului stabilirea condiţiilor procedurale în care dreptul la reparaţie poate fi exercitat, aceeaşi idee regăsindu-se şi în art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale 6 . 6 Deciziile Curţii Constituţionale: nr. 107 din 1 iulie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 354 din 27.07.1999; nr. 124 din 27 iunie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23.08.2000; nr. 172 din 23 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 16.08.2001; nr. 199 din 21 iunie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 30.08.2001; nr. 255 din 20 septembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 27.12.2001; nr. 885 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 17.08.2010; nr. 788 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 24.02.2016; nr. 435 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 9.09.2016; nr. 133 din 9 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 16.05.2017.

Pe de altă parte, principiul responsabilităţii statului faţă de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârşite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori. Circumstanţierea „potrivit legii” nu relevă posibilitatea legiuitorului de a restrânge răspunderea statului doar la anumite erori judiciare, ci stabilirea modalităţilor şi condiţiilor în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face prin plata despăgubirilor cuvenite. Cu alte cuvinte, potrivit normei constituţionale [art. 52 alin. (3) din Constituţia României], organul legislativ nu ar putea stabili ca anumite erori judiciare neimputabile victimei să fie suportate de aceasta 7 . Neconstituţionalitatea parţială declarată prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a vizat numai sfera de aplicare a textului (temeiurile achitării), nu şi condiţiile reparării pagubelor pricinuite prin erori judiciare în procesele penale. 7 Deciziile Curţii Constituţionale nr. 45 din 10 martie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 18.05.1998; nr. 138 din 5 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 12.11.1999.

În acelaşi context, instanţa de contencios constituţional a apreciat că reglementarea expresă a actelor procedurale prin care trebuie constatată încălcarea libertăţii individuale nu este de natură a limita accesul liber la justiţie pentru acele persoane care nu se regăsesc în unul dintre cazurile enumerate de art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, acestea având posibilitatea de a-şi valorifica dreptul în justiţie pe alte căi legale. Orice persoană interesată se poate adresa justiţiei, dar în condiţiile legii şi urmând procedura prevăzută de lege. Liberul acces la justiţie semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile şi libertăţile ori interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiţionări, competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti revenindu-i legiuitorului, ceea ce constituie o aplicare a dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 126 alin. (2). De altfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o caracteristică a principiului liberului acces la justiţie este aceea că nu este un drept absolut (Ashingdane contra Regatului Unit al Marii Britanii, 1985), de vreme ce acest drept cere, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statului şi poate face obiectul unor limitări sau condiţionări atât timp cât nu este atinsă însăşi substanţa sa.

De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit art. 5 paragraful 5 din Convenţie, orice persoană victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor aceluiaşi articol are dreptul la reparaţii, acest paragraf fiind imediat următor celui care prevede că orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea dacă detenţia este ilegală 8 . 8 Decizia Curţii Constituţionale nr. 271 din 10 mai 2016, paragraful 15.

Având în vedere, pe de o parte, condiţionarea acordării reparaţiilor garantate prin art. 5 paragraful 5 din Convenţie de constatarea de către o instanţă naţională a încălcării dispoziţiilor art. 5 paragrafele 1-4 din Convenţie, iar, pe de altă parte, cerinţa de asigurare efectivă, cu un suficient grad de certitudine la nivel naţional, a dreptului la reparaţii, astfel garantat, Curtea Constituţională a constatat că obligaţia organelor judiciare prevăzute la art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală de a se pronunţa prin hotărâri definitive asupra legalităţii măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu standardul de protecţie prevăzut de art. 5 din Convenţie. În acest sens, Curtea a constatat că dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut de art. 539 din Codul de procedură penală, constituie o preluare, prin normele procesual penale naţionale, a dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 din Convenţie. De asemenea, a reţinut şi că standardul de protecţie prevăzut de art. 5 paragraful 5 din Convenţie este unul minim, statele membre fiind îndreptăţite să ofere, prin legislaţia internă, o protecţie juridică sporită libertăţii individuale, prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 paragraful 5 din Convenţie 9 . 9 Idem, paragraful 20.

În ceea ce priveşte modalitatea în care organele judiciare enumerate în cuprinsul dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală îşi îndeplinesc această obligaţie, Curtea Constituţională a apreciat că aceasta nu constituie o problemă de constituţionalitate a textului criticat, ci reprezintă un aspect ce vizează interpretarea şi aplicarea legii 10 . 10 Idem, paragraful 21.

În acelaşi context, Curtea a considerat că stabilirea de către legiuitor a competenţei de a se pronunţa asupra legalităţii măsurilor privative de libertate în favoarea organelor judiciare care se pronunţă în ultimă instanţă în cauzele penale constituie o exercitare a competenţei sale constituţionale prevăzute de art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală 11 . 11 Decizia Curţii Constituţionale nr. 179 din 29 martie 2016, paragraful 17.

Potrivit dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecarea cauzei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii reţine că sintagma „instanţa de judecată învestită cu judecarea cauzei” se referă doar la instanţa penală învestită cu judecarea cauzei în primă instanţă sau apel ori, eventual, cu o cale extraordinară de atac.

Nu se poate admite că legiuitorul, folosind această sintagmă, a avut în vedere şi o instanţă civilă, întrucât instanţa învestită cu judecarea cauzei este cea competentă să soluţioneze conflictul de drept penal dedus judecăţii, în faţa căreia s-a exercitat acţiunea penală şi care a luat una dintre măsurile preventive privative de libertate prevăzute în Codul de procedură penală. De altfel, din cuprinsul dispoziţiei citate reiese că legiuitorul a enumerat organele judiciare penale care au competenţa de a se pronunţa asupra legalităţii unor astfel de măsuri preventive, precum şi actele procesuale prin care o pot face.

Pe de altă parte, în dispoziţiile Codului de procedură penală legiuitorul a folosit de fiecare dată sintagma „instanţa de judecată” sau „instanţa” pentru a desemna instanţa penală (spre exemplu, art. 206, art. 208, art. 218, art. 220 etc.) şi ori de câte ori s-a referit la instanţa civilă a denumit-o în mod expres astfel [de exemplu, art. 27, art. 28, art. 397 alin. (5), art. 453 alin. (2), art. 600 alin. (3) ].

Prin dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală legiuitorul a prevăzut obligaţia pentru organele judiciare penale de a verifica legalitatea măsurilor preventive dispuse în cauză, în tot cursul procesului penal, până la pronunţarea unei hotărâri definitive asupra fondului cauzei, fapt reţinut şi în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016 şi Decizia nr. 271 din 10 mai 2016).

Aşadar, organele judiciare penale au obligaţia (prevăzută în textele de lege menţionate în secţiunea anterioară) de a face un examen al legalităţii măsurii preventive privative de libertate (pe lângă cel al necesităţii şi proporţionalităţii) în tot cursul procesului penal, cât timp această măsură este în fiinţă.

De asemenea, împotriva încheierilor prin care instanţa dispune asupra măsurilor preventive pot formula contestaţie inculpatul şi procurorul. Instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei are obligaţia de a face un examen al legalităţii măsurii preventive privative de libertate, putând dispune oricare dintre soluţiile prevăzute de lege. Totodată, încheierile prin care aceste organe judiciare dispun cu privire la măsurile preventive sunt motivate sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce priveşte legalitatea luării, prelungirii ori menţinerii acestora. În final, dacă măsura preventivă privativă de libertate se menţine până la soluţionarea pe fond a cauzei, instanţa învestită cu soluţionarea acesteia este obligată să facă o nouă evaluare cu privire la legalitatea măsurii preventive, conform dispoziţiilor art. 399 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Rezultă aşadar că organele judiciare penale au obligaţia de a se pronunţa cu privire la legalitatea măsurii preventive privative de libertate. Or, pornind de la această premisă legală, care se verifică şi în practica instanţelor, se reţine că instanţele civile nu pot să efectueze un examen de legalitate asupra măsurilor preventive, atunci când sunt învestite cu cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală. Un argument în plus în acest sens este şi dispoziţia din art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin care se prevede că acţiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierii organelor judiciare prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.

Pe de altă parte, analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei persoane, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare (în faza de executare a pedepsei), se poate realiza de asemenea de către instanţa penală pe cale contestaţiei la executare, reglementată în dispoziţiile art. 597- 599 din Codul de procedură penală. Astfel, potrivit art. 598 alin. (1) din Codul de procedură penală, contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: „a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.” Legat de cazurile în care se poate formula contestaţie la executare, trebuie subliniat că acela prevăzut la art. 598 alin. (1) lit. c) teza a doua din Codul de procedură penală, respectiv „când se iveşte (…) vreo împiedicare la executare”, este foarte cuprinzător, permiţând analiza inclusiv a eventualului caracter nelegal al detenţiei.

În fine, pentru situaţia în care o persoană ar fi reţinută/arestată în afara oricărui cadru legal, respectiv în cursul procesului, cu toate fazele acestuia (urmărire penală, cameră preliminară, judecată sau executare), vor fi incidente dispoziţiile Codului penal care sancţionează aceste fapte ca infracţiune, respectiv infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 205 din Codul penal. Or, în această situaţie, caracterul nelegal al reţinerii/arestării se constată chiar în cadrul procesului penal în care se anchetează respectiva infracţiune. B. Hotărârea penală definitivă de achitare

În acelaşi timp, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii reţine că hotărârea penală definitivă de achitare nu poate conferi, implicit, caracter nelegal măsurii privative de libertate.

Preliminar, se subliniază că organele judiciare penale au obligaţia să se pronunţe asupra legalităţii măsurilor preventive privative de libertate atunci când sunt sesizate pentru luarea, prelungirea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept ori când efectuează verificarea din oficiu a măsurii preventive, precum şi în situaţia în care s-a exercitat calea de atac a contestaţiei.

De asemenea, instanţa învestită cu soluţionarea în fond a cauzei are obligaţia, conform art. 399 alin. (1) din Codul de procedură penală, să se pronunţe prin hotărâre asupra menţinerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurii preventive dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la inculpat. În cazul în care instanţa pronunţă o soluţie de achitare, măsura preventivă privativă de libertate dispusă în cauză încetează de drept, conform art. 241 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, instanţa având obligaţia de a dispune punerea în libertate a inculpatului – art. 399 alin. (2) din Codul de procedură penală.

Referitor la soluţiile pronunţate de instanţă pe fondul cauzei, se reţine că, potrivit art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală, achitarea inculpatului se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală 12 . 12 a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate.

Pe de altă parte, potrivit art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

Soluţiile prezentate mai sus se pronunţă de către instanţă după parcurgerea tuturor fazelor procesului penal, în urma administrării complete a probatorului. Or, aşa cum s-a arătat, potrivit art. 202, art. 209, art. 218 şi art. 223 din Codul de procedură penală, reţinerea, arestul la domiciliu sau arestarea preventivă pot fi luate numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune.

Aşadar, standardul probatoriului pentru luarea unei măsuri preventive privative de libertate este mult mai scăzut decât cel necesar pentru pronunţarea unei hotărâri de condamnare, situaţie în care din probatoriul administrat trebuie să rezulte dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, este infracţiune şi a fost săvârşită de condamnat.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, interpretând dispoziţiile art. 5 paragraful 1 din Convenţie, a stabilit că faptele care dau naştere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de acelaşi nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzaţi