ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5032/2018

Ședința publică din data de 20 noiembrie 2018

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 15.10.2014, sub nr. x/2014, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 4.3 teza a II-a, 6.1, 6.3 și 8.1 din contractul de credit nr. x încheiat între părți la 20.08.2007; de asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la modificarea clauzei de la art. 4.3 teza a II-a din contract, în sensul că, începând cu cel de-al doilea an de creditare, variația ratei dobânzii să fie raportată la fluctuațiile indicelui de referință LIBOR (la 6 luni sau la 3 luni), în sens crescător sau/și descrescător, la care se adaugă marja fixă a băncii de 1,0133%, valabilă pe toată durata derulării contractului de credit și determinată ca diferența dintre rata dobânzii inițiale și indicele LIBOR de la 20.08.2008; au mai solicitat ca pârâta să fie obligată să emită graficul de plăți corespunzător ratei dobânzii astfel stabilite și variației acesteia în timp, precum și să plătească sumele rezultate din diferența de dobândă nedatorată începând cu 20.08.2008, contravaloarea comisionului de procesare de 1.806,43 franci elvețieni, a comisioanelor de administrare reținute începând cu data de 20.08.2007 și a penalităților de întârziere în cuantumul dobânzii legale; au mai solicitat actualizarea sumelor datorate cu indicele de inflație, de la data reținerii lor, până la data achitării integrale a debitelor principale datorate și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1851/04.02.2015, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale materiale; ca o consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 3454/17.06.2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta B., a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei contractuale inserate la art. 4.3 teza a II-a, caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contractuale care prevăd perceperea comisioanelor de procesare și administrare, inserate la art. 6.1 și 6.3, caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei care prevede obligația împrumutatului de a încheia contracte de asigurare, numai în ceea ce privește împrejurarea că societatea de asigurare trebuie să fie agreată de bancă și a obligat pârâta să restituie reclamantului sumele plătite în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, precum și a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă și până la data restituirii către reclamant; a respins ca neîntemeiate celelalte pretenții și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 8.184 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, toate părțile au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 2137A/14.12.2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B., a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis în parte și cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B., a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva deciziei din apel, au declarat recurs toate părțile.

Prin memoriul lor de recurs, recurenții-reclamanți au solicitat casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În motivare, au arătat că instanța de apel nu a stabilit concret efectele juridice ale anulării parțiale a clauzei prevăzute la art. 4.3. din contractul de credit și nici daunele datorate de pârâtă ca urmare a înlăturării clauzei abuzive, astfel încât hotărârea să fie susceptibilă de executare silită și predictibilă în ceea ce privește obligațiile dispuse de instanță.

În acest sens, au susținut că instanțele de fond nu au analizat efectele juridice ale înlăturării criteriilor de modificare a ratei dobânzii și daunele cuvenite, fapt ce echivalează cu insuficienta lămurire a situației de fapt și de drept.

În continuare, au reiterat considerațiile dezvoltate în motivele de apel cu privire la efectele anulării criteriilor de modificare a ratei dobânzii și au subliniat că instanța de apel le-a respins, invocând alin. (2) lit. A) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Or, instanța de apel trebuia să analizeze cauza prin prisma legislației în vigoare la data semnării contractului de credit nr. x/20.08.2007, iar nu prin prisma unui text de lege introdus prin Legea nr. 363/2007, care a intrat în vigoare ulterior, la 28.12.2007.

Au mai susținut acești recurenți că decizia atacată nu cuprinde o analiză temeinică a daunelor solicitate în raport cu obligația legală prevăzută la art. 14 din Legea nr. 190/1999; de asemenea, instanța nu a avut în vedere cutuma bancară și nivelul dobânzii ce i s-ar fi cuvenit în mod legal pârâtei.

În acest context, au arătat că divergența dintre părți viza evidențierea corectă a marjei, începând cu cel de-al doilea an de creditare, când dobânda a devenit variabilă, ca diferența dintre dobânda inițială și indicele LIBOR de la acea dată, iar nu de la data adoptării O.U.G. nr. 50/2010, cum a pretins pârâta.

Au mai susținut recurenții că modalitatea în care instanța de apel a apreciat jurisprudența C.J.U.E. în materie este discutabilă, atât timp cât problema dedusă judecății nu privește cuantificarea unor sume de bani, ci stabilirea concretă a efectelor juridice corespunzătoare sancțiunii legale aplicate și, mai departe, a daunelor.

În opinia recurenților, obligând pârâta să restituie sumele plătite în baza clauzelor contractuale declarate nule, instanța nu a determinat suficient obligația de plată reținută în sarcina acesteia, întrucât stabilirea daunelor presupune ca ele să fie cel puțin determinabile.

De asemenea, au susținut că, tot ca urmare a unei interpretări eronate a jurisprudenței C.J.U.E., instanța de apel a reținut că pretenția vizând obligarea pârâtei la modificarea clauzei inserate la art. 4.3 teza a II-a din contract presupune o modificare pe cale judiciară a contractului, ceea ce ar conduce la încălcarea forței obligatorii a contractului și a jurisprudenței comunitare.

În continuare, au prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că, în speță, sunt întrunite condițiile afirmate de jurisprudența C.J.U.E. pentru ca instanța să fie îndreptățită să intervină în relația dintre părți.

Au subliniat acești recurenți că, potrivit art. 5 din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale abuzive nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

Or, în speță, anularea parțială a clauzei inserate la art. 4.3. din contract a condus la imposibilitatea stabilirii ratei dobânzii contractuale, care este de esența contractului de credit, împrejurare ce justifică intervenția instanței, în vederea restabilirii echilibrului dintre drepturile și obligațiile părților, prin înlocuirea clauzei abuzive cu o normă de drept supletiv.

În drept, au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin recursul său, recurenta-pârâtă a solicitat modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului său și respingerii apelului declarat de reclamanți, cu consecința respingerii în tot a cererii de chemare în judecată; a mai solicitat obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată și întoarcerea executării silite.

Cu titlu preliminar, a arătat că, având în vedere că la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale nu se împlinise termenul de recurs, decizia atacată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Aceasta, întrucât la momentul publicării deciziei instanței de contencios constituțional, hotărârea atacată nu era redactată și comunicată părților, astfel că nu era definitivă prin prisma dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 teza a II-a C. proc. civ., dreptul la recurs fiind îngrădit de o normă neconstituțională și putând fi exercitat la data publicării, cu singura condiție ca termenul de exercitare a acestuia să nu se fi împlinit.

În motivarea recursului, a susținut că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material; a invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Concretizând, a arătat că, reținând calitatea de consumator a fidejusorului B., instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1, 2 și 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

De asemenea, a arătat că în mod nelegal a reținut curtea de apel aplicabilitatea Legii nr. 190/1999, care se aplică exclusiv contractelor de credit ipotecar pentru investiții imobiliare.

În acest context, a arătat și că, deși a invocat prin memoriul de apel inaplicabilitatea legii sus-menționate, instanța de prim control judiciar nu a arătat motivele pentru care a reținut că dispozițiile acesteia sunt incidente în speță.

În continuare, a arătat că instanța de apel a analizat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.3, 6.1 și 6.3 din contractul de credit exclusiv din perspectiva incidenței excepției de inadmisibilitate prevăzute la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și, constatând că acestea nu sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, a conchis că sunt abuzive, fără a analiza condițiile stipulate la art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

În opinia recurentei, stabilind caracterul abuziv al clauzelor contractuale menționate mai sus, curtea de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000 și a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că respectivele clauze nu sunt abuzive.

Totodată, a subliniat că, în ceea ce privește clauza prevăzută la art. 4.3 din contract, instanțele de fond au apreciat greșit că nu sunt îndeplinite condițiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 vizând acceptarea tacită de către consumator a actului adițional prin care s-au implementat dispozițiile actului normativ sus-menționat.

A mai susținut această recurentă că nu poate fi obligată să restituie sumele încasate cu titlu de comision de administrare și procesare și de diferență de dobândă, întrucât intimații datorau aceste sume.

În final, subliniind că nu este în culpă procesuală, a susținut că nu datorează cheltuieli de judecată, iar în subsidiar a arătat că cele reprezentând onorariu de avocat sunt excesive.

Recursurile au fost depuse la Curtea de Apel București, în cadrul termenului de 30 de zile prevăzut de art. 485 C. proc. civ.

Fiecare parte a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de adversar, iar recurenta-pârâtă a formulat și răspuns la întâmpinarea formulată de intimații-reclamanți.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Analizând recursul, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reține următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și el presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege și astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României, iar în noul C. proc. civ., în art. 457.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2018 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate (...) și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv (...)."

Hotărârea atacată este pronunțată într-o cerere evaluabilă în bani, prin care reclamanții au solicitat să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 4.3 teza a II-a, 6.1, 6.3 și 8.1 din contractul de credit nr. x/20.08.2007, obligarea pârâtei la modificarea clauzei de la art. 4.3 teza a II-a din contract și la emiterea unui nou grafic de rambursare, la restituirea sumelor rezultate din diferența de dobândă nedatorată începând cu data de 20.08.2008, a contravalorii comisionului de procesare, a comisioanelor de administrare reținute începând cu 20.08.2007, precum și la plata penalităților de întârziere.

Conform art. 101 alin. (2) și (3) C. proc. civ., în cererile privitoare la executarea sau constatarea nulității absolute a unui contract, pentru stabilirea competenței se va ține seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părții din obiectul dedus judecății.

În speță, prin contractul de credit nr. x/20.08.2007, s-a acordat un credit în valoare de 122.234,97 franci elvețieni (echivalentul a 446.157,64 RON, la cursul de schimb afișat de B.N.R. la data introducerii acțiunii).

Prin urmare, admisibilitatea căii de atac urmează a se determina prin raportare la valoarea obiectului cererii, calculată potrivit art. 98 și 101 C. proc. civ., care în speță poate fi reprezentată de cel mult valoarea împrumutului acordat, respectiv 446.157,64 RON, sumă ce se situează sub pragul valoric de 1.000.000 RON, impus de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

În acest context, trebuie precizat că, prin decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017 s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. este neconstituțională, Curtea statuând că "efect al constatării neconstituționalității sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condițiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispozițiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., este acela că, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013."

În speță, hotărârea atacată a fost pronunțată la data de 14.12.2016, deci anterior publicării în Monitorul Oficial a deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale a României.

Prin urmare, raportat la considerentele evocate mai sus ale deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, decizia atacată este una definitivă, nesupusă recursului, astfel că Înalta Curte, în temeiul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, cu aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va respinge ca inadmisibile recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibile recursurile declarate de recurenții-reclamanți B. și A. și de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2137A/14.12.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 noiembrie 2018.