ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 495/2018

Ședința publică din data de 22 februarie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare".

Prin cererea înregistrată la 13.10.2016 pe rolul Judecătoriei Petroșani, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să dispună: obligarea pârâtului la plata sumei de 600 RON, cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2015, în care a avut calitate procesuală de pârâtă, având câștig de cauză.

Prin sentința civilă nr. 3301/19.12.2016, Judecătoria Petroșani a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 600 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2015; fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, B. a formulat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 314/A/2017 pronunțată la data de 28 martie 2017, Tribunalul Hunedoara, secția I-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de către pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 3301/19.12.2016 pronunțată de Judecătoria Petroșani; fără cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, B. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului și casarea deciziei civile recurate.

În motivare, a reiterat, pe scurt, situația de fapt și a susținut, în esență, că, în fapt, autoritatea de lucru judecat a fost respinsă nefondat, iar celelalte motive prezentate în apel ca fiind parte a unificării practicii judiciare de la nivelul Curții de Apel Târgu- Mureș într-o speță identică au fost omise total a fi prezentate, motive care trebuiau verificate prin prisma îndeplinirii condițiilor din cele cinci teze prezentate în minuta întocmită la 03 aprilie 2015, cu ocazia întâlnirii trimestriale pentru unificarea practicii judiciare; a invocat, în drept, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 Noul C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 7 Noul C. proc. civ., a arătat că, în condițiile în care reclamanta nu solicită completarea dispozitivului deciziei privind contestația în anulare, nu există autoritate de lucru judecat, dar, întrucât s-a solicitat printr-o completare de decizie acordarea cheltuielilor de judecată, există autoritate de lucru judecat.

De asemenea, a susținut că sentința de fond și decizia de apel intră în contradicție cu practica judiciară în materie de acordare a cheltuielilor de judecată a Curții de Apel Târgu- Mureș, respectiv, că încalcă autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 7 Noul C. proc. civ. (în opinia sa, existând tripla identitate de părți, obiect și cauză a petitului accesoriu din dosarul nr. x/2016- decizia nr. 139/R/2016, cu petitul din acest dosar).

Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția I civilă la data de 03.05.2017.

La data de 17.05.2017 tribunalul a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă care, prin decizia civilă nr. 127/2017 din 19 septembrie 2017, a admis excepția de necompetență materială și a declinat în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție competența de soluționare a recursului.

În motivarea hotărârii de declinare, Curtea de Apel Alba Iulia a reținut următoarele aspecte:

Decizia civilă nr. 314/A/2017 a fost pronunțată de Tribunalul Hunedoara în calea de atac a apelului, fiind definitivă în conformitate cu dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4, coroborat cu art. 483 alin. (2) C. proc. civ. Împotriva acesteia a declarat recurs pârâtul.

Art. 96 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. prevede că doar în cazurile anume prevăzute de lege Curțile de Apel judecă ca și instanțe de recurs. Prin urmare, dacă nu este menționat expres într-o normă legală (alin. (4) al art. 483 C. proc. civ. menționează de asemenea "în cazurile prevăzute de lege") că recursul se judecă de Curtea de Apel ca instanță imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea ce se atacă cu recurs, Curtea nu este competentă să judece recursul.

Aceste rețineri se coroborează și cu prevederile art. 483 C. proc. civ. - "Obiectul și scopul recursului. Instanța competentă". În alin. (3) al acestui text de lege se menționează expres că recursul se judecă de Înalta Curte de Casație și Justiție. Rezultă din interpretarea acestor dispoziții că recursul intră, de regulă, în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceasta fiind instanța care are în competență judecarea recursurilor.

Curtea a reținut că decizia atacată cu recurs în dosarul de față este pronunțată în 28.03.2017, deci anterior publicării Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, astfel că nu se poate pune în discuție aplicabilitatea acesteia în cauză. Pe de altă parte, această decizie tranșează doar problematica admisibilității căii de atac a recursului și nu competența de soluționare a acestuia.

Având în vedere considerentele expuse cât și prevederile legale menționate mai sus, Curtea a constatat că dosarul nu poate fi încadrat în niciuna din situațiile de excepție la care face referire art. 483 alin. (4) C. proc. civ. și, în consecință, în cauză devine incidentă regula generală înscrisă în alin. (3) al art. 483 care specifică faptul că ÎCCJ este instanța competentă a se pronunța asupra căii de atac a recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 20.10.2017.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, excepție asupra căreia, în temeiul art. 132, rap. la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Așa cum se poate observa din analiza tuturor textelor de lege sus -arătate, precum și a prevederilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., se constată că tribunalului i-a fost atribuită plenitudine de jurisdicție ca instanță de fond, în sensul că, acesta va judeca ori de câte ori legea nu prevede în mod expres competența de fond a altor instanțe.

În acest context, plenitudinea de jurisdicție a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor urmează a fi raportată la plenitudinea de competență a tribunalului, ca instanță de fond.

Altfel spus, dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. instituie competența de drept comun a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor în toate cauzele ce au fost inițiate de la nivelul tribunalului, ca instanță de fond.

Practic, aceasta a fost intenția legiuitorului la elaborarea alin. (3) al art. 483 C. proc. civ.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Hunedoara, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Alba Iulia, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Așa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 314/A/2017 din 28 martie 2017, pronunțate de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Alba Iulia.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2018.