ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4938/2018

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017 din 7 iunie 2017 reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat anularea sentinței arbitrale nr. 53 din 8 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Prahova, precum și a încheierilor premergătoare, în principal trimiterea cauzei spre judecată instanței competente, iar în subsidiar, după administrarea probelor, respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, invocându-se prevederile art. 608 alin. (1) lit. b), d), e), f), g) și h) noul C. proc. civ. și cele ale art. 613 alin. (3) lit. a) și b) noul C. proc. civ.

Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 178 din 3 octombrie 2017, a admis acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L..

A anulat sentința arbitrală nr. 53 din 8 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Prahova și a trimis cauza spre soluționare Judecătoriei Ploiești.

În pronunțarea acestei soluții instanța de anulare a reținut următoarele.

Obiectul acțiunii cu care societatea pârâtă B. S.R.L. a învestit Tribunalul arbitral privește obligarea reclamantului A. la plata sumei de 29.357 RON, reprezentând contravaloare manoperă datorată și neachitată conform facturilor nr. x din 28 octombrie 2014 în valoare de 8.060 RON și 143 din 28 octombrie 2014 în valoare de 21.297 RON, a penalităților de întârziere în valoare de 0,5 % pe zi pentru suma neachitată, calculate de la data expirării de 5 zile conform art. 3 din contract până la plata efectivă, penalități care la momentul promovării cererii totalizau 61.209,35 RON, precum și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor arbitrale.

În privința cererilor având ca obiect plata contravalorii facturii nr. x din 28 octombrie 2014 și a penalităților de întârziere, Curtea a constatat că soluționarea acestora nu revine Tribunalului arbitral, exced contractului încheiat între părți nr. 48 din 14 mai 2013, după învestirea instanței arbitrale între societate și reclamant neintervenind niciun un compromis, litigiul nefiind astfel susceptibil a fi soluționat pe calea arbitrajului.

În ceea ce privește cererile societății de obligare a lui A. la plata contravalorii facturii nr. x din 28 octombrie 2014 și a penalităților de întârziere, Curtea a constatat că acestea se regăsesc în conținutul convenției încheiate între părți, B. S.R.L., solicitând stabilirea răspunderii contractuale a lui C..

Prin clauza contractuală inserată la art. 8 din convenție părțile nu au exclus competența instanțelor judecătorești pentru litigiile apărute în legătură cu raporturile contractuale, ci au convenit asupra unei competențe alternative între instanțele arbitrale și cele judecătorești.

Această clauză compromisorie nu este nulă, însă are un caracter deficitar impunându-se a fi interpretată conform regulilor generale de interpretare a contractelor prevăzute de art. 1266 C. civ., în temeiul principiului forței obligatorii a convenției, astfel cum acesta este reglementat de art. 1270 C. civ.

Din atitudinea reclamantului, atât în fața Tribunalului arbitral, cât și în fața instanței de judecată rezultă în mod evident că acesta nu a achiesat la soluționarea acțiunii deduse judecății, în ceea ce privește obligația principală și accesorie, ce rezultă din contractul nr. x din 14 mai 2013 de instanța arbitrală.

S-a apreciat, cu referire la clauza compromisorie stipulată în art. 8 din contractul încheiat între părți, că aceasta nu este atributivă de competență în favoarea jurisdicției arbitrale, ci alternativă, dar că această clauză nu este nulă, ci se interpretează potrivit regulilor de interpretare a contractelor prevăzute de C. civ. și principiului obligatoriu al convenției încheiate între părți.

Curtea a reținut că, după învestirea Tribunalului arbitral, între părți nu a intervenit un acord în ceea ce privește competența acestuia, A. invocând excepția necompetenței generale, motiv pentru care sunt aplicabile dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., dat fiind faptul că Tribunalul arbitral a soluționat cererile societății având ca obiect obligația principală de 8.060 RON și penalitățile aferente, în temeiul unei convenții arbitrale inoperante.

Curtea a mai constatat și că Tribunalul arbitral a soluționat cauza dedusă judecății, atât în ceea ce privește obligația principală în cuantum de 8.060 RON și penalitățile aferente, cât și pe cea de 21.297 RON și accesorii reprezentate de penalități, în baza unei convenții arbitrale sub forma clauzei compromisorii inoperante, respectiv fără a exista o astfel de convenție arbitrală, sentința pronunțată impunându-se a fi desființată, în speță fiind incident motivul de anulare reglementat de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurenta-pârâtă B. S.R.L. solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii atacate.

Recurenta-pârâtă își circumscrie criticile motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă precizează că, prin întâmpinarea formulată de către intimatul A. față de cererea de arbitrare, s-a invocat "excepția de necompetență jurisdicțională generală a jurisdicției arbitrale instituționalizate a Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Prahova", în timp ce prin acțiunea în anulare a invocat inexistența convenției arbitrale numai cu privire la debitul de 21.297 RON reprezentând lucrări suplimentare aferente contractului nr. x din 14 mai 2013.

Consideră recurenta că intimatul, în temeiul art. 573 alin. (2) C. proc. civ. și al art. 592 alin. (1) C. proc. civ., era decăzut din dreptul de a mai invoca excepția necompetenței Tribunalului arbitral pornind de la ipoteza inexistenței convenției de arbitraj pentru lucrările aferente sumei de 21.297 RON.

Consideră recurenta că sancțiunea aplicabilă în cazul neinvocării unei excepții conform dispozițiilor art. 592 alin. (1) C. proc. civ. este una expres prevăzută de legiuitor, și anume decăderea, legiuitorul român instituind în mod expres regula conform căreia odată neinvocate excepțiile respective în termenul legal, acestea nu mai pot fi invocate în susținerea unei eventuale acțiuni în anulare.

Sub acest aspect, recurenta consideră că instanța a încălcat dispozițiile exprese ale C. proc. civ. în momentul în care a admis acțiunea în anulare cu privire la suma de 21.297 RON, debit principal, aferentă unor lucrări suplimentare, considerând că nu există o convenție de arbitraj încheiată de părți cu privire la litigiile ce au legătură cu aceasta. Încălcarea normelor de procedură exprese prin eludarea unei sancțiuni prevăzută clar de legiuitor pentru neexercitarea unor drepturi procesuale în ordinea și termenul instituite de acesta este lovită de nulitate.

Precizează recurenta că singura modalitate în care vătămarea ce i-a fost produsă printr-o asemenea nulitate poate fi înlăturată este casarea hotărârii pronunțate cu încălcarea normelor de procedură mai sus invocate.

Critica formulată prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează faptul că instanța de anulare, deși a îmbrățișat teoria exprimată de către intimatul A. cu privire la inexistența unei convenții de arbitraj încheiată pentru pretențiile în sumă de 21.297 RON, în ceea ce privește raportul juridic în temeiul căruia au fost realizate lucrările suplimentare, în considerentele hotărârii pronunțate nu a făcut absolut nicio referire la apărările recurentei legate de caracterul de noutate al susținerilor intimatului și nici nu a tratat această problemă juridică prin prisma dispozițiilor art. 592 alin. (1) și art. 608 C. proc. civ.

Consideră recurenta că instanța de fond nu ar fi trebuit să se limiteze la analiza susținerilor intimatului cu privire la inexistența unei convenții de arbitraj, ci ar fi trebuit să motiveze și de ce a considerat că apărările recurentei cu privire la același aspect nu sunt eficiente și de ce este necesar să le înlăture.

Apreciază recurenta că, admițând că în contractul dintre părți există o clauză compromisorie inoperantă, că acea clauză a fost valabil încheiată, dar că a încetat să mai poată fi utilizată din cauza unor rațiuni ulterioare datei încheierii, independente de voința părților, Curtea a avut în vedere argumente contradictorii.

Cea de-a treia critică, subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează, pe de-o parte, faptul că raționamentul instanței referitor la inexistența convenției de arbitraj pentru raportul juridic ce a avut ca obiect lucrările suplimentare este unul eronat și este rezultatul unei greșite interpretări a dispozițiilor de drept material referitoare la convenția de arbitraj și, pe de altă parte, că, raportându-se la dispozițiile art. 1266 și art. 1270 C. civ. referitoare la interpretarea contractelor și la forța obligatorie a acestora, instanța a făcut o interpretare eronată a clauzei compromisorii prin perspectiva art. 1266 C. civ., când a reținut că intenția reală a părților nu a fost aceea de a conferi arbitrajului jurisdicție deplină în ceea ce privește litigiile izvorâte din contractul nr. x/2013, ci o competență alternativă între procedura arbitrajului și aceea de drept comun.

Recurenta aduce în susținerea acestor critici următoarele argumente.

Instanța de fond, în analiza sa, omite dispozițiile art. 1266 alin. (1) C. civ., în sensul că orice contract se interpretează după voința concordantă a părților și nu după sensul literal al cuvintelor.

Art. 1270 C. civ. stipulează că un contract valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, or, contractul nr. x/2013 este un act juridic bilateral valabil încheiat, astfel încât clauzele acestuia trebuie să aibă valoare de lege.

Menționarea cuvântului "pot" în clauza compromisorie are o cu totul altă semnificație decât cea atribuită de către instanța de fond, în sensul că părțile, dacă nu-și soluționează diferendele ivite în legătură cu contractul nr. x/2013, au posibilitatea de a se adresa curții de arbitraj, fără a fi însă obligate să întreprindă un asemenea demers dacă nu doresc să continue starea de litigiu.

Art. 1266 alin. (2) C. civ. stabilește și o serie de criterii în funcție de care se realizează această interpretare a voinței concordante cum ar fi negocierile purtate de părți, practicile statornicite între acestea sau comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

Clauza de la art. 8 din contract este una negociată, întrucât intimatului i-a fost pus la dispoziție anterior semnării contractului un draft al acestuia pentru a-l lectura și a reflecta asupra conținutului. În ceea ce privește comportamentul ulterior încheierii contractului, recurenta menționează că, în nici un moment acesta nu a formulat vreo obiecție referitoare la clauza compromisorie până în momentul sesizării curții de arbitraj.

Alin. (3) al art. 1268 C. civ. stabilește că o clauză contractuală se interpretează în sensul în care poate produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.

Recurenta concluzionează în sensul că instanța a dat o greșită interpretare normelor de drept material ce stabilesc modalitatea în care se interpretează clauzele unui contract, conferind o valență de ineficiență clauzei compromisorii din contractul nr. x/2013 bazându-se pe o supoziție și fără a se raporta la norma ce obligă la interpretarea unei clauze în sensul producerii de efecte.

În același sens, recurenta invocă greșita interpretare de instanța de anulare a normelor cuprinse în art. art. 592 alin. (1) și în art. 608 C. proc. civ.

Recurenta solicită să fie avute în vedere în analiza recursului dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. în sensul că obiectul și limitele judecății sunt stabilite de către părți, art. 10 alin. (1) C. proc. civ., și anume obligația părților de a-și exercita drepturile în condițiile, termenele și ordinea stabilite de lege, art. 12 alin. (1) C. proc. civ., art. 14 alin. (2) C. proc. civ. conform căruia părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază apărările, art. 20 C. proc. civ. denumit "respectarea principiilor fundamentale" conform căruia judecătorul are el însuși obligația să respecte principiile fundamentale ale procesului civil precum și cele ale art. 22 alin. (1) C. proc. civ., "Rolul judecătorului în aflarea adevărului" în sensul că instanța soluționează litigiul în temeiul normelor de drept care îi sunt aplicabile.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, în complet de filtru, prin încheierea din 21 septembrie 2016 a admis, în principiu, recursul.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este fondat pentru motivele ce se vor arăta.

Prima critică, întemeiată pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este fondată.

Potrivit art. 20 C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege.

Decăderea a fost definită în doctrină ca o sancțiune procedurală determinată de nerespectarea unui termen imperativ (peremptoriu) constând în pierderea exercițiului dreptului procesual.

Decăderea, ca sancțiune, intervine numai în situația nesocotirii termenelor legale imperative, a etapei procesuale ori a ordinii procesuale și constă în pierderea unui drept cu privire la îndeplinirea acelui act procedural.

Dispozițiile art. 573 alin. (2) C. proc. civ. reglementează un termen fix în vederea invocării în procedura arbitrală, a excepțiilor și altor mijloace de apărare care nu au fost arătate prin întâmpinare, respectiv primul termen de judecată la care partea a fost legal citată.

La fel, dispozițiile art. 592 alin. (1) C. proc. civ., stabilesc un termen imperativ înlăuntrul căruia părțile pot invoca, în arbitraj, orice excepție privind existența și validitatea convenției arbitrale, constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor și desfășurarea procedurii, respectiv primul termen de judecată la care partea a fost legal citată.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ. obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar conform art. 10 alin. (1) prima teză C. proc. civ., părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător.

În speță, prin întâmpinarea formulată în procesul arbitral intimatul a invocat excepția de necompetență jurisdicțională generală a jurisdicției arbitrale instituționalizate a Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Prahova, cu motivarea că, în opinia sa, clauza compromisorie inserată la art. 8 din contractul nr. x/2013 nu este atributivă de competență exclusivă pentru jurisdicția arbitrală întrucât instituie o competență alternativă între jurisdicția arbitrală și cea statală.

Prin acțiunea în anulare intimatul, în susținerea motivului de anulare întemeiat pe art. 608 alin. (1) lit. b) invocă pentru prima dată inexistența unei convenții arbitrale în ceea ce privește debitul de 21.297 RON reprezentând lucrări suplimentare aferente contractului.

Întrucât această excepție nu a fost formulată în fața Tribunalului arbitral, în termenul imperativ reglementat de art. 573 alin. (2) C. proc. civ. și de art. 592 alin. (1) C. proc. civ., în speță intervine sancțiunea decăderii, în plus fiind incidente și dispozițiile art. 608 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora "nu mai pot fi invocate ca motive pentru anularea hotărârii arbitrale neregularitățile care nu au fost ridicate potrivit art. 592 alin. (1) și (3) sau care pot fi remediate pe calea prevăzută la art. 604".

Însușindu-și raționamentul intimatului dezvoltat prin acțiunea în anulare în motivarea excepției de necompetență a Tribunalului arbitral, Curtea a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor imperative de procedură mai sus evidențiate care sancționează cu decăderea neexercitarea unor drepturi procesuale, analizând astfel o apărare formulată, omisso medio, direct în cadrul acțiunii în anulare.

Critica circumscrisă de recurentă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează raționamentul instanței referitor la inexistența convenției de arbitraj pentru raportul juridic ce a avut ca obiect lucrările suplimentare și interpretarea greșită de către instanță a clauzei compromisorii înscrise în art. 8 din contractul nr. x/2013, va fi analizată tot din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură.

Aceasta întrucât, spre deosebire de contractul de fond, în care este inserată și care dă naștere la drepturi și obligații de drept material, convenția arbitrală, în speță clauza compromisorie, generează exclusiv drepturi și obligații de ordin procedural, ea reprezentând legea procesuală a părților care au optat pentru arbitraj.

Această critică este fondată întrucât hotărârea recurată a fost pronunțată cu ignorarea clauzei compromisorii prevăzute de art. 8 din contractul nr. x/2013, din perspectiva regulii instituite de art. 553 C. proc. civ.

În art. 8 din contractul nr. x/2013 părțile au convenit următoarele:

"Litigiile dintre părți se soluționează pe cale amiabilă. În caz contrar, nesoluționarea pe această cale, părțile pot apela la Arbitrajul Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Prahova care va judeca în complet de 3 arbitri. Fiecare își desemnează un arbitru iar aceștia desemnează un supraarbitru. Hotărârile sunt definitive și executorii".

Obiectul contractului îl constituie realizarea de către recurentă - în calitate de prestator - a serviciilor enumerate în Anexa 1 la contract.

În executarea lucrărilor contractate prestatorul a emis factura nr. x din 28 octombrie 2014 pentru suma de 8060 RON și factura nr. x din 28 octombrie 2014 pentru suma de 21.297 RON, lucrările pentru care a fost emisă cea de-a doua factură excedând în opinia instanței de anulare, obiectului contractului.

Potrivit art. 550 alin. (3) C. proc. civ., "în caz de îndoială, clauza compromisorie se interpretează că se aplică tuturor neînțelegerilor care derivă din contractul sau din raportul juridic la care ea se referă".

Astfel cum rezultă din conținutul facturii nr. x din 28 octombrie 2014 la rubrica produse/servicii facturate, este scris "contravaloare situații lucrări nr. x/01.10.2013, conform contractului nr. x/14.05.2013", mențiune ce elimină orice dubiu în legătură cu izvorul acestor prestații suplimentare, ele fiind efectuate de recurentă în executarea aceluiași raport juridic care a stat la baza emiterii primei facturi.

Pentru aceste motive considerentele avute în vedere de instanța de anulare cu privire la inexistența convenției arbitrale pentru lucrările suplimentare pentru care a fost emisă factura nr. x/2014, reflectă o greșită interpretare a dispozițiilor de drept procesual privind obiectul și întinderea clauzei compromisorii înscrise la art. 8 din contract.

Introducerea cuvântului "pot" în cuprinsul clauzei compromisorii nu poate să aibă semnificația reglementării unei competențe alternative între instanța de drept comun și arbitraj, față de dispozițiile imperative ale art. 553 C. proc. civ.. Câtă vreme părțile au înțeles să insereze în contract o clauză compromisorie, în conformitate cu dispozițiile art. 550 C. proc. civ., competența instanțelor judecătorești era exclusă.

Instanța de anulare a pronunțat hotărârea cu încălcarea principiului efectului util al clauzei compromisorii, consacrat de art. 1268 alin. (3) C. civ., interpretând clauza în defavoarea validității acesteia, ignorând faptul că o clauză contractuală trebuie interpretată în sensul de a produce anumite efecte și nu în acela de a nu produce nici un efect, alegerea arbitrajului fiind exprimarea voinței reale a părților, în aplicarea principiului pacta sunt servanda.

Din perspectiva art. 1266 alin. (1) C. civ. instanța de anulare a nesocotit și principiul interpretării după intenția comună, interpretând clauza compromisorie strict după sensul literal al termenului "pot", cu ignorarea voinței comune a părților contractante.

Critica subsumată art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este, de asemenea, fondată, din următoarele considerente.

Astfel cum s-a arătat anterior, intimatul invocă în cadrul acțiunii în anulare, în susținerea motivului de anulare reglementat de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., excepția de necompetență a Tribunalului arbitral, dintr-o perspectivă nouă, care nu a format obiectul analizei instanței arbitrale.

Astfel, intimatul, deși prin întâmpinarea formulată în procesul arbitral a invocat excepția de necompetență generală a jurisdicției arbitrale a Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Prahova, prin acțiunea în anularea hotărârii arbitrale a arătat că, în opinia sa, "singurele pretenții ale reclamantei în raport de care ar trebui analizată validitatea și incidența clauzei compromisorii constau din pretinsa creanță principală reprezentând prețul forfetar din cadrul contractului, în cuantum de 8060 RON și pretinsa creanță accesorie corelativă acesteia, în cuantum de 16.808,09 RON, pentru restul pretențiilor în cuantum de 65.698,26 RON fiind lipsită de echivoc absența oricăror efecte atributive de competență ale clauzei compromisorii în discuție."

Prin întâmpinarea formulată în acțiunea în anulare recurenta semnalează instanței caracterul de noutate al abordării de către intimat a excepției de necompetență a tribunalului arbitral.

Curtea preia în analiză raționamentul propus de intimat și concluzionează în sensul că cererile ce au ca obiect plata contravalorii facturii nr. x din 28 octombrie 2014 și a penalităților de întârziere nu intră în competența tribunalului arbitral, întrucât exced contractul nr. x/2013, dat fiind și faptul că ulterior declanșării litigiului arbitral între părți nu s-a încheiat un compromis cu privire la aceste pretenții.

În această motivare însă nu se regăsesc analizate decât argumentele invocate de intimatul-reclamant în acțiunea în anulare, nefiind luate în considerare apărările formulate de recurenta-pârâtă prin întâmpinare, hotărârea recurată fiind astfel nemotivată în sensul art. 425 alin. (1) pct. b teza finală C. proc. civ., hotărârea necuprinzând "motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

În raport de caracterul fondat al acestei prime critici formulate în cadrul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cea de-a doua critică, vizând caracterul contradictoriu al motivării hotărârii, subsumată aceluiași temei de casare, nu se mai impune a fi analizată.

În considerarea celor ce preced Înalta Curte, constatând nelegalitatea sentinței atacate sub aspectul cauzei de anulare reglementată de art. 608 alin. (1) pct. b C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, aceasta urmând a analiza celelalte motive de anulare invocate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 178 din 3 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 16 noiembrie 2018.