Decizia nr. 12 din 11 martie 2019

Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a dispus, prin Încheierea din camera de consiliu din data de 9 octombrie 2018, în Dosarul nr. 6.390/299/2018, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Interpretarea dispoziţiilor art. 688 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi art. 1.155 alin. (2) din Codul civil, în sensul de a se stabili dacă există posibilitatea începerii executării silite a bunurilor moştenirii împotriva moştenitorilor acceptanţi ai debitorului decedat, cât timp nu au fost stabilite cotele succesorale şi calitatea de moştenitor a acestora în cadrul dezbaterii succesorale.”

Art. 688 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede că: „În cazul în care moştenirea a fost acceptată şi există numai moştenitori majori, executarea silită va fi pornită împotriva tuturor, în afară de cazul în care numai unii dintre aceştia sunt chemaţi, de lege ori potrivit voinţei defunctului, să răspundă pentru anumite datorii ale defunctului. Dacă executarea silită este pornită contra tuturor moştenitorilor, aceştia vor fi citaţi, printr-o înştiinţare colectivă, făcută la locul deschiderii moştenirii, pe numele acesteia, cu excepţia cazului în care au ales, cu ocazia dezbaterii succesorale ori chiar ulterior, un alt domiciliu în vederea citării sau un reprezentant al acestora, după caz.”

Potrivit dispoziţiilor art. 1.155 alin. (2) din Codul civil: „Înainte de partajul succesoral, creditorii ale căror creanţe provin din conservarea sau din administrarea bunurilor moştenirii ori s-au născut înainte de deschiderea moştenirii pot cere să fie plătiţi din bunurile aflate în indiviziune. De asemenea, ei pot solicita executarea silită asupra acestor bunuri.”

Prin cererea înregistrată la data 8 martie 2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti cu nr. 6.390/299/2018, având în vedere cererea creditoarei bancă comercială, executorul judecătoresc a solicitat, în temeiul biletului la ordin emis la data de 19 decembrie 2013 şi scadent la data de 30 iunie 2014, încuviinţarea executării silite împotriva activului moştenirii debitorului, decedat la data de 19 august 2014, şi a celor patru moştenitori acceptanţi.

Prin Încheierea din 26 martie 2018, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti – Secţia a II-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de încuviinţare a executării silite, apreciind că, la acest moment, persoanele indicate ca fiind moştenitori acceptanţi nu au calitatea de moştenitori şi, implicit, de debitori, în sensul dispoziţiilor art. 645 alin. (1) din Codul de procedură civilă, iar, conform dispoziţiilor art. 688 alin. (2) din Codul de procedură civilă, executarea nu poate fi începută împotriva activului moştenirii în cazul în care succesiunea a fost acceptată, fiind necesară începerea executării împotriva persoanelor ce au calitatea de moştenitor, astfel încât există un impediment la încuviinţarea executării silite, în conformitate cu dispoziţiile art. 687 din Codul de procedură civilă.

Judecătoria a reţinut că dreptul de opţiune succesorală aparţine tuturor persoanelor cu vocaţie generală (eventuală) la moştenire, iar nu numai celor cu vocaţie concretă (utilă), astfel încât, dacă s-ar adopta teoria conform căreia executarea silită poate fi începută împotriva tuturor celor care au făcut acte de acceptare, s-ar putea ajunge la situaţia în care ar fi urmărite, în procedura executării silite, persoane cu privire la care s-ar dovedi ulterior că nu au calitatea de moştenitor.

Astfel, dispoziţiile art. 688 alin. (2) din Codul de procedură civilă, ce indică faptul că executarea silită va fi pornită împotriva tuturor moştenitorilor majori, trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 1.155 din Codul civil, fiind imposibil de conceput posibilitatea pornirii executării împotriva unei persoane, fără a cunoaşte limitele răspunderii sale, deoarece, în cazul în care aceste limite ar fi depăşite, protejarea drepturilor celui urmărit ar fi diminuată în cadrul contestaţiei la executare dacă aceasta s-ar judeca, de asemenea, anterior dezbaterii succesiunii.

În plus, în reglementarea actuală nu este prevăzută posibilitatea urmăririi bunurilor ce fac parte din masa succesorală, independent de urmărirea moştenitorilor, în cazul în care succesiunea a fost acceptată, art. 688 alin. (2) din Codul de procedură civilă indicând în mod expres faptul că executarea silită va fi pornită împotriva moştenitorilor, iar nu împotriva masei succesorale, privită individual.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 688 alin. (2) din Codul de procedură civilă exclud posibilitatea demarării executării silite anterior dezbaterii succesiunii, în primul rând, deoarece anterior acestui moment nu se poate stabili dacă „există numai moştenitori majori” sau dacă „numai unii dintre aceştia sunt chemaţi, de lege ori potrivit voinţei defunctului, să răspundă pentru anumite datorii ale defunctului”, aceste două situaţii influenţând, în mod direct, modalitatea în care poate fi pornită executarea silită.

Faţă de dispoziţiile art. 1.035 din Codul civil, s-a arătat că, în cauză, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că cei patru moştenitori acceptanţi au şi calitatea de legatari, fără a se menţiona natura legatului, astfel încât există posibilitatea ca, potrivit voinţei defunctului, aceştia să fie chemaţi să răspundă numai pentru anumite datorii ale defunctului, situaţie în care s-ar încălca dispoziţiile art. 688 alin. (2) din Codul de procedură civilă cu privire la persoanele împotriva cărora poate începe executarea silită, dacă aceasta ar începe fără a cunoaşte, cu certitudine, persoanele cu privire la care poate fi pornită.

La data de 22 august 2018, creditoarea bancă comercială a formulat apel împotriva încheierii sus-menţionate, susţinând, în esenţă, următoarele:

Instanţa de executare ignoră complet analizarea temeiului de drept substanţial indicat, în mod expres, alături de art. 688 alin. (2) din Codul de procedură civilă, respectiv art. 1.155 alin. (2) din Codul civil, care permite oricărui creditor cu o creanţă născută înainte de deschiderea moştenirii debitorului său decedat să execute silit bunurile aflate în indiviziune, înainte de a se finaliza partajul succesoral şi, deci, independent de stabilirea cotelor ce revin fiecărui moştenitor în parte.

Prin neanalizarea coroborată a acestui important temei de drept, alături de dispoziţiile procedurale reprezentate de art. 688 alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanţa limitează, în mod nejustificat şi contra dispoziţiilor legale, posibilităţile unui creditor de a-şi recupera creanţa, în mod eficient şi cu celeritate, fără a aştepta finalizarea procedurii succesorale care, deseori, presupune un timp îndelungat şi proceduri complicate.

Instanţa de executare ajunge la concluzia greşită că dreptul de care dispune orice creditor a cărui creanţă s-a născut înainte de deschiderea moştenirii debitorului său decedat, prevăzut de art. 1.155 alin. (2) din Codul civil, ar depinde de stabilirea cotei de moştenire, în urma dezbaterii succesorale, pentru fiecare moştenitor acceptant în parte. Un astfel de argument nu poate fi susţinut însă, întrucât dispoziţiile art. 688 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu fac, în niciun moment, referire sau trimitere la finalizarea procedurii succesorale cu eliberarea certificatului de moştenitor, ci doar subliniază faptul că executarea silită va fi formulată împotriva moştenitorilor acceptanţi în ipoteza în care „moştenirea a fost acceptată şi există numai moştenitori majori”.

Or, aceasta este şi ipoteza din cauza de faţă, în care executarea silită începută de creditoare nu vizează cota care se cuvine moştenitorilor acceptanţi, pentru a fi necesară finalizarea succesiunii ori prezentarea certificatului de moştenitor, ci activul moştenirii, înainte de a se fi procedat la devoluţiunea succesorală, în sensul art. 1.155 alin. (2) din Codul civil.

Cu privire la argumentul constând în lipsa unei menţiuni cu referire la natura legatelor acceptate de către cei patru moştenitori, care îndeplinesc şi calitatea de moştenitori legali în aceeaşi procedură, care ar împiedica executarea în temeiul art. 688 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a susţinut că este lipsită de relevanţă natura de legatar universal, cu titlu universal ori particular a moştenitorilor, cât timp creditorii îşi vor îndestula cu prioritate creanţele din activul moştenirii, „înainte de partajul succesoral”, urmând ca, apoi, să se procedeze la devoluţiunea succesorală în funcţie de dispoziţiile legale incidente.

La termenul din data de 9 octombrie 2018, apelanta- creditoare a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept de care depinde soluţionarea cauzei, constând în existenţa sau nu, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 688 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 1.155 alin. (2) din Codul civil, a posibilităţii începerii executării silite a bunurilor moştenirii împotriva moştenitorilor acceptanţi ai debitorului decedat, cât timp nu au fost stabilite cotele succesorale şi calitatea de moştenitor a acestora în cadrul dezbaterii succesorale.

Prin Încheierea de sesizare din data de 9 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 6.390/299/2018, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens s-a arătat că tribunalul este sesizat cu o cauză în care urmează a se pronunţa o hotărâre definitivă, nesusceptibilă de recurs, acţiunea fiind înregistrată la data de 23 februarie 2018 (în realitate, acţiunea s-a înregistrat la data de 8 martie 2018), iar chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită este una de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Instanţa de sesizare a arătat, de asemenea, că problema de drept a cărei lămurire se solicită este una nouă, în urma verificărilor efectuate nefiind identificată practică judiciară cu privire la acest aspect, precum şi faptul că aceasta nu face obiectul vreunui recurs în interesul legii asupra căruia instanţa supremă să se fi pronunţat sau asupra căruia urmează să se pronunţe.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, au fost formulate următoarele puncte de vedere de către părţi:

Apelanta-creditoare a solicitat să se constate că sesizarea este admisibilă, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, apreciind că această chestiune de drept este nouă, în sensul că asupra sa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Punctul de vedere al apelantei-creditoare asupra chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită, în acord cu cele statuate în raport, este că art. 688 alin. (2) din Codul de procedură civilă conferă creditorului posibilitatea ca, prin raportare la art. 1.155 alin. (2) din Codul civil, să execute bunurile moştenirii împotriva moştenitorilor acceptanţi, chiar înainte ca acestora să le fi fost stabilite cotele succesorale şi calitatea de moştenitor, în cadrul dezbaterii succesorale.

Prin punctul de vedere formulat de unul dintre cei patru intimaţi-debitori s-a arătat că sesizarea Tribunalului Bucureşti este admisibilă, fiind îndeplinită cerinţa noutăţii chestiunii de drept. Pe fond, s-a apreciat că executarea silită nu poate fi pornită împotriva moştenitorilor decât după efectuarea dezbaterii succesorale.

Completul de judecată al Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă a învederat că se află în imposibilitatea de a oferi un punct de vedere, exprimarea unei opinii asupra chestiunii de drept deduse interpretării reprezentând o antepronunţare, din moment ce, în esenţă, soluţia asupra apelului depinde de modul în care urmează a fi dezlegată chestiunea de drept invocată.

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, datele comunicate de instanţele naţionale au relevat următoarele aspecte:

La nivelul curţilor de apel Târgu Mureş, Timişoara, Piteşti, Oradea, Galaţi, Cluj, Constanţa, Iaşi şi Suceava nu a fost identificată practică judiciară.

Opiniile teoretice exprimate de colectivele de judecători sunt, în marea majoritate, în sensul că, faţă de dispoziţiile art. 1.155 alin. (2) din Codul civil, începerea executării silite este posibilă în ipoteza enunţată. Raţiunea art. 1.155 alin. (2) din Codul civil este tocmai aceea de a nu impune creditorilor defunctului, care sunt consideraţi „creditori ai succesiunii”, să aştepte dezbaterea succesorală şi partajul, care pot avea loc şi după trecerea unei perioade îndelungate de la data deschiderii succesiunii, şi de a-i proteja pe aceştia de riscul insolvabilităţii unora dintre moştenitori.

Opinia contrară, minoritară, este în sensul că nu există posibilitatea începerii executării silite a bunurilor moştenirii împotriva moştenitorilor acceptanţi ai debitorului decedat, cât timp nu au fost stabilite cotele succesorale şi calitatea de moştenitor a acestora în cadrul dezbaterii succesorale.

Cu titlu de practică judiciară, au fost înaintate următoarele hotărâri judecătoreşti:

La nivelul instanţelor de judecată din circumscripţia teritorială a Curţii de Apel Bucureşti, inclusiv la Tribunalul Bucureşti – instanţa de sesizare, opinia majoritară exprimată de magistraţi a fost în sensul că există posibilitatea începerii executării silite a bunurilor moştenirii împotriva moştenitorilor acceptanţi ai debitorului decedat, câtă vreme nu au fost stabilite cotele succesorale şi calitatea de moştenitor a acestora în cadrul dezbaterii succesorale, reţinându-se că executarea silită începută în temeiul art. 688 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi art. 1.155 alin. (2) din Codul civil vizează activul moştenirii şi se desfăşoară anterior finalizării devoluţiunii succesorale prin emiterea certificatelor de moştenitori.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 2.950/C/4.427/III-5/2018 din 21 decembrie 2018, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Dispoziţiile art. 688 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi cele ale art. 1.155 alin. (2) din Codul civil nu au făcut obiectul controlului de constituţionalitate.

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, cu referire la noutatea şi dificultatea chestiunii de drept în discuţie.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de către părţi şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prealabil analizei în fond a chestiunii de drept supuse interpretării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza, prin prisma prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Potrivit reglementării menţionate, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ; în doctrină, ele au fost identificate după cum urmează:

Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizării, se constată că primele patru şi ultima dintre condiţiile menţionate sunt îndeplinite. Mai exact, sunt îndeplinite aspectele de admisibilitate legate de titularul sesizării, stadiul soluţionării pricinii în care sesizarea a fost promovată, condiţia referitoare la relaţia de dependenţă dintre chestiunea de drept ce se cere a fi lămurită şi rezolvarea pe fond a litigiului, precum şi cerinţa ca problema de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Se constată, astfel, că Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a fost legal învestit cu soluţionarea cererii de apel formulate de creditor împotriva încheierii pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de încuviinţare a executării silite.

În conformitate cu prevederile art. 666 alin. (7) din Codul de procedură civilă, încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi atacată numai cu apel de către creditor, în termen de 15 zile de la comunicare.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 666 alin. (7) din Codul de procedură civilă, art. 95 pct. 2 şi art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă rezultă că tribunalul soluţionează cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, care, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă.

Condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în care se ridică este îndeplinită pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Litigiul pendinte are ca obiect încuviinţarea executării silite împotriva moştenitorilor acceptanţi ai debitorului decedat înaintea începerii executării silite, în cazul în care moştenirea nu a fost dezbătută. Prima instanţă a respins cererea de încuviinţare a executării silite, reţinând, în esenţă, în fundamentarea soluţiei adoptate, că executarea silită se poate efectua doar ulterior stabilirii cotelor moştenirii, fiind exclusă posibilitatea de a se urmări bunurile moştenirii anterior determinării persoanelor care au calitatea de moştenitori. De asemenea, instanţa de executare a motivat că dispoziţiile art. 688 alin. (2) din Codul de procedură civilă „exclud posibilitatea demarării executării anterior dezbaterii succesiunii”.

Învestită cu soluţionarea apelului declarat de creditor, instanţa de trimitere are de lămurit, faţă de conţinutul concret al motivelor de apel, dacă există sau nu posibilitatea declanşării procedurii de executare silită, la cererea unui creditor al debitorului defunct, împotriva moştenitorilor majori care au acceptat succesiunea, înainte de dezbaterea succesiunii, în temeiul prevederilor art. 688 alin. (2) din Codul de procedură civilă raportat la art. 1.155 alin. (2) din Codul civil. Prin urmare, se verifică relaţia de dependenţă dintre chestiunea de drept ce se cere a fi lămurită şi rezolvarea pe fond a cauzei.

În ceea ce priveşte cerinţa noutăţii şi a dificultăţii chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, această condiţie nu este îndeplinită.

Prin încheierea de sesizare, instanţa de trimitere s-a limitat a menţiona că cerinţa noutăţii chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită decurge din împrejurarea că nu a identificat practică judiciară în legătură cu această problemă şi că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre şi nici nu face obiectul vreunui recurs în interesul legii.

Din interpretarea gramaticală a dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă rezultă însă că noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării este o condiţie diferită de aceea a nepronunţării anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra respectivei chestiuni de drept ori de aceea a inexistenţei unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, numai în acest fel justificându-se folosirea conjuncţiei „şi” în cuprinsul normei citate.

În lipsa unei definiţii a noutăţii chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul textului analizat, în doctrină s-a subliniat că sesizarea instanţei supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată în doctrină – în interpretarea unui act normativ mai vechi – ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent, prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă prin faptul că nu a mai fost dedusă judecăţii anterior.

Problema de drept ce face obiectul sesizării presupune a se stabili, prin interpretarea prevederilor art. 688 alin. (2) din Codul de procedură civilă raportat la art. 1.155 alin. (2) din Codul civil, dacă un creditor poate solicita şi obţine încuviinţarea executării silite împotriva moştenitorilor majori acceptanţi, chiar înainte ca succesiunea să fi fost dezbătută şi să fi fost stabilite cotele fiecăruia dintre ei.

Regula divizării de drept a pasivului succesoral între moştenitorii universali şi cu titlu universal, proporţional cu cotele succesorale, este consacrată în Codul civil de la 1864 în mai multe prevederi legale (art. 774, art. 775, art. 777, art. 893, art. 896, art. 902 şi art. 1.060), iar în actualul Cod civil este reglementată prin art. 1.114 alin. (2) şi art. 1. 155 alin. (1).

O derogare de la regula divizării de drept a obligaţiilor de plată este instituită prin prevederile art. 1.155 alin. (2) din Codul civil, potrivit cărora „Înainte de partajul succesoral, creditorii ale căror creanţe provin din conservarea sau din administrarea bunurilor moştenirii ori s-au născut înainte de deschiderea moştenirii pot cere să fie plătiţi din bunurile aflate în indiviziune. De asemenea, ei pot solicita executarea silită asupra acestor bunuri.”

Dispoziţiile legale mai sus enunţate, care fac obiectul întrebării prealabile, sunt recunoscute în doctrină ca o excepţie de la regula divizării de drept a pasivului succesoral proporţional cu cotele succesorale, regulă instituită prin alin. (1) al aceluiaşi articol

În acest sens, se arată în doctrina la care s-a făcut referire mai sus, că această excepţie permite creditorilor, identificaţi prin art. 1.155 alin. (2) din Codul civil, să urmărească bunurile din masa succesorală, aflate în indiviziune,,fără a se preocupa de diviziunea de drept a pasivului şi de faptul că plata datoriilor şi sarcinilor moştenirii se suportă proporţional cu cota succesorală la care moştenitorii au vocaţie”.

Soluţia de excepţie, privind derogarea de la regula divizării de drept a obligaţiei de plată a pasivului, a fost identificată şi acceptată în doctrina relevantă în această materie, anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, chiar în lipsa unei reglementări legale exprese, fiind o creaţie a practicii judiciare, justificată de neajunsurile aplicării în toate cazurile a regulii diviziunii de drept a pasivului asupra creditorilor şi întemeiată pe dreptul de gaj general al creditorilor chirografari.

Astfel, de la regula diviziunii de drept a pasivului succesoral proporţional cu părţile ereditare, sub imperiul Codului civil de la 1864, au fost reglementate prin art. 1.061 pct. 1, 2, 3 şi art. 893, art. 896 patru cazuri în care pasivul succesoral nu se divide între moştenitori sau se divide altfel decât proporţional cu părţile ereditare. La aceste patru excepţii doctrina a mai adăugat o excepţie întemeiată pe dreptul de gaj general al creditorilor, care rămâne indivizibil cât timp durează indiviziunea între moştenitori şi care conferă creditorilor moştenirii posibilitatea ca, până la partaj, să urmărească bunurile succesorale pentru întreaga datorie, fără a suporta riscul insolvabilităţii dintre moştenitori

Drept urmare, rezultă că excepţia cuprinsă în art. 1.155 alin. (2) din Codul civil a mai fost analizată în doctrină şi înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil pe considerente de echitate, spre a se evita situaţia în care punerea în executare a creanţelor creditorilor să fie influenţată de regula divizării de drept a pasivului succesoral, cu consecinţa divizării gajului creditorilor chirografari.

Textul art. 1.155 alin. (2) din Codul civil vine să valorifice soluţia care a fost identificată în doctrina şi jurisprudenţa anterioare intrării în vigoare a noului Cod civil.

Ca atare, câtă vreme problema de drept ce face obiectul sesizării a mai fost reţinută în doctrină anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, ca urmare a consacrării sale la nivel jurisprudenţial, caracterul de noutate al chestiunii de drept nu mai este de actualitate. În acest sens, prin decizia Secţiei civile nr. 2.107 din 24 septembrie 1987 pronunţată de instanţa supremă

Şi după consacrarea legală a excepţiei de la regula diviziunii de drept a obligaţiei de plată a pasivului prin art. 1.155 alin. (2) din Codul civil, practica judiciară identificată în urma verificărilor efectuate, chiar redusă cantitativ, din cauza circumstanţelor factuale speciale în care se poate ivi, ilustrează orientarea clară, întemeiată pe argumentele oferite de literatura juridică de specialitate, spre încuviinţarea executării silite, la cererea creditorului a cărui creanţă s-a născut înainte de deschiderea moştenirii, asupra bunurilor în indiviziune aflate în patrimoniul succesoral, în situaţia în care moştenirea a fost acceptată şi există numai moştenitori majori.

În acest sens, chiar la nivelul Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă, instanţa în cadrul căreia funcţionează completul de judecată care a formulat întrebarea prealabilă, s-a pronunţat Decizia nr. 376/A din 13 octombrie 2016, definitivă, într-o cauză identică cu cea în care s-a dispus prezenta sesizare, care valorifică orientarea doctrinară şi jurisprudenţială relevate anterior. Aceeaşi orientare jurisprudenţială s-a regăsit într-o decizie definitivă pronunţată de Tribunalul Brăila (Decizia nr. 731 din 27 iulie 2016) şi într-o încheiere pronunţată de Judecătoria Arad (Încheierea nr. 2.024 din 13 aprilie 2016, definitivă prin neapelare). De asemenea, opiniile exprimate de curţile de apel şi de tribunale sunt orientate în mod majoritar către aceeaşi soluţie oferită de doctrină şi de practica judiciară.

În cauză, completul de judecată care a admis sesizarea nu a prezentat niciun raţionament care să evidenţieze caracterul dificil al chestiunii de drept cu care se confruntă – ce reprezintă o cerinţă subsumată scopului acestui mecanism de asigurare a unei practici judiciare unitare -, prin redarea variantelor de interpretare posibile, împreună cu argumentele legale care fundamentează fiecare variantă şi prin expunerea punctului de vedere conform art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă. Refuzul instanţei de trimitere de a reda, în cuprinsul sesizării, punctul său de vedere, motivat de o viitoare incompatibilitate decurgând din această situaţie, este contrar dispoziţiilor legale care instituie o atare cerinţă, precum şi finalităţii demersului întreprins.

În absenţa punctului de vedere al completului de judecată care a dispus sesizarea, verificarea pragului de dificultate a chestiunii de drept se raportează şi la motivele de apel cuprinse în cererea de apel care face obiectul judecăţii, alături de celelalte aspecte analizate în considerentele expuse anterior.

Se constată că prin cererea de apel dedusă spre soluţionare instanţei de trimitere se invocă, în esenţă, faptul că prima instanţă a omis a analiza temeiul de drept substanţial reprezentat de art. 1.155 alin. (2) din Codul civil şi că astfel nu s-a procedat la analiza coroborată a acestui temei de drept alături de dispoziţiile procedurale incidente, respectiv art. 688 alin. (2) din Codul de procedură civilă, ceea ce ar avea drept consecinţă limitarea, în mod nelegal, a posibilităţii unui creditor de a-şi recupera creanţa, în mod eficient şi cu celeritate, fără a aştepta finalizarea procedurii succesorale.

În contextul dat, este de precizat că prevederile art. 688 alin. (1) din Codul de procedură civilă transpun în plan procesual acest drept de preferinţă al creditorilor succesiunii în materia executării silite, statuând, pe de o parte, că executarea silită în vederea realizării creanţelor lor poate începe după decesul debitorului şi că, pe de altă parte, în locul acestuia vor sta, în procedura de executare, în temeiul alin. (2) al aceluiaşi articol, după acceptarea succesiunii, toţi moştenitorii acceptanţi, dacă sunt numai moştenitori majori.

În cazul analizat, se constată, pe de o parte, că instanţa de trimitere nu a evidenţiat nicio dificultate în procesul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale ce fac obiectul sesizării, iar, pe de altă parte, că aceste dispoziţii legale sunt redactate într-un mod clar, lipsit de echivoc, fără potenţial de a genera interpretări diferite, care să justifice necesitatea pronunţării unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei practici judiciare neunitare.

Operaţiunea de interpretare şi aplicare a unor texte de lege la anumite circumstanţe, ce caracterizează fiecare litigiu, nu pot fi transferate completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ci revin instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei.

Dispoziţiile legale supuse interpretării nu generează în prezent nicio controversă şi nici nu justifică vreun grad de dificultate apt să reclame intervenţia instanţei supreme prin mecanismul hotărârii prealabile.

Prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanţei de trimitere să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând, în acest scop, metodele de interpretare a normelor juridice recunoscute în dreptul intern.

În considerarea argumentelor expuse, se apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare, astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţiile restrictive de admisibilitate, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu şi numai în privinţa unor chestiuni de drept dificile şi controversate de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,