Decizia nr. 15 din 24 septembrie 2019

Decizia nr. 15 din 24 septembrie 2019

24 septembrie 2019

24 septembrie 2021

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Decizia nr. 15/2019 Dosar nr. 1274/1/2019

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 septembrie 2019

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 918 din 14/11/2019

Daniel Grădinaru – preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – preşedintele completului

Andrei Claudiu Rus – judecător la Secţia penală

Ioana Alina Ilie – judecător la Secţia penală

Ionuţ Mihai Matei – judecător la Secţia penală

Rodica Aida Popa – judecător la Secţia penală

Leontina Şerban – judecător la Secţia penală

Francisca Maria Vasile – judecător la Secţia penală

Oana Burnel – judecător la Secţia penală

Rodica Cosma – judecător la Secţia penală

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 1.479/284/2018 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

„Dacă, potrivit art. 334 alin. (4) din Codul penal, un vehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă valabil, se circumscrie noţiunii de vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România”.

Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 1.274/1/2019 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 274 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa de judecată a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru.

La şedinţa de judecată a participat doamna Diana Gabriela Vlădaia, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27

6

din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Leontina Şerban, din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Marinela Mincă, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 1.274/1/2019 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că, urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemei de drept deduse dezlegării.

Totodată, a învederat că a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor care a fost comunicat părţii, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, care nu a transmis punct de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii.

La data de 20.06.2019, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 1.006/C/1306/III-5/2019 prin care s-a adus la cunoştinţă că, în cadrul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar penal al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând chestiunea de drept supusă dezlegării în prezenta cauză. De asemenea, la aceeaşi dată, au fost depuse la dosarul cauzei concluzii scrise formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt cereri de formulat sau excepţii de invocat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept supusă dezbaterii.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, a susţinut că, pentru a fi admisibilă, sesizarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie formulată de un complet învestit cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă; problema de drept a cărei dezlegare se solicită să nu fi fost supusă examenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin intermediul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, respectiv hotărâre prealabilă sau recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare; de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost invocată.

A precizat că problema de drept supusă dezlegării vizează lămurirea îndeplinirii condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 334 alin. (4) din Codul penal, în cazul faptei de a conduce pe drumurile publice un vehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu s-a încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă în România, în raport cu modificările legislative intervenite în domeniul asigurărilor obligatorii prin Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie (modificări similare fiind reglementate anterior şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie).

Din perspectiva condiţiei ca, de dezlegarea care se dă acestei probleme de drept, să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, procurorul a considerat că nu există o veritabilă problemă de drept.

Astfel, a apreciat că se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Ploieşti întrucât nu sunt întrunite cele trei condiţii prevăzute, cumulativ, de legiuitor cu privire la această procedură.

Procurorul a învederat că, în prezenta cauză, instanţa de trimitere a apreciat că, urmare a modificărilor legislative intervenite în materie, o faptă precum cea în discuţie nu ar mai intra în sfera de sancţiune contravenţională, fiind pusă problema reţinerii unei fapte de natură penală, în sensul incriminării acesteia prin art. 334 alin. (4) din Codul penal.

Subsecvent, a susţinut că această chestiune nu are caracter de noutate, fiind dezlegată de principiu prin Decizia nr. 537/2016 a Curţii Constituţionale, context în care a apreciat că, la momentul de referinţă, fapta era sancţionată contravenţional potrivit dispoziţiilor art. 64 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.

Sub acest aspect, prin Decizia nr. 537/2016, instanţa de control constituţional a constatat că nu poate fi reţinută existenţa unui paralelism de reglementare prin dispoziţiile art. 334 alin. (4) din Codul penal şi dispoziţiile art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.

Astfel, în interpretarea dată de instanţa de contencios constituţional, fapta de a conduce un vehicul înmatriculat în alt stat, fără a poseda asigurare auto obligatorie, reprezenta, la momentul pronunţării deciziei, contravenţia prevăzută de art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, şi nu infracţiunea reglementată de art. 334 alin. (4) din Codul penal.

Deopotrivă, a precizat că, urmare a modificărilor legislative prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie şi, ulterior, prin Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, în vigoare în prezent, în materia asigurărilor de răspundere civilă obligatorie, fapta de a conduce pe drumurile publice un vehicul înmatriculat în străinătate continuă să reprezinte o faptă contravenţională.

Astfel, s-a constatat că modificările legislative intervenite nu schimbă caracterul contravenţional al faptei de a conduce pe drumurile publice un vehicul înmatriculat în alt stat, fără a deţine asigurare de răspundere civilă obligatorie pentru pagube produse prin accidente, valabilă pe teritoriul României.

De asemenea, a precizat că, prin cele două acte normative care au intervenit ulterior Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, se prevede obligativitatea încheierii la frontieră a unui contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă în cazul vehiculelor înmatriculate în străinătate care pătrund pe teritoriul României şi nu au un contract de asigurare valabil.

Procurorul a invocat şi dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie care reglementează aplicarea legii penale mai favorabile, în raport cu care a susţinut că nu se pune problema incidenţei art. 334 alin. (4) din Codul penal, în situaţia expusă de instanţa de trimitere.

Pentru aceste considerente, a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 1.479/284/2018 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile în sensul celor arătate.

Pe fondul cauzei, procurorul a considerat că fapta continuă să fie sancţionată contravenţional şi în prezent, neintrând sub incidenţa dispoziţiilor art. 334 alin. (4) din Codul penal.

Astfel, a învederat dispoziţiile art. 37 alin. (9) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie care sancţionează contravenţional încălcarea de către persoanele fizice sau juridice a obligaţiei de asigurare a vehiculelor supuse înmatriculării/înregistrării în România.

În cazul vehiculelor înmatriculate/înregistrate în străinătate care pătrund pe teritoriul României şi nu au un contract de asigurare valabil sau al căror contract de asigurare expiră pe perioada şederii în România, a învederat că legea prevede obligativitatea încheierii asigurării de frontieră ce are ca scop acoperirea prin asigurare a riscurilor de răspundere civilă pentru aceste vehicule, conform art. 30 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie.

Deopotrivă, a invocat prevederile art. 30 alin. (5) din aceeaşi lege care statuează că neîndeplinirea obligaţiei de a încheia asigurarea de frontieră atrage sancţionarea conducătorilor acestor vehicule în conformitate cu prevederile legale aplicabile în România.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin încheierea de şedinţă din data de 12 martie 2019 pronunţată în Dosarul nr. 1.479/284/2018, în baza art. 475 şi art. 476 din Codul de procedură penală, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

„Dacă, potrivit art. 334 alin. (4) din Codul penal, un vehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă valabil, se circumscrie noţiunii de vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România”.

II. Expunerea succintă a cauzei

Curtea de Apel Ploieşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelului declarat de inculpat împotriva Sentinţei penale nr. 163 din data de 25 octombrie 2018 pronunţate de Judecătoria Răcari în Dosarul nr. 1.479/284/2018.

Prin sentinţa penală menţionată, printre altele, în baza art. 396 alin. (1), (2) şi (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 334 alin. (4) din Codul penal s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de punerea în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat.

Pentru a pronunţa această soluţie, prin sentinţa apelată, s-a reţinut că, la data de 21 aprilie 2016, inculpatul a condus pe teritoriul României un autoturism înmatriculat în Spania, fără ca acesta să deţină asigurare pentru cazurile de răspundere civilă (durata asigurării fiind expirată), aşa cum prevăd dispoziţiile art. 82 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.

Împotriva sentinţei penale anterior menţionate a declarat apel inculpatul, care, prin motivul referitor la nelegalitatea condamnării pentru infracţiunea prevăzută de art. 334 alin. (4) din Codul penal, a solicitat achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, susţinând că fapta nu este prevăzută de legea penală deoarece angajarea răspunderii penale doar în cazul în care vehiculele sunt înmatriculate în alt stat implică o discriminare gravă, o atingere adusă dreptului la libera circulaţie în interiorul spaţiului european, iar principiul legalităţii incriminării consacrat de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale impune ca legea să definească în mod clar infracţiunile, pentru a fi respectat principiul previzibilităţii.

La termenul din 28 februarie 2019, inculpatul a depus la dosar o cerere scrisă, de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea problemei de drept referitoare la interpretarea tezei „înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România” şi lămurirea dacă punerea în circulaţie a unui vehicul înmatriculat într-un stat UE şi care are asigurare obligatorie de răspundere civilă expirată se circumscrie sintagmei „nu are drept de circulaţie în România” şi, în consecinţă, constituie element de tipicitate al infracţiunii prevăzute de art. 334 alin. (4) din Codul penal.

Dezbaterile asupra cererii formulate de inculpat pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze asupra problemei de drept, au avut loc la termenul din 12.03.2019, când instanţa a constatat îndeplinite cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi, ca urmare, a dispus sesizarea instanţei supreme.

Instanţa de apel, în baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, a dispus suspendarea judecării cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.

III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând admisibilitatea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în conformitate cu art. 475 din Codul de procedură penală, Curtea de apel a constatat că solicitarea a fost formulată în cursul judecării unei cauze în ultimă instanţă (cauza are ca obiect apelul), aflată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, iar de lămurirea chestiunii de drept invocate depinde soluţionarea acţiunii penale exercitate împotriva inculpatului sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 334 alin. (4) din Codul penal, în fapt, reţinându-se prin sentinţa apelată că inculpatul a condus pe drumurile publice din România, la data de 21.04.2019, un autoturism înmatriculat în străinătate (Spania) pentru care nu exista asigurare obligatorie de răspundere civilă auto valabilă (durata asigurării fiind expirată).

Pentru a reţine că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, Curtea a avut în vedere că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii asupra acestei chestiuni de drept, care nu face nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Instanţa de apel a notat că, potrivit art. 334 alin. (4) din Codul penal, constituie infracţiunea de punere în circulaţie a unui vehicul neînmatriculat şi fapta de conducere pe drumurile publice a unui vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România.

Din analiza dispoziţiilor art. 82 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, în forma în vigoare atât în prezent, dar şi la momentul când se pretinde că s-ar fi săvârşit fapta ce face obiectul trimiterii în judecată, s-a reţinut că autovehiculele înmatriculate în alte state pot trece frontiera de stat şi pot circula pe drumurile publice din România, dacă îndeplinesc condiţiile tehnice prevăzute în Convenţia asupra circulaţiei rutiere, încheiată la Viena, în data de 8 noiembrie 1968 şi ratificată de România prin Decretul nr. 318/1980 pentru ratificarea unor înţelegeri internaţionale în domeniul circulaţiei rutiere, dar numai pe perioada cât sunt asigurate pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de autovehicule.

Faţă de aceste prevederi legale s-a precizat că două sunt condiţiile prevăzute de lege pentru ca un vehicul înmatriculat în alt stat să aibă drept de circulaţie în România, şi anume, pe de o parte, să îndeplinească acele condiţii tehnice prevăzute în Convenţia asupra circulaţiei rutiere, încheiată la 8 noiembrie 1968, iar, pe de altă parte, să fie asigurat pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de autovehicule.

Curtea a considerat că se impune a se determina dacă voinţa legiuitorului a fost aceea de a incrimina simpla faptă de a conduce pe drumurile publice un vehicul înmatriculat în străinătate dacă acesta nu face obiectul unui contract de asigurare de răspundere civilă obligatorie valid, în condiţiile în care legislaţia în materia asigurărilor pentru răspundere civilă obligatorie prevedea şi o răspundere contravenţională prin art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.

Astfel, s-a menţionat că, la data de 21.04.2016 – care interesează cauza, se prevedea la art. 48 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România în ce condiţii vehiculele înmatriculate/înregistrate în afara teritoriului României, care intrau pe teritoriul României, se considerau asigurate: a) dacă numărul de înmatriculare atesta asigurarea potrivit legii statului în care era înmatriculat/înregistrat vehiculul sau acordurilor internaţionale de asigurare valabile în România; b) dacă poseda documente internaţionale de asigurare valabile în România.

Făcând referire şi la dispoziţiile art. 56 din acelaşi act normativ, Curtea de apel a precizat că art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România prevedea că încălcarea de către persoanele fizice sau juridice a obligaţiei de asigurare prevăzute la art. 48 şi art. 56 din aceeaşi lege constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 10.000.000 lei la 20.000.000 lei şi cu reţinerea certificatului de înmatriculare a vehiculului, până la prezentarea documentului privind încheierea asigurării.

În continuare, s-a arătat că Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România a fost abrogată expres de Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie [art. 45 lit. a)], intrată în vigoare, potrivit art. 46 din acest act normativ, la 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 12 iunie 2017. Curtea de apel a reţinut că acest act normativ nu mai prevede, ca şi contravenţie, încălcarea de către persoanele fizice sau juridice a obligaţiilor ce le revin faţă de asigurarea vehiculelor înmatriculate în străinătate, această faptă nefiind menţionată nici printre contravenţiile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice. S-a precizat că art. 37 alin. (9) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie reglementează doar sancţionarea contravenţională pentru neasigurarea vehiculelor înmatriculate în România, text de lege care prevede: „încălcarea de către persoanele fizice sau juridice a obligaţiei de asigurare prevăzute la art. 3 şi a obligaţiilor prevăzute la art. 6 alin. (6) şi (7) constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 1.000 lei la 2.000 lei şi cu reţinerea certificatului de înmatriculare/înregistrare a vehiculului până la prezentarea documentului privind încheierea asigurării. Constatarea şi aplicarea acestora se fac de către personalul poliţiei.” De asemenea, s-a notat că art. 3 al aceluiaşi act normativ menţionează: „persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării sau înregistrării în România, precum şi tramvaie au obligaţia să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de vehicule în limitele teritoriale prevăzute la art. 2 pct. 18.”

Prin urmare, a subliniat Curtea, fapta de a conduce pe drumurile publice a unui vehicul înmatriculat în străinătate, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare de răspundere civilă valid, nu mai constituie contravenţie începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie.

În această situaţie, Curtea a concluzionat că, la momentul pretinsei comiteri a faptei deduse judecăţii, exista o dispoziţie legală care prevedea expres ca fiind contravenţie fapta de a conduce pe drumurile publice a unui vehicul înmatriculat în alt stat, care nu era asigurat pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de autovehicule, situaţie în care nu se poate angaja şi răspunderea penală pentru aceeaşi conduită, fiind vorba, cel puţin, de o neclaritate a reglementării.

S-a considerat că nu se poate reţine că, prin intrarea în vigoare a noului Cod penal, ar fi intervenit o abrogare implicită a dispoziţiilor art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România. Totodată, s-a subliniat că despre abrogare expresă nu poate fi vorba, în condiţiile în care Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România nu este menţionată în titlul II – „Dispoziţii privind modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii penale” din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

Fapta de conducere pe drumurile publice a unui vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România, era incriminată şi anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, prin dispoziţiile art. 85 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, iar art. 82 alin. (2) din acest act normativ prevedea aceleaşi două condiţii pentru ca vehiculele înmatriculate în străinătate să poată circula în România.

Faţă de cele de mai sus, Curtea a concluzionat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, acest act de conduită nu mai este prevăzut ca şi contravenţie, punându-se problema răspunderii penale a celui în cauză, iar chestiunea invocată, a tratamentului în mod nejustificat diferenţiat, după cum ar fi vorba despre un vehicul înmatriculat în ţară şi unul înmatriculat afară, este una de constituţionalitate.

În acelaşi timp, s-a reţinut că instanţele sunt ţinute să respecte şi considerentele Deciziei nr. 537 din 6.07.2016 a Curţii Constituţionale a României, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 85 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice şi ale art. 334 alin. (4) din Codul penal, raportate la cele ale art. 64 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.002 din 13.12.2016, la paragraful 15 al deciziei fiind arătat că „prevederile art. 334 alin. (4) din Codul penal nu includ, printre ipotezele juridice pe care le reglementează, şi faptele prevăzute la art. 64 alin. 4 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România. Astfel, art. 334 alin. (4) din Codul penal incriminează activitatea de punere în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat, în timp ce prevederile art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România sancţionează contravenţional fapte referitoare la neîncheierea contractelor de asigurare sau la neplata primelor de asigurare.”

Faţă de conţinutul actelor normative expuse şi având în vedere considerentele Deciziei nr. 537 din 6.07.2016 a Curţii Constituţionale a României, Curtea de apel a apreciat că se poate invoca subzistenţa unei îndoieli cu privire la interpretarea ce trebuie dată noţiunii de „vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România”, în sensul art. 334 alin. (4) din Codul penal, îndoială care justifică apelarea la instrumentul reglementat de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală.

IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

În urma consultării instanţelor de judecată s-a evidenţiat opinia majoritară potrivit căreia, în interpretarea dispoziţiilor art. 334 alin. (4) din Codul penal, un vehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto valabil, nu se circumscrie noţiunii de „vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România”.

În acest sens, prin adresele de răspuns, au opinat Curţile de apel Braşov, Bucureşti, Constanţa, Iaşi, Piteşti, Ploieşti, Tribunalele Bucureşti, Dolj, Gorj, Ialomiţa, Teleorman, Caraş-Severin şi Judecătoriile Baia Mare, Odorheiu Secuiesc, Alexandria, Roşiori de Vede, Turnu Măgurele, Videle, Reghin, Lugoj, Caransebeş.

În argumentarea opiniei exprimate s-a arătat că, prin infracţiunea prevăzută de art. 334 alin. (4) teza ultimă din Codul penal, sunt sancţionate încălcări ale normelor care reglementează conduita conducătorilor vehiculelor înmatriculate în alte state, justificat de necesitatea asigurării posibilităţii de identificare a vehiculelor conduse, în timp ce încheierea asigurării auto obligatorii are o altă finalitate, respectiv aceea a despăgubirii persoanelor vătămate/păgubite prin accidente rutiere.

S-a considerat că încheierea unui contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto nu reprezintă o condiţie de legalitate a cărei neîndeplinire să atragă incidenţa legii penale din perspectiva cadrului normativ naţional, ci implică aplicarea, eventual, a unei sancţiuni contravenţionale.

De asemenea, în raport cu dispoziţiile art. 37 alin. (9) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie care fac trimitere numai la nerespectarea obligaţiei de asigurare a unui vehicul înmatriculat în România (spre deosebire de reglementarea anterioară prevăzută de art. 64 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România), s-a arătat că această situaţie nu poate fi interpretată în sensul că poate atrage o incriminare a aceleiaşi fapte în cazul în care vehiculele sunt înmatriculate în afara României, deoarece o astfel de intenţie a legiuitorului nu poate fi dedusă din modificarea unor dispoziţii privind răspunderea contravenţională, ci trebuie să existe un act de legiferare pozitiv, care să respecte exigenţele previzibilităţii şi clarităţii unei incriminări noi sau extinderii sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 334 alin. (4) din Codul penal.

Deopotrivă, au fost enunţate considerentele Deciziei nr. 537/2016 a Curţii Constituţionale a României în conformitate cu care prevederile art. 334 alin. (4) din Codul penal nu includ printre ipotezele juridice pe care le reglementează şi faptele prevăzute la art. 64 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România.

În susţinerea acestei opinii majoritare au fost invocate şi dispoziţiile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care nu se limitează la a interzice aplicarea retroactivă a normelor penale în detrimentul acuzatului, ci consacră şi principiul legalităţii delictelor şi pedepselor, ceea ce presupune că o infracţiune trebuie să fie clar definită în lege, perspectivă din care s-a exprimat şi punctul de vedere că dispoziţiile art. 334 alin. (4) teza ultimă din Codul penal nu corespund exigenţelor de previzibilitate impuse de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

S-a mai arătat că lipsa unei asigurări obligatorii pentru autovehiculele înmatriculate în străinătate nu poate fi considerată drept o faptă care să constituie infracţiune întrucât o astfel de interpretare lezează protecţia oferită de art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Întrucât în ceea ce priveşte vehiculele înmatriculate în România o atare faptă constituie contravenţie, s-a considerat că atragerea răspunderii penale ar constitui o încălcare a principiului egalităţii prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţia României, în situaţia celor care conduc în România vehicule înmatriculate în străinătate pentru care nu există asigurare obligatorie de răspundere civilă auto, situaţiile fiind apreciate ca similare.

În opinie minoritară s-a arătat că, potrivit art. 334 alin. (4) din Codul penal, un vehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto valabil, se circumscrie noţiunii de „vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România”.

În acest sens au opinat Curţile de Apel Bacău, Galaţi, Timişoara, Tribunalul Vrancea şi Judecătoriile Drobeta-Turnu Severin, Vişeu de Sus şi Rupea.

În argumentarea unora dintre răspunsurile comunicate, care susţin opinia minoritară, s-a arătat că prevederile art. 334 alin. (4) din Codul penal trebuie coroborate cu prevederile art. 82 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice potrivit cărora autovehiculele înmatriculate în străinătate pot trece frontiera de stat şi pot circula pe drumurile publice din România dacă îndeplinesc condiţiile tehnice prevăzute în Convenţia asupra circulaţiei rutiere, încheiată la Viena, în data de 8 noiembrie 1968 şi ratificată de România prin Decretul nr. 318/1980 pentru ratificarea unor înţelegeri internaţionale în domeniul circulaţiei rutiere, dar numai pe perioada cât sunt asigurate pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de autovehicule.

Analiza punctelor de vedere a mai evidenţiat opinia comunicată de Tribunalul Arad în sensul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, fapta de conducere pe drumurile publice a unui vehicul înmatriculat în străinătate, dacă acesta nu face obiectul unui contract de asigurare de răspundere civilă obligatorie valid, nu mai este prevăzută ca şi contravenţie, punându-se problema răspunderii penale a celui în cauză, chestiunea invocată, a tratamentului în mod nejustificat diferenţiat, după cum ar fi vorba despre un vehicul înmatriculat în ţară şi unul înmatriculat în străinătate, fiind una de constituţionalitate.

Răspunsurile Curţilor de Apel Alba Iulia, Cluj, Craiova, Târgu Mureş, Suceava, Oradea, ale Tribunalelor Braşov, Cluj, Covasna, Bistriţa-Năsăud, Maramureş, Sălaj, Constanţa, Olt, Timiş şi ale Judecătoriilor Făgăraş, Zărneşti, Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc, Întorsura Buzăului, Reşiţa, Oraviţa, Moldova Nouă, Turda, Gherla, Huedin, Bistriţa, Beclean, Năsăud, Sighetu Marmaţiei, Târgu Lăpuş, Dragomireşti, Mangalia, Medgidia, Hârşova, Babadag, Măcin, Slatina, Caracal, Balş, Corabia, Târgu Jiu, Târgu-Cărbuneşti, Novaci şi Luduş cuprind menţiunea neidentificării, în jurisprudenţa acestora ori, după caz, a unor instanţe din circumscripţie, a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării, în cazul tribunalelor fiind precizat că problema de drept excedează competenţei lor de judecată.

Pe site-ul Institutului Naţional al Magistraturii, la rubrica unificarea practicii judiciare în materia dreptului penal şi a dreptului procesual penal, se regăseşte minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel cu procurorii-şefi de secţie judiciară de la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi parchetelor de pe lângă curţile de apel, din 21-22 noiembrie 2016, potrivit căreia participanţii la întâlnire au apreciat, în unanimitate, că fapta inculpatului de a conduce pe drumurile publice din România un autoturism înmatriculat în alt stat, în condiţiile în care nu deţine asigurare de răspundere civilă valabilă sau a cărui asigurare a expirat, nu este prevăzută de legea penală, având în vedere principiul previzibilităţii şi caracterului accesibil al legislaţiei în vigoare.

V. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

Departamentul de Drept public al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi a opinat în sensul că „fapta inculpatului de a conduce pe drumurile publice din România un vehicul înmatriculat în alt stat pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă valabil” nu poate atrage răspunderea penală în sensul dispoziţiilor art. 334 alin. (4) teza a II-a din Codul penal, respectiv că ipoteza în cauză nu se circumscrie noţiunii de „vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România”.

În esenţă, plecând de la împrejurarea că fapta de a circula cu un autoturism înmatriculat în alt stat, fără asigurare valabilă sau cu asigurarea expirată în timpul şederii în România, nu mai este reglementată prin lege specială drept contravenţie (Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România fiind abrogată prin Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie), s-a arătat că această faptă nu poate fi asimilată conţinutului constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 334 alin. (4) teza a II-a din Codul penal, având în vedere principiul legalităţii ce guvernează dreptul penal, transpus în art. 1 alin. (1) din Codul penal.

S-a precizat că principiul legalităţii incriminării şi al pedepsei consacrat de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale impune legea să definească, în mod clar, infracţiunile şi pedepsele.

Prin punctul de vedere comunicat s-a considerat că art. 334 alin. (4) teza a II-a din Codul penal este redactat într-o manieră care creează confuzii destinatarilor săi asupra întinderii laturii obiective a infracţiunii sau certitudinea că numai anumite acţiuni ar intra în conţinutul acesteia, respectiv creează confuzii cu privire la ce presupune în concret circulaţia unui vehicul înmatriculat în alt stat, fără drept de circulaţie în România.

Deşi aplicabilitatea art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie este restrânsă doar în cazul deschiderii unei noi proceduri judiciare împotriva aceleiaşi persoane pentru acelaşi delict, în acord şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a subliniat că o faptă nu poate fi calificată, concomitent, ca fiind de natură penală şi contravenţională, fiind astfel nelegală aplicarea unei duble sancţiuni.

Pe de altă parte, s-a arătat că nu poate fi primită interpretarea că abrogarea din sfera contravenţională realizată prin Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie ar situa această faptă în sfera ilicitului penal.

În raport cu dispoziţiile art. 76 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice şi ale art. 37 alin. (9) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, faţă de succesiunea de legi în timp, precum şi conţinutul textelor normative indicate, s-a reţinut că fapta conducătorului auto care conduce un autoturism înmatriculat în România, dar care nu are asigurare de răspundere auto, constituie contravenţie, fără a distinge între situaţiile când asigurarea nu a fost încheiată sau a expirat, reţinerea certificatului de înmatriculare operând în toate ipotezele.

În opinia exprimată nu are legătură cu latura subiectivă a infracţiunii diferenţierea între autoturismele înmatriculate în România, pentru care fapta de conducere fără asigurare de răspunderea auto ar constitui contravenţie, şi autovehiculele înmatriculate în alt stat, pentru care fapta de conducere fără asigurare de răspundere civilă ar constitui infracţiune, întrucât introduce un element de imprevizibilitate şi discriminare.

Pentru acest motiv, s-a apreciat că aceeaşi faptă, de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără asigurare sau cu asigurarea de răspundere civilă expirată, indiferent de ţara în care este înmatriculat autoturismul, constituie contravenţie, aşa cum se prevede în art. 37 alin. (9) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie.

Centrul de cercetări în Ştiinţe penale al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a opinat, cu prioritate, că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate ale sesizării în raport cu criteriile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală.

În opinia juridică transmisă, pe fondul sesizării, s-a considerat că, în accepţiunea normei înscrise în art. 334 alin. (4) din Codul penal, un autovehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă valabil, nu se circumscrie noţiunii de „vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România”.

În esenţă, s-a arătat că, pentru a determina în ce măsură noţiunea de „vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţia în România” poate include şi ipoteza unui vehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă valabil, trebuie identificată, în primul rând, valoarea socială protejată prin norma de incriminare înscrisă la art. 334 din Codul penal.

Au fost enunţate puncte de vedere doctrinare privitoare la valoarea socială protejată prin norma de incriminare înscrisă la art. 334 din Codul penal, opinându-se, deopotrivă, că valoarea socială protejată de norma de incriminare se referă la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice văzută din perspectiva necesităţii de a putea identifica şi de a ţine o evidenţă a autovehiculelor care sunt puse în circulaţie, prin intermediul operaţiunii de înmatriculare/înregistrare.

Pornind de la dispoziţiile art. 82 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice – „Autovehiculele, tractoarele agricole sau forestiere şi remorcile înmatriculate în alte state pot trece frontiera de stat şi pot circula pe drumurile publice din România, dacă îndeplinesc condiţiile tehnice prevăzute în Convenţia asupra circulaţiei rutiere, încheiată la Viena la 8 noiembrie 1968 şi ratificată de România prin Decretul nr. 318/1980, dar numai pe perioada cât sunt asigurate pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de autovehicule”, s-a precizat că analiza prevederilor cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice nu relevă că încălcarea dispoziţiilor enunţate ar atrage o anumită răspundere juridică, cu atât mai puţin o răspundere penală.

În ceea ce priveşte noţiunea de drept de circulaţie a fost subliniat că nu are o definiţie legală, iar ambiguitatea acestei sintagme folosite de legiuitor nu poate justifica extinderea sferei de incriminare a infracţiunii prevăzute de art. 334 alin. (4) din Codul penal. O interpretare contrară ar însemna încălcarea principiului legalităţii incriminării, în ceea ce priveşte cerinţa privind claritatea textului de incriminare şi previzibilitatea acestuia.

Conform punctului de vedere transmis, simpla lipsă a dreptului de circulaţie a unui vehicul nu poate atrage, în mod automat, răspunderea penală a unei persoane.

Totodată, s-a susţinut că nu se poate lărgi sfera de reglementare a infracţiunii prevăzute de art. 334 alin. (4) din Codul penal, astfel încât să includă şi situaţia unui vehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă valabil, în condiţiile în care legiuitorul a considerat că fapta de a conduce un autovehicul înmatriculat în România, a cărui asigurare obligatorie a expirat, constituie contravenţie, prezentând, aşadar, un grad de pericol social redus (art. 64 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România şi art. 37 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie).

A fost reliefat că, în legătură cu această chestiune, s-a pronunţat Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 537 din 6 iulie 2016, iar argumentele reţinute în cuprinsul acestei decizii şi-au menţinut valabilitatea şi ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie.

Având în vedere cele expuse, s-a considerat că o eventuală extindere a sferei de incriminare a infracţiunii prevăzute de art. 334 alin. (4) din Codul penal ar conduce, în realitate, la o interpretare a dispoziţiilor de drept penal în defavoarea inculpatului.

Totodată, analizându-se dispoziţiile art. 37 alin. (9) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, s-a apreciat că ceea ce se sancţionează contravenţional este încălcarea obligaţiei de asigurare pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de vehicule, aşa încât fapta nu poate constitui infracţiune pentru simplul motiv că vehiculul este înmatriculat în străinătate, agravarea răspunderii făptuitorului în această din urmă situaţie nefiind justificată.

De asemenea, s-a considerat că dispoziţiile legale antemenţionate nu fac distincţie, în ceea ce priveşte răspunderea contravenţională pentru circulaţia pe drumurile publice a unor autovehicule fără a avea încheiată asigurare de răspundere civilă auto obligatorie, între vehiculele înmatriculate în România şi vehiculele care sunt înmatriculate în străinătate. S-a mai precizat că în privinţa vehiculelor înmatriculate în Uniunea Europeană operează principiul libertăţii de circulaţie a mărfurilor, în baza art. 26 din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene, şi nu se poate stabili un regim juridic diferit între vehiculele înmatriculate în alte state membre şi vehiculele înmatriculate în România, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile din legislaţia primară a Uniunii Europene se aplică în mod direct.

Aşadar, privit din această perspectivă, s-a apreciat că şi vehiculelor înmatriculate în Uniunea Europeană ar trebui să li se aplice acelaşi regim juridic precum vehiculelor înmatriculate în România, situaţie faţă de care conducerea unui astfel de autovehicul pe drumurile publice din România de către o persoană fizică română, fără a respecta legislaţia incidentă privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, nu poate constitui infracţiune, ci, eventual, contravenţie.

VI. Examenul jurisprudenţei în materie

În materialul transmis de curţile de apel au fost identificate mai multe hotărâri judecătoreşti prin care instanţele au stabilit că fapta de a conduce pe drumurile publice un vehicul pentru care nu există un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto valabil nu intră în sfera de aplicabilitate a dispoziţiilor art. 334 alin. (4) din Codul penal.

În acest sens au fost identificate următoarele hotărâri: Decizia penală nr. 32/A din 8 ianuarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 2.791/740/2014 (fapta din 12.04.2014), Decizia penală nr. 1.491/A din 5 noiembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 7.500/740/2014* (fapta din 29.06.2014), Sentinţa penală nr. 343 din 26 iunie 2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, în Dosarul nr. 14.630/303/2016, definitivă, Încheierea nr. 298 R din 29 martie 2019, pronunţată de Judecătoria Braşov, în Dosarul nr. 2.534/197/2019, definitivă (fapta din 20 aprilie 2018).

De asemenea, au fost identificate hotărâri judecătoreşti prin care instanţa a stabilit cu caracter definitiv că fapta de a conduce pe drumurile publice un autovehicul pentru care nu există un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto valabil constituie infracţiunea prevăzută de art. 334 alin. (4) din Codul penal: Sentinţa penală nr. 2.368 din 4 decembrie 2015, pronunţată de Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, în Dosarul nr. 7.445/225/2016, definitivă prin neapelare (fapta din 27.02.2015), Sentinţa penală nr. 102 din 13 februarie 2018, pronunţată de Judecătoria Vişeu de Sus, în Dosarul nr. 2.747/336/2018, definitivă prin neapelare (fapta din 18.12.2015), Decizia penală nr. 1.167/A din 15 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 3.351/324/2017 (fapta din 18.12.2016), Decizia penală nr. 405 din 29 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 4.350/270/2018 (fapta din 1.06.2017), Decizia penală nr. 161 din 7 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 2.592/270/2018 (fapta din 6.10.2017), Sentinţa penală nr. 804 din 8 martie 2019, pronunţată de Judecătoria Timişoara, în Dosarul nr. 26.018/325/2018, definitivă prin Decizia penală nr. 458 din 6 mai 2019 a Curţii de Apel Timişoara – Secţia penală (fapta din 31.07.2017), Decizia penală nr. 80 din 19 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Timişoara – Secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 10.914/325/2017 (fapta din 28.08.2015), Încheierea nr. 546 R din 21 mai 2018, pronunţată de Judecătoria Braşov – Secţia penală, în Dosarul nr. 8.023/197/2018 (fapta din 17.09.2017), Decizia penală nr. 763/A din 28 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, în Dosarul nr. 17.937/302/2015 (fapta din 5.11.2014), Decizia penală nr. 435/A din 20 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, în Dosarul nr. 4.423/740/2014 (fapta din 16.03.2013).

2.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

2.2. În ceea ce priveşte deciziile de speţă, documentarea prealabilă întocmirii prezentului raport nu a condus la identificarea unor hotărâri judecătoreşti în care instanţa supremă să fi examinat explicit chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Decizia relevantă pentru problema de drept analizată este Decizia nr. 537/2016 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.002 din 13 decembrie 2016, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată şi s-a constatat că dispoziţiile art. 85 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice şi ale art. 334 alin. (4) din Codul penal, raportate la cele ale art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Prin considerentele acestei decizii, Curtea Constituţională a constatat, în esenţă, că nu poate fi reţinută existenţa unui paralelism de reglementare între dispoziţiile art.