Decizia nr. 18 din 29 octombrie 2019

Decizia nr. 18 din 29 octombrie 2019

29 octombrie 2019

24 septembrie 2021

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Decizia nr. 18/2019 Dosar nr. 1878/1/2019

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 octombrie 2019

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 66 din 30/01/2020

Daniel Grădinaru – preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – preşedintele completului

Alexandra Iuliana Rus – judecător la Secţia penală

Marius Dan Foitoş – judecător la Secţia penală

Simona Daniela Encean – judecător la Secţia penală

Mirela Sorina Popescu – judecător la Secţia penală

Francisca Maria Vasile – judecător la Secţia penală

Ionuţ Mihai Matei – judecător la Secţia penală

Valentin Horia Şelaru – judecător la Secţia penală

Săndel Lucian Macavei – judecător la Secţia penală

Pe rol se află soluţionarea sesizării formulate de Curtea de Apel Suceava – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori în Dosarul nr. 7.322/285/2017, prin care se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

„Dacă obligaţia inculpatului de a nu conduce vehicule anume stabilite, impusă de organul judiciar pe timpul măsurii preventive a controlului judiciar conform art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, constituie o suspendare a exercitării dreptului de a conduce şi întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal”.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27

4

din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru.

Conform art. 27

6

din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, la şedinţa de judecată a participat doamna Victoria Baciu, magistrat- asistent în cadrul Secţiei penale.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, domnul judecător Valentin Horia Şelaru, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 1.449/1/2019 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

A menţionat că, la dosar, au transmis puncte de vedere Curţile de Apel Bucureşti, Piteşti, Iaşi, Galaţi, Braşov, Timişoara, Ploieşti, Bacău, Cluj, Târgu Mureş, Suceava, Craiova, Alba Iulia şi instanţele arondate acestora, Departamentul de Drept penal din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, Centrul de cercetări în Ştiinţe penale din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara, precum şi Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea a învederat că, la data de 21 august 2019, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus concluzii scrise.

În continuare, a arătat că, la dosar, a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor care a fost înaintat părţilor la data de 8 octombrie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 1.878/1/2019.

Reprezentantul Ministerului Public a susţinut că sesizarea este admisibilă în raport cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, inclusiv sub aspectul dependenţei care există între problema de drept supusă discuţiei, respectiv dezlegarea care ar urma să se dea acesteia şi soluţia ce urmează să fie pronunţată de către instanţa de trimitere sub aspectul tipicităţii infracţiunii deduse judecăţii.

Pe fondul chestiunii de drept a apreciat că pentru a se răspunde la întrebarea instanţei care a dispus sesizarea ar trebui făcut un examen comparativ între măsura preventivă a controlului judiciar, respectiv ipoteza în care acesta constă în interzicerea dreptului de a conduce anumite vehicule şi suspendarea exerciţiului dreptului de a conduce anumite vehicule pe drumurile publice ca situaţie premisă a infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal. Comparaţia ar trebui să vizeze natura juridică, domeniul de aplicare, precum şi limitele de aplicare a acelor noţiuni tehnico-juridice.

Referitor la măsura preventivă a controlului judiciar a arătat că aceasta este o măsură complexă, întrucât intră sub incidenţa mai multor garanţii constituţionale, şi în acelaşi timp este o măsură restrictivă de drepturi, întrucât presupune impunerea unor obligaţii inculpatului prevăzute de lege sau stabilite de organul judiciar. Obligaţiile care conturează caracterul constrângător al măsurii controlului judiciar au un caracter negativ sau pozitiv, după caz, iar scopul lor este acela de a înlătura o stare de pericol actuală sau potenţială, stare de pericol ce ar viza buna desfăşurare a procesului penal, prezenţa inculpatului la urmărirea penală sau judecată ori prevenirea săvârşirii de alte infracţiuni.

Aşadar, natura juridică a măsurii controlului judiciar este una esenţialmente procesuală, având în vedere scopul în considerarea căruia a fost dispusă, precum şi limitele de aplicare a acestei măsuri, dar şi consecinţele juridice în cazul nerespectării ei. Or, consecinţa juridică a fost anticipată de legiuitor în cuprinsul dispoziţiilor art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, care prevăd, în mod expres, sancţiunea care intervine în ipoteza nerespectării acestei obligaţii, şi anume posibilitatea pe care o are organul judiciar de a înlocui această măsură cu altă măsură preventivă mai severă. Această înlocuire nu are loc în mod automat, ci este subsumată scopului procesual, urmând să fie evaluată pe cale judiciară de către organul judiciar competent.

Aşadar, în ceea ce priveşte măsura controlului judiciar, este evident că aceasta are natura unei obligaţii de a nu face dispuse pe cale judiciară în scop procesual şi are un caracter preventiv, condiţionând libertatea inculpatului de limitele şi cazul în care a fost dispusă.

Spre deosebire de această măsură preventivă, suspendarea exerciţiului dreptului de a conduce anumite vehicule pe drumurile publice, care reprezintă situaţia premisă a infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal, este o sancţiune contravenţională complementară, ce se dispune pe un anumit interval de timp, vizează toate categoriile de vehicule care intră în categoria pentru care a fost obţinut permisul de conducere, şi nu doar anumite vehicule, aşa cum prevede art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală.

Totodată, trebuie observat că şi raţiunile instituirii celor două măsuri sunt diferite. Astfel, infracţiunea prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul penal, care are ca situaţie premisă suspendarea dreptului de a conduce vehicule pe drumurile publice, vizează ocrotirea siguranţei circulaţiei pe drumurile publice, pe când dispunerea unei obligaţii similare în cadrul controlului judiciar vizează buna desfăşurare a procesului penal.

Aşadar, în opinia Ministerului Public este evidentă natura juridică a celor două instituţii, motiv pentru care a solicitat admiterea sesizării, iar pe fondul chestiunii de drept a solicitat să se constate că obligaţia inculpatului de a nu conduce vehicule anume stabilite, impusă de organul judiciar în cadrul instituţiei prevăzute de art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, nu constituie o suspendare a exerciţiului dreptului de a conduce şi, ca atare, nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut dosarul în pronunţare.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de şedinţă din data de 14 decembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 7.322/285/2017, Curtea de Apel Suceava – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

„Dacă obligaţia inculpatului de a nu conduce vehicule anume stabilite, impusă de organul judiciar pe timpul măsurii preventive a controlului judiciar conform art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, constituie o suspendare a exercitării dreptului de a conduce şi întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal”.

II. Expunerea succintă a cauzei

Curtea de Apel Suceava – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria (…) împotriva Sentinţei penale nr. 406 din data de 16 mai 2018, pronunţată de Judecătoria (…) în Dosarul nr. 7.322/285/2017.

Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria . . . nr. 4.038/P/2016 din 14 decembrie 2017 a fost trimis în judecată inculpatul . . . . . . . . . ., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 335 alin. (2) din Codul penal, constând în aceea că, la data de 4 octombrie 2016, în jurul orei 14,05, a condus autoturismul marca Mercedes, cu numărul de înmatriculare . . ., pe str. Ştefan cel Mare, pe raza oraşului Vicovu de Sus, din direcţia comunei Putna către centrul oraşului Vicovu de Sus, fără a avea dreptul de a conduce pe drumurile publice.

În fapt, s-a reţinut că la data de 4 octombrie 2016, în jurul orelor 14,05, . . . din comuna Vicovu de Jos, în timp ce se deplasa cu autoturismul marca Opel Corsa, cu nr. de înmatriculare . . . pe strada Ştefan cel Mare, pe raza oraşului Vicovu de Sus, din direcţia comunei Vicovu de Jos către comuna Putna a efectuat manevra de viraj la stânga pe trecerea pentru pietoni semnalizată şi marcată corespunzător şi nu a acordat prioritate de trecere autoturismului marca Mercedes, cu nr. de înmatriculare . . ., condus de către inculpatul . . . din comuna Brodina, care circula din sens opus, din direcţia comunei Putna către comuna Vicovu de Jos, intrând în coliziune cu acesta.

Fiind interogată baza de date DEPABD s-a constatat faptul că inculpatul . . . figurează cu menţiunea dreptul de a conduce „cu restricţii – suspendat”, referitor la dreptul de a conduce.

Din cercetările efectuate a rezultat că inculpatul a fost anterior cercetat în Dosarul nr. 3.741/P/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria . . . şi prin Ordonanţa din data de 21 septembrie 2016 s-a dispus luarea măsurii preventive a controlului judiciar faţă de inculpatul . . . pentru o perioadă de 60 de zile, începând de la data de 22 septembrie 2016 până la data de 20 noiembrie 2016, stabilindu-se printre obligaţii şi cea prevăzută de art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, respectiv de a nu conduce nicio categorie de autovehicule pe perioada controlului judiciar. Ordonanţa i-a fost adusă la cunoştinţă inculpatului pe bază de semnătură, acesta luând cunoştinţă de obligaţia impusă de organul judiciar, respectiv „de a nu conduce nicio categorie de autovehicule”, punându-i-se în vedere, prin aceeaşi ordonanţă, că, în cazul nerespectării măsurilor şi obligaţiilor impuse, măsura controlului judiciar se va înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau a arestului preventiv.

Prin Încheierea nr. 73 din 20 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 5.197/285/2016 al Judecătoriei . . ., s-a dispus înlocuirea măsurii preventive a controlului judiciar cu măsura preventivă a arestului la domiciliu, pentru o perioadă de 30 de zile, faţă de inculpatul . . ., reţinându-se că inculpatul a încălcat cu rea-credinţă, la data de 4 octombrie 2016, obligaţia de a nu conduce nicio categorie de autovehicule, prevăzută la pct. 1 lit. f) din dispozitivul ordonanţei procurorului ce i se comunicase, sub semnătură, la data de 21 septembrie 2016, ora 11,50, aspect de altfel recunoscut de acesta.

Prin Sentinţa penală nr. 406 din 16 mai 2018, pronunţată de Judecătoria (…) în Dosarul nr. 7.322/285/2017, în baza art. 396 alin. (1) şi (5) din Codul procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul procedură penală, inculpatul (…) a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce autoturisme i-a fost suspendat, prevăzută şi pedepsită de art. 335 alin. (2) din Codul penal, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

Împotriva sentinţei penale anterior menţionate a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria (…), solicitând, în esenţă, condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii.

III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În opinia instanţei de trimitere sunt posibile două interpretări ale textelor de lege relevante.

Într-o primă opinie se reţine că obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte pe durata măsurii controlului judiciar sunt prevăzute în mod expres în cuprinsul actului prin care se dispune luarea măsurii controlului judiciar şi tot în conţinutul aceluiaşi act i se atrage atenţia inculpatului că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin, măsura controlului judiciar se poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau măsura arestării preventive [art. 215 alin. (3) din Codul de procedură penală].

Obligaţia impusă inculpatului de către organul judiciar, în conţinutul măsurii preventive a controlului judiciar, de a nu conduce vehicule pe o anumită perioadă nu constituie o măsură tehnico-administrativă pentru a constitui situaţia premisă relativ la infracţiunea de conducere a unui vehicul de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată.

Prin urmare, încălcarea de către inculpat a uneia dintre obligaţiile impuse prin luarea măsurii preventive a controlului judiciar nu realizează cerinţele de tipicitate pentru infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul penal.

Într-o a doua opinie, analiza dispoziţiei legale de la art. 335 alin. (2) din Codul penal porneşte de la constatarea faptului că noţiunea juridică de „suspendare a exercitării dreptului de a conduce” nu este definită în vreun act normativ. Astfel, în cuprinsul actului normativ de referinţă în materie, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia de drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare), este definită, la art. 6 pct. 291, noţiunea de „suspendarea înmatriculării”, însă nu şi suspendarea dreptului de a conduce.

În consecinţă, faţă de împrejurarea că legea nu defineşte juridic noţiunea de suspendare a dreptului de a conduce (deşi legiuitorul a înţeles să definească la începutul O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la art. 6, 45 de termeni cu care operează în mod uzual în cuprinsul actului normativ), iar jurisprudenţa şi doctrina au recunoscut în mod constant şi unanim existenţa infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal (conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană . . . căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată), chiar dacă era în fapt incidentă o măsură tehnico- administrativă cum este cea reglementată de art. 111 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că termenul de suspendare din cuprinsul art. 335 alin. (2) din Codul penal trebuie interpretat conform limbajului comun.

Astfel, conform Dicţionarului explicativ al limbii române, „a suspenda” înseamnă în sens propriu „a atârna”, iar în sens figurat „a întrerupe, a amâna, a opri temporar o activitate. â

*

¦ A face să înceteze temporar o acţiune judiciară; a interzice temporar exercitarea unor drepturi”. S-a apreciat, aşadar, că acest din urmă sens – a interzice temporar exercitarea dreptului de a conduce – este în fapt avut în vedere de organele judiciare şi de doctrină atunci când reţin incidenţa infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal, când inculpatul conduce atunci când permisul i-a fost reţinut şi i s-a eliberat o dovadă înlocuitoare fără drept de a conduce.

Textul de lege nu instituie vreo condiţie suplimentară pentru existenţa infracţiunii, referitor la organul care poate dispune suspendarea (organ de poliţie sau organ judiciar, agent constatator sau şeful poliţiei etc.), la actul în baza căruia operează interdicţia (proces-verbal de contravenţie, act de dispoziţie al şefului poliţiei, dovadă înlocuitoare fără drept de circulaţie etc.) sau la temeiul suspendării ca urmare a cumulării de puncte – art. 103 alin (1) lit. a) şi b) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ori ca urmare a finalizării anchetei penale prin soluţii ce nu impun anularea permisului de conducere – art. 103 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau simpla ridicare a permisului ca urmare a săvârşirii unei presupuse infracţiuni la regimul rutier.

Tocmai pentru a acoperi această diversitate de situaţii ce poate conduce la aplicarea unei interdicţii de a conduce, legiuitorul a dispus în mod expres că „perioada în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce . . . se consideră perioadă de suspendare a exercitării dreptului de a conduce” – art. 97 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Examinând din această perspectivă dispoziţiile art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, s-a constatat că acestea se referă la posibilitatea organului judiciar (procuror, judecător de drepturi şi libertăţi, judecător de cameră preliminară sau instanţă de judecată) de a impune inculpatului obligaţia de a nu conduce vehicule anume stabilite, ceea ce nu poate constitui decât o interdicţie temporară a dreptului de a conduce, atât în sensul limbajului comun (conform definiţiei semantice a verbului „a suspenda”), cât şi conform art. 97 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Pe de altă parte, s-a apreciat că împrejurarea că încălcarea obligaţiilor instituite de organul judiciar în cadrul controlului judiciar atrage sancţiuni în plan procesual penal (luarea unei măsuri preventive privative) nu constituie un impediment pentru producerea unor consecinţe juridice şi în planul dreptului penal substanţial. S-a subliniat că această situaţie poate fi incidentă în cazul instituirii obligaţiei prevăzute de art. 215 alin. (2) lit. j) din Codul de procedură penală – să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme, a cărei încălcare poate constitui în acelaşi timp şi infracţiunea prevăzută de art. 342 din Codul penal.

IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

În urma consultării instanţelor de judecată s-au evidenţiat două opinii.

Potrivit primei opinii, obligaţia inculpatului de a nu conduce vehicule anume stabilite, impusă de organul judiciar pe timpul măsurii preventive a controlului judiciar, conform dispoziţiilor art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, nu constituie o suspendare a exercitării dreptului de a conduce şi nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal.

În acest sens au opinat secţiile penale ale curţilor de apel: Bucureşti, Piteşti, Iaşi, Galaţi, Braşov, Timişoara, tribunalele: Bucureşti, Călăraşi, Ilfov, Teleorman, Covasna, Arad, judecătoriile: Olteniţa, Alexandria, Vaslui, Reghin, Şimleu Silvaniei.

În argumentarea opiniei exprimate, instanţele mai sus amintite au precizat, în esenţă, că situaţia premisă a infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal este reprezentată de existenţa unei suspendări a exercitării dreptului de a conduce vehicule pe drumurile publice, conform legii speciale privind circulaţia pe drumurile publice. În acest sens, potrivit O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, suspendarea dreptului de a conduce vehicule pe drumurile publice intervine ca urmare a aplicării unei sancţiuni contravenţionale complementare sau ca urmare a luării măsurii tehnico-administrative a reţinerii permisului de conducere.

Însă prin luarea măsurii controlului judiciar şi impunerea obligaţiei de a nu conduce vehicule anume stabile de organul judiciar, conform art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, nu operează suspendarea exercitării dreptului de a conduce vehicule pe drumurile publice, ci se instituie o obligaţie procesuală în scopul bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.

Obligaţia astfel instituită nu are un rol sancţionator, ci are un caracter preventiv, motiv pentru care organul judiciar are obligaţia de a-i atrage atenţia inculpatului că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor ce îi revin, măsura controlului judiciar se poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau cu măsura arestării preventive, conform art. 215 alin. (3) şi (7) din Codul de procedură penală.

În opinia contrară s-a apreciat că obligaţia inculpatului de a nu conduce vehicule anume stabilite, impusă de organul judiciar pe timpul măsurii preventive a controlului judiciar, conform art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, constituie o suspendare a exercitării dreptului de a conduce şi întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal.

În acest sens au comunicat puncte de vedere curţile de apel: Ploieşti, Bacău, tribunalele: Giurgiu, Timiş, Vaslui, Ialomiţa, Caraş-Severin, judecătoriile: Baia Mare, Târnăveni, Odorheiu Secuiesc, Reşiţa, Caransebeş, Giurgiu, Bolintin-Vale, Cornetu, Roşiori de Vede, Videle, Zimnicea, Turnu Măgurele.

În susţinerea acestei opinii s-a arătat, în esenţă, că existenţa infracţiunii în varianta incriminată prin dispoziţiile art. 335 alin. (2) din Codul penal impune realizarea unei situaţii premisă, şi anume: persoana acuzată să aibă la momentul săvârşirii faptei imputate suspendată exercitarea dreptului de a conduce.

Măsura suspendării exercitării dreptului de a conduce autovehicule în România poate fi de natură contravenţională sau poate fi dispusă ca obligaţie de sine stătătoare în structura măsurii preventive a controlului judiciar.

S-a mai arătat că din interpretarea dispoziţiilor art. 335 alin. (2) din Codul penal rezultă că legiuitorul nu impune anumite condiţii specifice pentru a se reţine săvârşirea infracţiunii supuse analizei, nefiind explicată în niciun fel noţiunea de „suspendare” şi nici condiţionată de alte elemente de fapt sau de drept care ar trebui să fie întrunite în cauză.

S-a mai apreciat că măsura contravenţională a suspendării exercitării dreptului de a conduce are caracter sancţionator, fiind consecinţa răspunderii contravenţionale, având însă acelaşi conţinut ca şi obligaţia care poate fi dispusă în conţinutul măsurii preventive a controlului judiciar. Or, suspendarea dreptului de a conduce autovehicule în România, sintagmă folosită de textul art. 335 alin. (2) din Codul penal, nu face niciun fel de distincţie între măsura contravenţională şi obligaţia dispusă în conţinutul măsurii preventive.

Mai mult, s-a arătat că nerespectarea unei obligaţii impuse în cadrul măsurii preventive restrictive de drepturi a controlului judiciar poate atrage înlocuirea acestei măsuri cu una mai severă, privativă de libertate, însă nu este de natură să conducă la imposibilitatea reţinerii consumării infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal, cu consecinţa exonerării de răspundere penală.

Răspunsurile curţilor de apel: Cluj, Târgu Mureş, Suceava, Craiova, Alba Iulia, tribunalelor: Braşov, Cluj, Bistriţa-Năsăud, Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, judecătoriilor: Braşov, Făgăraş, Rupea, Gheorgheni, Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc, Întorsura Buzăului, Zărneşti cuprind doar menţiunea neidentificării, în jurisprudenţa acestora ori, după caz, a instanţelor din circumscripţie, a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării.

V. Opinia specialiştilor consultaţi

În condiţiile art. 476 alin. (10) cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-au solicitat puncte de vedere specialiştilor cu privire la problema de drept supusă dezlegării.

V.1. Departamentul de drept penal din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, prin conferenţiar univ. dr. Andrei Zarafiu, a opiniat în sensul că obligaţia inculpatului de a nu conduce vehicule anume stabilite, impusă de organul judiciar pe timpul măsurii preventive a controlului judiciar, conform art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, nu constituie o suspendare a exercitării dreptului de a conduce şi nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal.

În susţinerea acestei opinii s-a arătat că, de principiu, nu poate fi identificat un impediment legal sau funcţional care să excludă cumulul de consecinţe juridice ale nerespectării unei obligaţii judiciare, câtă vreme acestea se manifestă în registre diferite. Nici măcar instituirea unei sancţiuni exprese de către legea de procedură nu împiedică angajarea şi unor consecinţe pe plan substanţial. Premisa acestei duble manifestări este respectarea limitelor bidimensionale, materiale şi formale ale contextului în care urmează să se producă.

Relevanţa penală a activităţii prin care se realizează încălcarea obligaţiei instituite ca urmare a luării unei măsuri procesuale poate fi însă reţinută doar în contextul unei depline concordanţe cu elementele de tipicitate prevăzute de textul incriminator, neputând fi stabilită prin analogie.

Potrivit Codului de procedură penală, măsura controlului judiciar împreună cu aparenta sa modalitate (doar din perspectiva conţinutului) a controlului judiciar pe cauţiune au fost reglementate în mod autonom, şi nu ca forme de individualizare a arestării preventive.

Controlul judiciar este o măsură complexă, care poate intra sub incidenţa mai multor garanţii convenţionale sau constituţionale (referitoare la libertatea de circulaţie, libertatea întrunirilor etc.), condiţionând aceste libertăţi prin obligaţiile care trebuie respectate pe durata pentru care a fost instituită măsura.

Aceste obligaţii configurează conţinutul constrângător al măsurii controlului judiciar şi au caracter pozitiv (de a face) sau negativ (interdicţii). Chiar dacă sunt instituite pe cale judiciară (prin actul de luare a măsurii), obligaţiile au un fundament legal, neputând fi stabilite (în mod automat sau la aprecierea organului judiciar competent) decât dacă sunt dintre cele enumerate exhaustiv de art. 215 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală.

Natura esenţialmente procesuală a măsurii controlului judiciar este un indicator relevant pentru determinarea registrului în care se manifestă consecinţele juridice generate de nerespectarea obligaţiilor ce intră în conţinutul măsurii. Controlul judiciar nu este nicio măsură procedurală (acte constrângătoare dispuse pentru realizarea optimă a unor activităţi judiciare) şi cu atât mai mult o sancţiune care să genereze incapacităţi, interdicţii sau decăderi pe plan substanţial.

Finalitatea măsurii este exclusiv una procesuală, care derivă în mod natural din nevoia de a asigura realizarea scopului (el însuşi procesual) în considerarea căruia a fost dispusă. Astfel, obligaţiile din cuprinsul măsurii, inclusiv cele negative, tind să înlăture o stare potenţială sau actuală de pericol, care ar privi, potrivit art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, buna desfăşurare a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni.

Fiind dispusă în scop procesual, limitele, dar şi consecinţele juridice ale nerespectării măsurii controlului judiciar operează în primul rând, în mod evident, tot la nivel procesual, aceste consecinţe fiind evaluate anticipat, la nivel normativ, în cuprinsul dispoziţiilor art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală.

De asemenea, s-a apreciat că obligaţia de a nu conduce anumite vehicule, dispusă în cadrul controlului judiciar, nu echivalează cu suspendarea dreptului de a conduce pe drumurile publice, arătându-se că nu există identitate de natură juridică, domeniu de aplicare şi consecinţe între cele două noţiuni tehnico-juridice.

Dacă interdicţia prevăzută de art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală are natura unei obligaţii de a nu face, dispusă pe cale judiciară în scop procesual şi având o evidentă natură preventivă, „suspendarea exercitării dreptului de a conduce”, situaţia premisă pentru infracţiunea prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul penal nu este o noţiune calificată legal. Absenţa unei definiţii juridice este justificată prin natura evidentă a sensului pe care îl presupune şi care face superfluă orice explicaţie suplimentară. În acest caz, sensul obişnuit al termenului este acoperitor, nefiind necesară înlocuirea cu un termen tehnic, calificat legal.

Relevante pentru situaţia premisă sunt realitatea şi actualitatea consecinţei produse, şi nu modalitatea în care a intervenit sau autoritatea care a dispus-o.

Din această perspectivă, prin raportare la dispoziţiile O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, suspendarea exercitării dreptului de a conduce este determinată:

(i) de aplicarea, într-una dintre modalităţile prevăzute de lege, a sancţiunii contravenţionale complementare prevăzute de art. 96 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (săvârşirea unei anumite contravenţii, cumul de puncte de penalizare etc.);

(ii) de reţinerea permisului de circulaţie conducătorului unui vehicul implicat într-un accident de circulaţie din care a rezultat uciderea sau vătămarea corporală a unei persoane şi care a încălcat o regulă de circulaţie, eliberându-i-se o dovadă fără drept de circulaţie;

(iii) de sesizarea instanţei de judecată cu o cerere de anulare a permisului de conducere pe motiv că a fost obţinut cu încălcarea normelor legale;

(iv) de situaţia în care, împotriva titularului permisului de conducere, s-a luat măsura de siguranţă prevăzută la art. 108 lit. c) din Codul penal, caz în care suspendarea exercitării dreptului de a conduce se dispune pe întreaga perioadă cât durează interzicerea dreptului de a exercita profesia sau ocupaţia de conducător de autovehicul.

În toate cazurile, suspendarea se dispune pentru o perioadă limitată (fie cuantificată material, de exemplu, între 30 şi 90 de zile, fie individualizată generic, de exemplu, până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti) şi priveşte exerciţiul dreptului de a conduce pe drumurile publice.

Obligaţia de a nu conduce, instituită în cadrul controlului judiciar, are întotdeauna un obiect individualizat, întrucât priveşte un vehicul anume stabilit de organul judiciar, fie în mod singular, fie prin indicarea categoriei din care face parte. Această obligaţie negativă nu priveşte automat dreptul de a conduce pe drumurile publice întrucât, potrivit art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, se referă la orice tip de vehicul, fără a fi limitată la autovehicule, tramvaie sau alte vehicule pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere (ca în cazul suspendării).

În schimb, prin natura ei, suspendarea exerciţiului dreptului îşi produce efectele restrictive cu privire la însuşi dreptul de a conduce pe drumurile publice, operând la nivel generic pentru toate tipurile de vehicule ce fac parte din categoria pentru care s-a obţinut permis de conducere.

Fără a afecta substanţa sau existenţa dreptului, suspendarea înlătură posibilitatea manifestării lui în mod legal.

Efectul suspendării exerciţiului dreptului de a conduce este însă complet, în sensul că înlătură/interzice pentru perioada stabilită toate modalităţile sale de manifestare, fără a fi individualizat pe anumite forme.

Astfel, situaţia premisă în cazul ambelor forme ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (1) şi (2) din Codul penal se referă la dreptul de a conduce pe drumurile publice, care fie nu a fost dobândit niciodată ori, deşi dobândit, a fost pierdut în condiţiile legii (prin anularea permisului în condiţiile art. 114 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare), fie există, dar nu poate fi exercitat ca urmare a suspendării.

De asemenea, autorul opiniei juridice a mai arătat că asimilarea nerespectării obligaţiei de a nu conduce anumite vehicule din conţinutul controlului judiciar cu elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal este împiedicată şi de lipsa de identitate între valorile juridice ocrotite prin cele două dispoziţii.

În acest sens s-a menţionat că, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal, obiectul juridic constă în relaţiile sociale referitoare la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, pe când o eventuală incriminare a nerespectării obligaţiei de a nu conduce din conţinutul controlului judiciar ar leza mai degrabă relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei penale, ce implică şi obligaţia respectării interdicţiilor dispuse pe cale judiciară.

Nu în ultimul rând, nici echivalarea consecinţelor unei interdicţii stabilite ca urmare a luării măsurii controlului judiciar cu interdicţiile exprese dispuse în urma aplicării unei pedepse complementare sau luării unei măsuri de siguranţă nu are fundament juridic.

Astfel, potrivit art. 114 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, aplicarea, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, a pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă atrage anularea permisului de conducere.

În schimb, potrivit art. 110 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul în care s-a luat măsura de siguranţă prevăzută la art. 108 lit. c) din Codul penal (interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie ori de a exercita o profesie, meserie sau activitate), persoana în cauză are suspendată exercitarea dreptului de a conduce pe întreaga perioadă cât durează interzicerea.

Or, în cazul obligaţiei de a nu conduce anumite vehicule din conţinutul controlului judiciar, legea nu califică din punct de vedere substanţial (al dreptului de a conduce pe drumurile publice) consecinţa nerespectării sale, ci doar procesual.

A considera că această obligaţie constituie o suspendare a dreptului de a conduce, întrunind astfel elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal, înseamnă a accepta o incriminare dedusă pe cale de interpretare, ce ridică serioase probleme legate de respectarea exigenţelor constituţionale şi convenţionale referitoare la previzibilitatea şi accesibilitatea legii penale.

V.2. Centrul de cercetări în ştiinţe penale din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara, prin lector univ. dr. Flaviu Ciopec, a opinat pe fondul chestiunii de drept în acelaşi sens, respectiv că obligaţia inculpatului de a nu conduce vehicule anume stabilite, impusă de organul judiciar pe timpul măsurii preventive a controlului judiciar conform art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, nu constituie o suspendare a exercitării dreptului de a conduce şi nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal.

În argumentarea acestei opinii s-a arătat, în esenţă, că obiectul juridic al infracţiunii reglementate de art. 335 din Codul penal, aşa cum în mod unanim s-a statuat în doctrină, constă în relaţiile sociale referitoare la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice. Această valoare socială nu este însă vizată şi de obligaţia reglementată de art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, instituită de către organul judiciar într-unul dintre scopurile prevăzute de art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală – buna desfăşurare a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni.

Natura juridică diferită a suspendării dreptului de a conduce autovehicule şi cea a obligaţiei de a nu conduce vehicule anume stabilite de organul judiciar induce consecinţe diferite: în plan procesual este vizat pe această cale un scop eminamente preventiv, circumscris dispoziţiilor art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cazul nesocotirii obligaţiei de a nu conduce anumite vehicule stabilite de organul judiciar, iar, în plan substanţial, un scop punitiv, în cazul nesocotirii efectului juridic al suspendării dreptului de a conduce autovehicule.

Fiecare dintre aceste consecinţe este prestabilită la nivel normativ de legiuitor, sancţiunea aplicabilă fiind diferită în cele două cazuri. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, „în cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu rea-credinţă, obligaţiile care îi revin (…) judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege”. Potrivit dispoziţiilor art. 335 alin. (2) din Codul penal, „conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană (…) căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată (…) se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă”.

S-a mai arătat că, deşi suspendarea dreptului de a conduce nu este definită în O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ceea ce conduce la concluzia că acesteia trebuie să i se atribuie sensul din limbajul comun, această împrejurare nu poate genera consecinţa stabilirii unei identităţi de obiect între ea şi obligaţia de a nu conduce anumite vehicule reglementată de art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală.

Obligaţia de a nu conduce, instituită ca obligaţie negativă facultativă în câmpul procesual al măsurii preventive a controlului judiciar, are întotdeauna un obiect individualizat de organul judiciar care a dispus-o – un vehicul anume stabilit de organul judiciar. Această obligaţie nu vizează dreptul de a conduce, care, din punct de vedere juridic, nu este afectat. Prin urmare, în toată perioada pentru care a fost dispusă măsura preventivă a controlului judiciar, dreptul inculpatului de a conduce nu este suspendat, acesta având doar obligaţia de a nu conduce vehiculul anume stabilit de organul judiciar.

Suspendarea exerciţiului dreptului de a conduce este, de regulă, o sancţiune administrativă care vizează însuşi dreptul de a conduce pe drumurile publice, având ca efect o ineficientizare temporară a dreptului de a conduce toate tipurile de vehicule pentru care a fost obţinut permisul de conducere. Astfel, deşi dreptul de a conduce nu a fost abolit din punct de vedere juridic, posibilitatea lui de manifestare este suspendată pentru o anumită perioadă de timp. Aceasta nu vizează orice vehicul, ci numai acele categorii de vehicule pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, spre deosebire de obligaţia negativă impusă de art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, care vizează orice vehicul, fie că pentru acesta legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere sau nu. Suspendarea exerciţiului dreptului de a conduce presupune interdicţia temporară de a conduce vehicule pe drumurile publice, câtă vreme obligaţia reglementată de art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală vizează interdicţia absolută de conducere a vehiculului individualizat de organul judiciar, indiferent dacă aceasta se realizează pe drumul public sau în afara lui.

VI. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra chestiunii de drept supuse dezlegării este în sensul că încălcarea obligaţiei de a nu conduce vehicule anume stabilite de organul judiciar, impusă în cadrul controlului judiciar, nu întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii prevăzute în art. 335 alin. (2) din Codul penal, întrucât obligaţia prevăzută în art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală nu este asimilată cu suspendarea exercitării dreptului de a conduce.

În argumentarea opiniei exprimate s-a arătat că suspendarea exercitării dreptului de a conduce, situaţie premisă a infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal, constituie o noţiune juridică şi are o semnificaţie juridică stabilită de legiuitor în reglementarea extrapenală referitoare la circulaţia pe drumurile publice, şi anume în O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În materia infracţiunilor contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice, care cuprinde infracţiunea prevăzută în art. 335 alin. (2) din Codul penal, noţiunile utilizate de legiuitorul Codului penal au semnificaţia atribuită tot de legiuitor în reglementarea extrapenală privind circulaţia pe drumurile publice (O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare).

În consecinţă, în accepţiunea dispoziţiilor art. 335 alin. (2) din Codul penal, „suspendarea exercitării dreptului de a conduce” se referă exclusiv la sancţiunea contravenţională complementară prevăzută în art. 96 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; la efectul soluţiei de clasare sau de renunţare la urmărirea penală ori al soluţiei de renunţare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei, încetare a procesului penal sau condamnare, reglementat în art. 103 alin. (1) lit. c), d) şi e) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; la măsura tehnico-administrativă a reţinerii permisului de conducere (fără drept de conducere sau cu drept de conducere, ulterior expirării duratei pentru care s-a acordat dreptul de conducere) reglementată în art. 97 şi 111 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; la efectul iniţierii procedurii de anulare a permisului de conducere obţinut cu încălcarea normelor legale şi la măsura de siguranţă prevăzută în art. 108 lit. c) din Codul penal, constând în interzicerea exercitării profesiei de conducător de autovehicul, la care legiuitorul face referire explicită în art. 110 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Această concluzie rezultă şi din enumerarea suspendării exercitării dreptului de a conduce, în economia dispoziţiilor art. 335 alin. (2) din Codul penal, după „retragerea” permisului de conducere şi „anularea” permisului de conducere, care constituie măsuri tehnico-administrative prevăzute în art. 97 alin. (1) lit. b) şi c) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi care nu pot avea o altă semnificaţie juridică decât cea atribuită de legiuitor în dispoziţiile O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, organul judiciar care a dispus măsura preventivă neprivativă de libertate a controlului judiciar poate impune inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, să respecte obligaţia de a nu conduce vehicule anume stabilite de organul judiciar.

Spre deosebire de dispoziţiile art. 335 alin. (2) din Codul penal şi ale O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul Codului de procedură penală nu operează cu noţiunea juridică de suspendare a exercitării dreptului de a conduce şi nu asimilează obligaţia prevăzută în art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală cu suspendarea exercitării dreptului de a conduce, aşa cum a procedat în cazul reţinerii permisului de conducere.

Tot spre deosebire de dispoziţiile art. 335 alin. (2) din Codul penal şi ale O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, obligaţia reglementată în art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală nu priveşte exercitarea dreptului de a conduce, în general, ci numai conducerea vehiculelor anume stabilite de organul judiciar.

Prin urmare, legislaţia nu oferă un temei legal pentru asimilarea obligaţiei prevăzute în art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală cu suspendarea exercitării dreptului de a conduce şi nu asigură o suprapunere între obligaţia care poate fi impusă inculpatului în cadrul controlului judiciar şi suspendarea exercitării dreptului de a conduce.

În plus, încălcarea obligaţiei de a nu conduce vehicule anume stabilite de organul judiciar este prevăzută sub o „sancţiune” proprie (specifică), constând în înlocuirea măsurii preventive a controlului judiciar cu măsura arestului la domiciliu sau cu măsura arestării preventive.

S-a mai susţinut că în absenţa unui temei legal care să asimileze obligaţia prevăzută în art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală dispusă în cadrul controlului judiciar cu suspendarea exercitării dreptului de a conduce, includerea încălcării obligaţiei reglementate în art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală în sfera de aplicare a normei de incriminare cuprinse în art. 335 alin. (2) din Codul penal echivalează cu o interpretare extensivă a normei de incriminare, prin analogie, în defavoarea persoanei acuzate, interpretare care contravine art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În acest sens, în jurisprudenţa privind art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reflectată în Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat că, potrivit jurisprudenţei sale, art. 7 consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege). Dacă acesta interzice în special extinderea câmpului de aplicare a infracţiunilor existente la faptele care, anterior, nu constituiau infracţiuni, el prevede, de asemenea, principiul că legea penală nu trebuie să fie aplicată extensiv în defavoarea persoanei acuzate, de exemplu, prin analogie.

În plus, această interpretare extensivă nu întruneşte cerinţa previzibilităţii, în condiţiile diferenţelor de terminologie şi de natură juridică dintre obligaţia reglementată în Codul de procedură penală în cadrul controlului judiciar şi suspendarea exercitării dreptului de a conduce la care se referă Codul penal şi O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

VII. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 1.707/C/2018/III-5/2019 din data de 21 august 2019, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că în urma analizei de admisibilitate a sesizării, efectuată în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, a rezultat că instanţa care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este o curte de apel învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă (apel), chestiunea de drept a cărei dezlegare se cere nu a mai fost supusă examenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar de lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost invocată.

În consecinţă, s-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile formale de admisibilitate a sesizării.

Asupra chestiunii de drept supuse dezlegării s-a opinat în sensul că obligaţia de a nu conduce anumite vehicule din conţinutul controlului judiciar nu poate constitui în acelaşi timp şi o suspendare a dreptului de a conduce prevăzut în dispoziţiile art. 335 alin. (2) din Codul penal, întrucât acest lucru înseamnă a accepta o incriminare dedusă pe cale de interpretare