Decizia nr. 27 din 21 aprilie 2021

Decizia nr. 27 din 21 aprilie 2021

21 aprilie 2021

7 iulie 2021

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Decizia nr. 27/2021                                                                            Dosar nr. 293/1/2021

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 aprilie 2021

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 664 din 06/07/2021

Daniel Grădinaru – preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – preşedintele completului

Ştefan Pistol – judecător la Secţia penală

Alin Sorin Nicolescu – judecător la Secţia penală

Săndel Lucian Macavei – judecător la Secţia penală

Lavinia Valeria Lefterache – judecător la Secţia penală

Leontina Şerban – judecător la Secţia penală

Simona Daniela Encean – judecător la Secţia penală

Rodica Aida Popa – judecător la Secţia penală

Lucia Tatiana Rog – judecător la Secţia penală

Pe rol se află soluţionarea sesizării formulate de Curtea de Apel Cluj – Secţia penală în Dosarul nr. 9.318/328/2018, prin care se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

„Dacă poate fi subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal persoana care, după pronunţarea hotărârii definitive de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal şi până la anularea permisului de conducere dispusă de către şeful poliţiei, conduce un autovehicul pe drumurile publice?”.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală este constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 36 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare.

Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru.

Conform art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare, la şedinţa de judecată participă domnul Costin Cristian Puşcă, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, domnul judecător Săndel Lucian Macavei, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 293/1/2021 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

De asemenea menţionează că la dosar au transmis puncte de vedere Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informare juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curţile de Apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Târgu Mureş şi Timişoara şi unele instanţe arondate acestora, precum şi Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Craiova şi Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Titu Maiorescu”.

În continuare, se învederează că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost înaintat părţilor la data de 29 martie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 293/1/2021.

Reprezentantul Ministerului Public a susţinut că sesizarea este inadmisibilă în raport cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât tehnica de formulare a întrebării nu permite instanţei supreme o dezlegare de principiu, în abstract, a dispoziţiilor legale invocate de către instanţa de trimitere, aceasta având în vedere exclusiv particularităţile cauzei în care a fost formulată, întrebarea concentrându-se pe calitatea de subiect activ a deţinătorului unui permis de conducere în circumstanţele concrete ale speţei, generând din partea instanţei supreme o dezlegare a fondului pricinii, ceea ce contravine prezentului mecanism de unificare a practicii.

De asemenea a apreciat că demersul este justificat de opiniile diferite ale membrilor completului de judecată, aspect care s-ar fi rezolvat prin crearea unui complet de divergenţă, nu prin recurgerea la mecanismul de unificare a practicii al întrebării prealabile.

Pe fondul chestiunii de drept, doamna procuror a arătat că dezlegarea problemei de drept este clară, dispoziţiile legale neavând nevoie de prezenta procedură, întrucât nu sunt susceptibile de interpretare.

Astfel, instanţa de trimitere este nelămurită dacă, în ipoteza în care un titular al unui permis de conducere înţelege să încalce interdicţia de a conduce un autovehicul pe drumurile publice după momentul rămânerii definitive a unei hotărâri de condamnare pentru infracţiunea prevăzută de art. 336 din Codul penal şi până la momentul anulării permisului, are sau nu calitatea de subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (1) din Codul penal, întrebarea vizând, în concret, dacă sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (1) din Codul penal.

În opinia reprezentantului parchetului răspunsul este unul afirmativ, întrucât, potrivit art. 111 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice şi în ipoteza în care se săvârşeşte infracţiunea prevăzută de art. 336 din Codul penal, permisul este reţinut, eliberându-se o dovadă înlocuitoare fără drept de circulaţie.

De asemenea, potrivit art. 97 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, perioada deţinerii acestei dovezi înlocuitoare este considerată perioadă de suspendare a dreptului de a conduce un autovehicul pe drumurile publice, perioadă ce începe să curgă din momentul reţinerii permisului de conducere şi eliberării acestei dovezi până la un moment ulterior, care este diferit, în funcţie de natura hotărârii care se pronunţă în cauza respectivă.

Astfel, în ipoteza în care se pronunţă o hotărâre de achitare, evident că la rămânerea definitivă a acesteia permisul este restituit, iar, în ipoteza în care hotărârea pronunţată în cauză pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 336 din Codul penal este una de condamnare, intervine anularea permisului de conducere, aceasta fiind o măsură tehnico-administrativă care se dispune de poliţia rutieră.

În consecinţă, indiferent de intervalul de timp scurs de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la momentul la care intervine anularea permisului de către şeful poliţiei, este evident că titularul permisului nu îşi redobândeşte dreptul de a conduce un autovehicul pe drumurile publice, iar, în măsura în care nesocoteşte această interdicţie, sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal.

Doamna procuror a arătat că, pe fondul cauzei, aceasta ar fi soluţia care s-ar impune, rezultând cu evidenţă din textele legale evocate, însă acest aspect ar atrage inadmisibilitatea sesizării, întrucât textele sunt clare şi nu au nevoie de o interpretare suplimentară de către instanţa supremă.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, a acordat cuvântul membrilor completului în situaţia în care au întrebări de formulat.

La întrebarea adresată de către doamna judecător Lucia Tatiana Rog – „în ipoteza descrisă, în care variantă de la art. 335 alin. (2) din Codul penal ne-am încadra?”, doamna procuror Marinela Mincă a arătat că suspendarea permisului de conducere durează până la momentul anulării permisului de conducere, între momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la anulare, permisul de conducere se consideră suspendat.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu mai sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut dosarul în pronunţare.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de şedinţă din data de 5 ianuarie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 9.318/328/2018, Curtea de Apel Cluj – Secţia penală a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării următoarei chestiuni de drept:

„Dacă poate fi subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal persoana care, după pronunţarea hotărârii definitive de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal şi până la anularea permisului de conducere dispusă de către şeful poliţiei, conduce un autovehicul pe drumurile publice?”.

II. Expunerea succintă a cauzei

Curtea de Apel Cluj – Secţia penală a fost sesizată cu apelul declarat de către inculpatul X. împotriva Sentinţei penale nr. 430 din data de 9.10.2019 a Judecătoriei T.

Prin rechizitoriul întocmit în cauză, inculpatul X. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere (având dreptul de a conduce suspendat) prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul penal cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal şi a art. 43 alin. (1) din Codul penal.

Prin actul de sesizare a instanţei s-a susţinut că inculpatul, în data de 29.09.2016, a condus pe drumul public un autovehicul, având dreptul de a conduce autovehicule suspendat.

Prin Sentinţa penală nr. 430, pronunţată de Judecătoria T., s-au dispus următoarele:

În baza art. 335 alin. (2) din Codul penal cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal şi a art. 43 alin. (1) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul X. la o pedeapsă de 1 an de închisoare.

În baza art. 96 alin. (4) din Codul penal s-a revocat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an şi 7 luni de închisoare, la care a fost condamnat inculpatul, prin Sentinţa penală a Judecătoriei T., definitivă în data de 27.10.2015.

În baza art. 43 alin. (1) din Codul penal s-a cumulat pedeapsa de 1 an de închisoare cu pedeapsa de 1 an şi 7 luni de închisoare, aplicându-se pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 7 luni de închisoare.

În baza art. 274 alin. (1) din Codul de procedură penală a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.100 lei cheltuieli judiciare către stat (din care 100 de lei de la urmărire penală).

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Analizând materialul probator al cauzei, ţinând seama de procesul-verbal de constatare a infracţiunii şi de declaraţiile martorului C., s-a reţinut că, în data de 9.09.2016, ora 19,43, inculpatul a condus un autoturism. Lucrătorii de poliţie au semnalizat să oprească, inculpatul a oprit autoturismul, apoi a plecat în viteză. A fost urmărit de către lucrătorii de poliţie, dar nu a fost ajuns.

Identitatea inculpatului a fost stabilită prin martorul H., audiat în faţa instanţei, care şi-a menţinut declaraţia.

Potrivit adresei Inspectoratului de Poliţie Judeţean Cluj, inculpatul nu avea dreptul de a conduce autovehicule pe drumul public, aspect cunoscut de acesta, conform înştiinţării semnate de el.

Inculpatul nu s-a prezentat în faţa instanţei de judecată.

În cursul urmăririi penale, audiat ca inculpat, a arătat că nu a comis fapta, că autoturismul era folosit de alte persoane, a căror adresă nu a fost indicată.

Pe de o parte, s-a constatat că declaraţia inculpatului nu se coroborează cu alte probe, iar, pe de altă parte, că procesulverbal de constatare se coroborează cu declaraţia martorului M.B., care a fost reaudiat de către instanţa de judecată şi şi-a menţinut declaraţia privind faptul că inculpatul a condus autoturismul pe drumul public.

Din acest motiv, s-a constatat că prezumţia de nevinovăţie a inculpatului a fost înlăturată prin probele arătate, acesta nefăcând dovada celor susţinute în apărare.

În drept, fapta inculpatului care, în data de 29.09.2016, a condus pe drumul public un autovehicul având permisul suspendat constituie infracţiunea de conducere cu permis suspendat prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul penal.

Inculpatul a comis infracţiunea cu intenţie, cunoscând că are dreptul de a conduce autovehicule pe drumul public suspendat.

S-a mai reţinut că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 41 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 43 alin. (1) din Codul penal, întrucât, la momentul comiterii acesteia (29.09.2016), inculpatul se afla în termenul de supraveghere al pedepsei de 7 luni de închisoare, la care a fost condamnat prin Sentinţa penală a Judecătoriei T., definitivă în data de 27.10.2015, pentru o infracţiune comisă cu intenţie, prezenta infracţiune fiind comisă în termenul de supraveghere de 2 ani şi 6 luni care s-ar fi împlinit în data de 27.04.2018.

La individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa a avut în vedere prevederile art. 74 din Codul penal, ţinând seama de următoarele aspecte: inculpatul nu a fost sincer în cursul urmăririi penale, nu s-a prezentat la judecată, a condus la o oră cu trafic rutier în localitate şi s-a sustras controlului efectuat de lucrătorii de poliţie. Inculpatul are antecedente penale similare privind circulaţia pe drumul public (Sentinţa penală a Judecătoriei T.), dovadă că acesta nu a înţeles condiţiile în care se poate conduce un autovehicul pe drumul public.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul X.

Problema de drept supusă dezlegării şi punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea problemei de drept

În sarcina inculpatului s-a reţinut că, la data de 29.09.2016, a condus un autovehicul, având dreptul de a conduce autovehicule suspendat, ca urmare a faptului că prin sentinţa penală a Judecătoriei T., definitivă la data de 27.10.2015, fusese condamnat pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 336 din Codul penal. Pe parcursul procesului penal, inculpatul a avut reţinut permisul de conducere, însă, după rămânerea definitivă a sentinţei penale a Judecătoriei T., nu s-a dispus anularea permisului de conducere, deşi legea impunea acest lucru, astfel cum arată în mod explicit autoritatea competentă – Poliţia Municipiului Câmpia Turzii. În acest context, problema de drept care se pune este aceea dacă poate fi subiect activ al infracţiunii prevăzute de 335 alin. (2) din Codul penal persoana care conduce un autovehicul pe drumurile publice, după pronunţarea hotărârii definitive de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal şi până la anularea permisului de conducere dispusă de către şeful poliţiei.

Punctele de vedere ale părţilor şi ale Ministerului Public

Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că textele relevante sunt clare şi nu impun sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării unei chestiuni de drept. Prin urmare, a apreciat că ea ar fi inadmisibilă, sesizarea completului pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare efectuându-se doar în cazul unor texte de lege care pot fi interpretate în mod diferit cu scopul de a unifica practica.

În ceea ce priveşte textele relevante în speţă a apreciat că acestea ar fi art. 97 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice care arată că permisul se reţine de către poliţistul rutier odată cu comiterea unei fapte. Perioada în care permisul este reţinut şi titularul nu are drept de conducere se consideră suspendare, iar permisul se anulează după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Între cele două momente, respectiv rămânerea definitivă a hotărârii şi anularea permisului, permisul este în continuare reţinut şi niciun text de lege nu prevede restituirea lui temporară pentru ca titularul lui să poată conduce. Permisul rămâne în continuare reţinut, nefiind nicio dispoziţie legală care să facă excepţie de la această regulă, titularul lui neavând dreptul de a conduce.

Faptul că nu este reglementat un termen sau o procedură foarte riguroasă în care să se dispună anularea permisului de conducere nu schimbă această regulă şi aceste dispoziţii.

În ceea ce priveşte anularea permisului, regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice arată că ea se efectuează de către şeful Serviciului rutier, despre anulare fiind încunoştinţat titularul permisului.

Titularul permisului, pentru a nu fi expus, în ipoteza în care observă că întârzie această încunoştinţare, are posibilitatea de a efectua demersuri, inclusiv să prezinte personal acea hotărâre în vederea anulării permisului pentru a începe acel an de suspendare care intervine ope legis.

Ca atare, nu există niciun text de lege în baza căruia permisul să poată fi deţinut după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare până la anularea lui sau ca în acest interval posesorul unui permis reţinut sau persoana judecată sau condamnată să aibă dreptul să conducă. Practic, se discută despre un condamnat al cărui permis încă nu este anulat administrativ. Nu este nicio dispoziţie legală în acest sens, cu atât mai mult cu cât, până când persoana este judecată, ea este privată de acest drept, şi nu vede niciun argument, nici măcar logic, pentru care, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, o persoană condamnată pentru o infracţiune la siguranţa circulaţiei rutiere să aibă dreptul de a conduce.

În esenţă, a susţinut că măsura reţinerii permisului echivalează cu pierderea dreptului de a conduce, făcând referire la art. 97 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, conform căruia perioada în care titularul permisului nu are dreptul de a conduce echivalează cu suspendarea. Or, această suspendare durează pe toată durata procesului până la anularea permisului.

Apărătorul ales al apelantului inculpat a considerat că perioada pusă în discuţie nu este reglementată clar în lege şi, pentru soluţionarea corectă a cauzei, a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu întrebarea formulată pentru clarificarea acestui aspect şi pentru a se cunoaşte cu exactitate poziţia instanţei supreme din punct de vedere juridic.

Punctul de vedere al instanţei

Curtea de Apel Cluj – Secţia penală a făcut trimitere la prevederile legale relevante în cauză, ulterior, membrii completului arătând că au opinii diferite în legătură cu problema de drept.

Potrivit unei opinii, inculpatul nu are restricţionat dreptul de circulaţie după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la anularea permisului de conducere, întrucât nu există nicio prevedere legală care să impună o asemenea sancţiune.

Fiind vorba de o restrângere a unui drept, este imperios necesar ca aceasta să fie prevăzută de lege într-o modalitate clară şi neechivocă, condiţie neîndeplinită în speţă.

Odată ce o persoană dobândeşte permis de conducere, regula este că are dreptul de a conduce autovehicule corespunzătoare categoriei permisului de conducere. Pentru motivele limitativ prevăzute de lege, dreptul de a conduce autovehicule poate fi restricţionat. Legislaţia internă cunoaşte patru astfel de situaţii, în care dreptul de a conduce autovehicule este restricţionat: suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule, retragerea permisului de conducere, reţinerea permisului de conducere şi anularea permisului de conducere.

Primele două dintre cele enumerate nu sunt relevante în cauză. Suspendarea dreptului de a conduce autovehicule reprezintă o sancţiune complementară aplicabilă exclusiv în materie contravenţională, fiind reglementată de prevederile art. 209 şi următoarele din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006. Retragerea permisului de conducere reprezintă măsura tehnicoadministrativă dispusă de poliţia rutieră în baza unui certificat medico-legal prin care titularul a fost declarat inapt medical, constând în reţinerea documentului şi interzicerea dreptului de a conduce autovehicule sau tramvaie (art. 2 pct. 6 din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006).

Cu privire la reţinerea şi anularea permisului de conducere:

Potrivit prevederilor art. 2 pct. 5 din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, reţinerea permisului de conducere, a certificatului de înmatriculare sau de înregistrare ori a dovezii înlocuitoare a acestora reprezintă măsura tehnicoadministrativă dispusă de poliţia rutieră constând în ridicarea documentului din posesia unei persoane şi păstrarea lui la sediul poliţiei rutiere până la soluţionarea cauzei care a determinat aplicarea acestei măsuri. Reţinerea permisului de conducere se aplică în materie contravenţională [art. 111 alin. (1) lit. a) şi c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice], în materie penală [art. 111 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice], iar în anumite situaţii, chiar şi fără a fi comisă o faptă ilicită.

Relevantă pentru cauza de faţă este situaţia reţinerii permisului de conducere, în condiţiile art. 111 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, şi anume, ca urmare a constatării comiterii unei fapte prevăzute de legea penală dintre cele limitativ prevăzute de dispoziţia legală citată.

În contextul analizei problemei de drept ridicate este esenţial a se stabili momentul la care această măsură încetează. Neîndoielnic, măsura tehnico-administrativă a reţinerii permisului de conducere, când este aplicată ca urmare a constatării comiterii unei infracţiuni, încetează la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, astfel cum prevede în mod expres art. 193 alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006. De asemenea, chiar şi textul care defineşte legal noţiunea de reţinere a permisului de conducere prevede că măsura rămâne în fiinţă până la soluţionarea cauzei care a determinat aplicarea măsurii.

Anularea permisului de conducere este o măsură tehnicoadministrativă, care se dispune în condiţiile art. 114 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice şi ale art. 203 din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006. Una dintre situaţiile în care se dispune anularea permisului de conducere este aceea în care titularul permisului de conducere a fost condamnat, printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, pentru infracţiunile prevăzute la art. 334 alin. (2) şi (4), art. 335 alin. (2), art. 336, art. 337, art. 338 alin. (1) şi art. 339 alin. (2), (3) şi (4) din Codul penal.

Anularea nu intervine însă de drept, ca urmare a pronunţării hotărârii de condamnare, ci în urma dispoziţiei exprese a şefului serviciului poliţiei rutiere pe raza căruia a fost constatată fapta, astfel cum impun prevederile art. 203 alin. (1) lit. a) din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006. Actul normativ nu prevede însă termenul în care şeful poliţiei rutiere are obligaţia de a dispune anularea permisului de conducere. În lipsa unei stipulaţii exprese, obligaţia ar trebui executată de îndată, folosind prin analogie legea civilă (art. 1.495 din Codul civil), care reprezintă dreptul comun în toate domeniile [art. 2 alin. (2) din Codul civil]. Îndeplinirea cu celeritate a acestei obligaţii s-ar impune oricum, ca model de bună practică, şi pentru a nu crea o sincopă între perioada reţinerii permisului de conducere şi perioada anulării permisului de conducere.

Problema care se pune este dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la anularea permisului de conducere (bineînţeles, dacă se dispune această măsură), conducătorul auto are dreptul de a conduce autovehicule. Având în vedere că această perioadă nu este supusă vreunei restricţii de circulaţie, a concluzionat că dreptul de a circula subzistă. Mai rămâne întrebarea dacă, atât timp cât autoritatea competentă se află în posesia permisului de conducere, iar conducătorul auto nu îl deţine fizic, acesta din urmă are dreptul de a conduce autovehicule. Analizând în ansamblu prevederile celor două acte normative care reglementează circulaţia pe drumurile publice, a dedus că, în principiu, voinţa legiuitorului a fost aceea de a impune conducătorului auto obligaţia de a avea asupra sa permisul de conducere sau, dacă este cazul, dovada înlocuitoare a acestuia. Cu toate acestea, dreptul de a conduce autovehicule nu este indisolubil legat de această obligaţie. Permisul de conducere reprezintă o autorizaţie administrativă, iar actul care se eliberează conducătorului auto este, ca natură juridică, înscrisul constatator care probează deţinerea respectivei autorizaţii. Această distincţie se reflectă şi în tratamentul sancţionator aplicabil în cazul nedeţinerii vreuneia dintre acestea. Pe când lipsa autorizaţiei de a circula pe drumurile publice se sancţionează penal, nedeţinerea permisului de conducere valabil emis pe durata conducerii autovehiculului nu se sancţionează, ca regulă, nici măcar contravenţional (sunt sancţionate contravenţional doar neîndeplinirea obligaţiei de a solicita autorităţii competente, în termenul prevăzut de lege, eliberarea unui nou permis de conducere sau certificat de înmatriculare ori de înregistrare, în cazul în care acestea au fost declarate furate, pierdute, deteriorate sau nu mai corespund din punctul de vedere al formei şi al conţinutului celor în vigoare şi conducerea unui autovehicul şi tractor agricol sau forestier cu permis de conducere a cărui valabilitate a expirat).

Prin urmare, împrejurarea că permisul de conducere se află încă în posesia autorităţii care a dispus reţinerea permisului de conducere, fără un temei legal, nu este de natură a limita în vreun fel dreptul de circulaţie al conducătorului auto, drept de circulaţie care nu este intim legat de posesia înscrisului constatator al autorizaţiei de circulaţie.

În cele din urmă, a apreciat că o soluţie contrară nu s-ar conforma cerinţelor de previzibilitate necesare unui text de lege. Astfel, în cauze precum Sunday Times contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, 1979, Rekvenyi contra Ungariei, 1999, Rotaru împotriva României, 2000, Damman împotriva Elveţiei, 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că „nu poate fi considerată «lege» decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite individului să îşi regleze conduita. Individul trebuie să fie în măsură să prevadă consecinţele ce pot decurge dintr-un act determinat”; „o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane care la nevoie poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita”; „în special, o normă este previzibilă atunci când oferă o anume garanţie contra atingerilor arbitrare ale puterii publice”. De asemenea, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (de exemplu, cauzele Facini Dori v Recreb, 1994, Foto-Frost v Hauptzollamt Lubeck-Ost, 1987), principiul încrederii legitime impune ca legislaţia să fie clară şi predictibilă, unitară şi coerentă.

A apreciat că opinia contrară (aceea în care conducătorul auto are dreptul de circulaţie restricţionat chiar în lipsa unui temei legal clar şi neechivoc reglementat de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la anularea permisului de conducere) nu este conformă acestor exigenţe, întrucât cel interesat nu poate deduce din ansamblul normelor care reglementează cele două măsuri tehnico-administrative că ar avea vreo restricţie în ceea ce priveşte dreptul de circulaţie pe drumurile publice.

Într-o altă opinie, analizând aceleaşi texte normative, se susţine că permisul de conducere este un act administrativ care face dovada dreptului de a conduce autovehicule. Permisul de conducere se reţine şi se eliberează o dovadă fără drept de circulaţie în cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal, conform art. 111 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, iar dreptul de a conduce autovehicule se suspendă până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, când permisul se restituie, dacă prin hotărâre s-a dispus achitarea, fiind incidente dispoziţiile art. 113 alin. (1) lit. e) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, şi nu ale art. 113 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, fie nu se restituie, întrucât dreptul de a conduce se pierde ca urmare a pronunţării hotărârii definitive de condamnare. Acestea sunt argumentele legale pentru care, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, se emite un act administrativ prin care este anulat actul administrativ care face dovada existenţei dreptului, respectiv se dispune anularea permisului de conducere, exclusiv în baza hotărârii de condamnare. Prin urmare, între momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la anularea permisului de conducere sunt incidente dispoziţiile art. 97 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, respectiv că perioada în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce un autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai se consideră perioadă de suspendare a exercitării dreptului de a conduce. Textul prezintă o previzibilitate suficientă pentru ca subiecţii de drept să ştie care este conduita nepermisă de lege.

III. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate

Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Târgu Mureş şi Timişoara, care, după caz, au făcut referire şi la punctele de vedere ale unora dintre instanţele arondate.

S-au conturat următoarele opinii cu privire la problema de drept sesizată:

În susţinerea acestei orientări, instanţele au făcut trimitere la prevederile legale incidente şi, în esenţă, au achiesat la argumentele reţinute de Curtea de Apel Cluj, astfel cum se regăsesc în încheierea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, opinia privind reţinerea infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal.

În susţinerea acestei opinii s-a arătat, în esenţă, că inculpatul nu are restricţionat dreptul de circulaţie după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare [potrivit art. 193 alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, reţinerea permisului de conducere, când este aplicată ca urmare a constatării unei infracţiuni, încetează la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare] şi până la anularea permisului de conducere conform procedurii instituite de art. 114 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, respectiv art. 203 din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006.

De asemenea, s-a mai reţinut că măsura tehnicoadministrativă a reţinerii permisului de conducere încetează la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare; anularea permisului de conducere este o măsură tehnico-administrativă care are temei legal art. 114 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 şi art. 203 din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, iar una dintre situaţiile în care se dispune această măsură este atunci când titularul permisului de conducere a fost condamnat definitiv pentru infracţiunile prevăzute de art. 334 alin. (2) şi (4) din Codul penal, art. 335 alin. (2) din Codul penal, art. 336, art. 337, art. 338 alin. (1) şi art. 339 alin. (2), (3) şi (4) din Codul penal.

Potrivit art. 203 alin. (1) lit. a) din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, anularea permisului de conducere se dispune în baza dispoziţiei exprese a şefului poliţiei rutiere pe raza căreia a fost constatată fapta, fără ca textul să prevadă un termen în care acesta are obligaţia de a dispune anularea permisului de conducere şi, având în vedere şi dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Codul civil, obligaţia de a cere permisul de conducere trebuie executată de îndată, astfel încât, în perioada cuprinsă între rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la anularea permisului de conducere în condiţiile arătate mai sus, dreptul de a conduce nu este suspendat, conducătorul auto având dreptul de a conduce autovehiculul.

IV. Jurisprudenţa naţională în materie

Au fost ataşate punctelor de vedere formulate de către instanţe hotărâri judecătoreşti pronunţate în această materie de la Curtea de Apel Braşov (Decizia penală nr. 631/Ap din 5.11.2020), Curtea de Apel Timişoara (Decizia penală nr. 812 din 11.09.2020 prin care s-a menţinut Sentinţa penală nr. 113 din 17.07.2020 a Judecătoriei Chişineu-Criş şi Decizia penală nr. 1.070/A din 5.11.2020 prin care s-a menţinut Sentinţa penală nr. 1.976 din 23.07.2020 a Judecătoriei Timişoara) şi Judecătoria Slobozia (Sentinţa penală nr. 262 din 24.06.2020).

Prin considerentele acestor hotărâri a fost susţinută opinia majoritară cu privire la problema de drept supusă dezlegării, întrucât inculpaţii au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal.

Referitor la punctul de vedere minoritar, Curtea de Apel Cluj a transmis Decizia penală nr. 295 din 5 martie 2020 prin care, fiind admis apelul formulat în cauză şi desfiinţată în totalitate sentinţa apelată, a fost achitat inculpatul D.N.F. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal.

V. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept supusă analizei.

VI. Opinia specialiştilor consultaţi

În condiţiile art. 476 alin. (10) cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-au solicitat puncte de vedere specialiştilor cu privire la problema de drept supusă dezlegării.

Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca a opinat în sensul că nu poate fi subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal persoana care, după pronunţarea hotărârii definitive de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal şi până la anularea permisului de conducere dispusă de către şeful poliţiei, conduce un autovehicul pe drumurile publice.

În susţinerea concluziilor s-a arătat că, în ceea ce priveşte existenţa dreptului de a conduce ulterior comiterii unei fapte prevăzute de legea penală (dintre cele limitativ prevăzute de lege), sunt relevante următoarele dispoziţii legale:

– conform art. 111 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, permisul de conducere sau dovada înlocuitoare a acestuia se reţine când titularul acestuia a săvârşit una dintre infracţiunile prevăzute la art. 334, art. 335 alin. (2), art. 336, art. 337, art. 338 alin. (1) şi la art. 339 alin. (2), (3) şi (4) din Codul penal;

– conform art. 111 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, în situaţiile prevăzute în „art. 336 din Codul penal, dovada înlocuitoare a permisului de conducere se eliberează fără drept de circulaţie”.

Aşadar, în ipoteza comiterii unei fapte prevăzute la art. 336 din Codul penal, de la momentul reţinerii permisului de conducere va opera şi înlăturarea dreptului de circulaţie. Cele două consecinţe juridice sunt însă interdependente, căci „retragerea” dreptului de circulaţie este o consecinţă directă a reţinerii permisului de conducere în condiţiile mai sus descrise.

În ceea ce priveşte momentul în care măsura reţinerii încetează (şi implicit „retragerea” dreptului de circulaţie), dispoziţiile legale în materie nu sunt nici pe departe neechivoce. Astfel, singurul „indiciu” referitor la durata perioadei reţinerii, respectiv momentul în care reţinerea încetează, ne este dat de art. 193 alin. (4) din regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006 conform căruia în situaţia în care conducătorul de autovehicul sau tramvai nu are asupra sa permisul de conducere, poliţistul rutier îi aduce acestuia la cunoştinţă, prin înştiinţare scrisă pe care i-o înmânează imediat, că nu mai are dreptul să conducă autovehicule sau tramvaie până la finalizarea dosarului penal, precum şi obligaţia de a preda permisul de conducere serviciului poliţiei rutiere pe raza căruia a fost săvârşită fapta.

Terminologia aleasă de legiuitor, respectiv până la finalizarea procesului penal, sugerează că măsura tehnico-administrativă a reţinerii fără drept de circulaţie operează doar până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Sensul oferit aici sintagmei este confirmat şi de prevederile art. 114 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 care se referă la momentul de la care se poate dispune anularea permisului de conducere:

Anularea permisului de conducere se dispune în următoarele cazuri:

– titularul permisului de conducere a fost condamnat, printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, pentru infracţiunile prevăzute la art. 334 alin. (2) şi (4), art. 335 alin. (2), art. 336, art. 337, art. 338 alin. (1) şi art. 339 alin. (2), (3) şi (4) din Codul penal.

Aşadar, şi din dispoziţia legală de mai sus reiese că reţinerea încetează la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, iar anularea poate fi dispusă doar după acest moment.

Pe de altă parte, din sintagma se dispune reiese că efectul juridic al anulării nu se produce ope legis (ca urmare a existenţei unei hotărâri de condamnare), ci el trebuie dispus de către organul competent printr-un act administrativ care apoi trebuie comunicat persoanei vizate pentru a-i deveni opozabil.

Totodată, spre deosebire de reţinerea permisului de conducere, care nu produce întotdeauna efecte asupra dreptului de circulaţie (dovada înlocuitoare a permisului de conducere reţinut poate fi eliberată şi cu drept de circulaţie), anularea permisului de conducere dispusă prin act administrativ va avea ca efect intrinsec şi „anularea” dreptului ataşat permisului de a conduce, căci anularea permisului de conducere reprezintă o „ştergere” a actului administrativ care genera dreptul de a conduce.

În consecinţă, din dispoziţiile legale de mai sus reiese următoarea cronologie:

– de la momentul comiterii faptei până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare operează măsura tehnicoadministrativă a reţinerii permisului de conducere fără drept de circulaţie;

– după momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare organul competent are obligaţia de a dispune anularea permisului de conducere.

Din expunerea acestei cronologii reiese că avem de-a face cu un vid legislativ pentru perioada care are ca punct de început încetarea reţinerii (momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare) şi momentul dispunerii şi comunicării anulării. În acest „gol”, dreptul persoanei de a conduce nu este afectat pentru că nu există vreun temei legal care să fundamenteze o astfel de restrângere.

Chiar dacă soluţia mai sus propusă, ce are drept primă cauză acest vid legislativ, nu este una foarte raţională, ea nu poate fi „contrazisă” printr-o prelungire nelegală a efectelor reţinerii permisului de conducere până la momentul anulării permisului de conducere. Fiind vorba despre restrângerea unui drept („anularea” lui pentru o perioadă de timp) este cert că această restrângere ar trebui să aibă un temei legal cert şi previzibil.

Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu a arătat că inculpatului i-a fost suspendat dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice din momentul în care permisul i-a fost reţinut ca urmare a săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal. Această suspendare a dreptului de a conduce operează „sine die”, în baza dispoziţiilor din art. 97 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, coroborate cu acelea din alin. (3) al aceluiaşi articol. În mod evident, reţinerea permisului de conducere urmată de eliberarea unei dovezi înlocuitoare fără drept de circulaţie va conduce la suspendarea dreptului de a conduce.

Potrivit art. 113 alin. (1) lit. a) şi e) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, permisul de conducere se restituie titularului „la expirarea perioadei de suspendare” (dacă această perioadă este stabilită de organele competente), respectiv „în baza hotărârii judecătoreşti rămase definitive prin care s-a dispus achitarea inculpatului ori procesul-verbal de constatare a contravenţiei a fost anulat”. În absenţa ipotezelor de restituire a permisului de conducere, acesta va rămâne în continuare „reţinut”, iar pe cale de consecinţă şi dreptul de a conduce autovehicule va fi suspendat în continuare. Toate celelalte situaţii enumerate în art. 113 nu au aplicare în speţă. Ulterior, în conformitate cu dispoziţiile art. 114 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, se va proceda la anularea permisului în temeiul hotărârii definitive de condamnare.

În intervalul de timp scurs de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la anularea administrativă a permisului de conducere nu se poate susţine că persoana în cauză îşi recapătă dreptul de a conduce autovehicule, chiar dacă dispoziţiile art. 193 alin. (4) din regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006 prevăd că persoanei i se pune în vedere „că nu mai are dreptul să conducă autovehicule sau tramvaie până la finalizarea dosarului penal, precum şi obligaţia de a preda permisul de conducere serviciului poliţiei rutiere pe raza căruia a fost săvârşită fapta”. Aceste dispoziţii legale nu sunt însă aplicabile în speţă, deoarece ele se referă la persoanele care nu au asupra lor permisul de conducere (de exemplu, l-au uitat acasă) şi care vor trebui să îl predea ulterior organelor de poliţie.

Or, în speţa supusă atenţiei, persoana în cauză avea deja suspendat dreptul de a conduce, fiindu-i reţinut anterior permisul de către organele de poliţie şi deci premisa aplicării dispoziţiilor art. 193 alin. (4) din regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006 nu este incidentă. În mod cert, finalizarea dosarului penal, indiferent de soluţie, nu va antrena automat reluarea dreptului de a conduce autovehicule, deoarece, conform art. 191 alin. (2) din regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, permisul de conducere se păstrează la serviciul poliţiei rutiere din judeţul care are în evidenţă titularul, până la restituire (dacă persoana a fost achitată ori s-a anulat procesul-verbal de constatare a contravenţiei) sau, după caz, până la anularea documentului.

În concluzie, cu privire la problema de drept expusă, s-a opinat în sensul că persoana care conduce un autovehicul pe drumurile publice după pronunţarea hotărârii definitive de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal şi până la anularea permisului de conducere dispusă de către şeful poliţiei poate fi subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal.

Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a arătat că, în ceea ce priveşte admisibilitatea sesizării, Curtea de Apel Cluj – Secţia penală, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a decis să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept expusă, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Ca atare, admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor exigenţe:

– instanţa care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;

– chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare;

– soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

Verificând sesizarea, în raport cu criteriile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală, rezultă că sunt îndeplinite cele trei condiţii: prima condiţie este îndeplinită, cauza aflându-se în cursul judecăţii în faţa unui complet de judecată al Curţii de Apel Cluj – Secţia penală, învestit cu soluţionarea conflictului de drept penal în ultimă instanţă (apel împotriva unei sentinţe penale pronunţate de către judecătorie); este îndeplinită şi cea de-a doua condiţie enunţată, întrucât chestiunea de drept cu a cărei analiză a fost sesizată instanţa supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea instrument de unificare a practicii judiciare aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie, respectiv existenţa relaţiei de dependenţă între dezlegarea pretinsei chestiuni de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei. Astfel, soluţionarea pe fond a