ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 15/2019

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 918 din 14/11/2019

Daniel Grădinaru - președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului

Andrei Claudiu Rus - judecător la Secția penală

Ioana Alina Ilie - judecător la Secția penală

Ionuț Mihai Matei - judecător la Secția penală

Rodica Aida Popa - judecător la Secția penală

Leontina Șerban

- judecător la Secția penală

Francisca Maria Vasile - judecător la Secția penală

Oana Burnel - judecător la Secția penală

Rodica Cosma - judecător la Secția penală

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 1.479/284/2018 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

"Dacă, potrivit art. 334 alin. (4) din Codul penal, un vehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă valabil, se circumscrie noțiunii de vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulație în România".

Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 1.274/1/2019 este legal constituit conform dispozițiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală și ale art. 274 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Ședința de judecată a fost prezidată de către președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, domnul judecător Daniel Grădinaru.

La ședința de judecată a participat doamna Diana Gabriela Vlădaia, magistrat-asistent în cadrul Secției penale, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 27

6

din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Leontina Șerban, din cadrul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de doamna Marinela Mincă, procuror în cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 1.274/1/2019 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum și faptul că, urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemei de drept deduse dezlegării.

Totodată, a învederat că a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor care a fost comunicat părții, potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, care nu a transmis punct de vedere privind chestiunea de drept supusă judecății.

La data de 20.06.2019, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus Adresa nr. 1.006/C/1306/III-5/2019 prin care s-a adus la cunoștință că, în cadrul Secției judiciare - Serviciul judiciar penal al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând chestiunea de drept supusă dezlegării în prezenta cauză. De asemenea, la aceeași dată, au fost depuse la dosarul cauzei concluzii scrise formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt cereri de formulat sau excepții de invocat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susțină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problema de drept supusă dezbaterii.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, a susținut că, pentru a fi admisibilă, sesizarea trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie formulată de un complet învestit cu soluționarea unei cauze în ultimă instanță; problema de drept a cărei dezlegare se solicită să nu fi fost supusă examenului Înaltei Curți de Casație și Justiție prin intermediul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, respectiv hotărâre prealabilă sau recurs în interesul legii și să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare; de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei în care a fost invocată.

A precizat că problema de drept supusă dezlegării vizează lămurirea îndeplinirii condițiilor de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 334 alin. (4) din Codul penal, în cazul faptei de a conduce pe drumurile publice un vehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu s-a încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă în România, în raport cu modificările legislative intervenite în domeniul asigurărilor obligatorii prin Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie (modificări similare fiind reglementate anterior și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie).

Din perspectiva condiției ca, de dezlegarea care se dă acestei probleme de drept, să depindă soluționarea pe fond a cauzei, procurorul a considerat că nu există o veritabilă problemă de drept.

Astfel, a apreciat că se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Ploiești întrucât nu sunt întrunite cele trei condiții prevăzute, cumulativ, de legiuitor cu privire la această procedură.

Procurorul a învederat că, în prezenta cauză, instanța de trimitere a apreciat că, urmare a modificărilor legislative intervenite în materie, o faptă precum cea în discuție nu ar mai intra în sfera de sancțiune contravențională, fiind pusă problema reținerii unei fapte de natură penală, în sensul incriminării acesteia prin art. 334 alin. (4) din Codul penal.

Subsecvent, a susținut că această chestiune nu are caracter de noutate, fiind dezlegată de principiu prin Decizia nr. 537/2016 a Curții Constituționale, context în care a apreciat că, la momentul de referință, fapta era sancționată contravențional potrivit dispozițiilor art. 64 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România.

Sub acest aspect, prin Decizia nr. 537/2016, instanța de control constituțional a constatat că nu poate fi reținută existența unui paralelism de reglementare prin dispozițiile art. 334 alin. (4) din Codul penal și dispozițiile art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România.

Astfel, în interpretarea dată de instanța de contencios constituțional, fapta de a conduce un vehicul înmatriculat în alt stat, fără a poseda asigurare auto obligatorie, reprezenta, la momentul pronunțării deciziei, contravenția prevăzută de art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, și nu infracțiunea reglementată de art. 334 alin. (4) din Codul penal.

Deopotrivă, a precizat că, urmare a modificărilor legislative prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie și, ulterior, prin Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, în vigoare în prezent, în materia asigurărilor de răspundere civilă obligatorie, fapta de a conduce pe drumurile publice un vehicul înmatriculat în străinătate continuă să reprezinte o faptă contravențională.

Astfel, s-a constatat că modificările legislative intervenite nu schimbă caracterul contravențional al faptei de a conduce pe drumurile publice un vehicul înmatriculat în alt stat, fără a deține asigurare de răspundere civilă obligatorie pentru pagube produse prin accidente, valabilă pe teritoriul României.

De asemenea, a precizat că, prin cele două acte normative care au intervenit ulterior Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, se prevede obligativitatea încheierii la frontieră a unui contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă în cazul vehiculelor înmatriculate în străinătate care pătrund pe teritoriul României și nu au un contract de asigurare valabil.

Procurorul a invocat și dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție care reglementează aplicarea legii penale mai favorabile, în raport cu care a susținut că nu se pune problema incidenței art. 334 alin. (4) din Codul penal, în situația expusă de instanța de trimitere.

Pentru aceste considerente, a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 1.479/284/2018 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile în sensul celor arătate.

Pe fondul cauzei, procurorul a considerat că fapta continuă să fie sancționată contravențional și în prezent, neintrând sub incidența dispozițiilor art. 334 alin. (4) din Codul penal.

Astfel, a învederat dispozițiile art. 37 alin. (9) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie care sancționează contravențional încălcarea de către persoanele fizice sau juridice a obligației de asigurare a vehiculelor supuse înmatriculării/înregistrării în România.

În cazul vehiculelor înmatriculate/înregistrate în străinătate care pătrund pe teritoriul României și nu au un contract de asigurare valabil sau al căror contract de asigurare expiră pe perioada șederii în România, a învederat că legea prevede obligativitatea încheierii asigurării de frontieră ce are ca scop acoperirea prin asigurare a riscurilor de răspundere civilă pentru aceste vehicule, conform art. 30 alin. (1) și (2) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie.

Deopotrivă, a invocat prevederile art. 30 alin. (5) din aceeași lege care statuează că neîndeplinirea obligației de a încheia asigurarea de frontieră atrage sancționarea conducătorilor acestor vehicule în conformitate cu prevederile legale aplicabile în România.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reținându-se dosarul în pronunțare.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul și obiectul sesizării

Prin încheierea de ședință din data de 12 martie 2019 pronunțată în Dosarul nr. 1.479/284/2018, în baza art. 475 și art. 476 din Codul de procedură penală, Curtea de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

"Dacă, potrivit art. 334 alin. (4) din Codul penal, un vehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă valabil, se circumscrie noțiunii de vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulație în România".

II. Expunerea succintă a cauzei

Curtea de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie este învestită, în ultimul grad de jurisdicție, cu soluționarea apelului declarat de inculpat împotriva Sentinței penale nr. 163 din data de 25 octombrie 2018 pronunțate de Judecătoria Răcari în Dosarul nr. 1.479/284/2018.

Prin sentința penală menționată, printre altele, în baza art. 396 alin. (1), (2) și (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 334 alin. (4) din Codul penal s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de punerea în circulație sau conducerea unui vehicul neînmatriculat.

Pentru a pronunța această soluție, prin sentința apelată, s-a reținut că, la data de 21 aprilie 2016, inculpatul a condus pe teritoriul României un autoturism înmatriculat în Spania, fără ca acesta să dețină asigurare pentru cazurile de răspundere civilă (durata asigurării fiind expirată), așa cum prevăd dispozițiile art. 82 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice.

Împotriva sentinței penale anterior menționate a declarat apel inculpatul, care, prin motivul referitor la nelegalitatea condamnării pentru infracțiunea prevăzută de art. 334 alin. (4) din Codul penal, a solicitat achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, susținând că fapta nu este prevăzută de legea penală deoarece angajarea răspunderii penale doar în cazul în care vehiculele sunt înmatriculate în alt stat implică o discriminare gravă, o atingere adusă dreptului la libera circulație în interiorul spațiului european, iar principiul legalității incriminării consacrat de art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale impune ca legea să definească în mod clar infracțiunile, pentru a fi respectat principiul previzibilității.

La termenul din 28 februarie 2019, inculpatul a depus la dosar o cerere scrisă, de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea problemei de drept referitoare la interpretarea tezei "înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulație în România" și lămurirea dacă punerea în circulație a unui vehicul înmatriculat într-un stat UE și care are asigurare obligatorie de răspundere civilă expirată se circumscrie sintagmei "nu are drept de circulație în România" și, în consecință, constituie element de tipicitate al infracțiunii prevăzute de art. 334 alin. (4) din Codul penal.

Dezbaterile asupra cererii formulate de inculpat pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze asupra problemei de drept, au avut loc la termenul din 12.03.2019, când instanța a constatat îndeplinite cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală și, ca urmare, a dispus sesizarea instanței supreme.

Instanța de apel, în baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, a dispus suspendarea judecării cauzei până la pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.

III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând admisibilitatea cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în conformitate cu art. 475 din Codul de procedură penală, Curtea de apel a constatat că solicitarea a fost formulată în cursul judecării unei cauze în ultimă instanță (cauza are ca obiect apelul), aflată pe rolul Curții de Apel Ploiești, iar de lămurirea chestiunii de drept invocate depinde soluționarea acțiunii penale exercitate împotriva inculpatului sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 334 alin. (4) din Codul penal, în fapt, reținându-se prin sentința apelată că inculpatul a condus pe drumurile publice din România, la data de 21.04.2019, un autoturism înmatriculat în străinătate (Spania) pentru care nu exista asigurare obligatorie de răspundere civilă auto valabilă (durata asigurării fiind expirată).

Pentru a reține că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, Curtea a avut în vedere că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii asupra acestei chestiuni de drept, care nu face nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Instanța de apel a notat că, potrivit art. 334 alin. (4) din Codul penal, constituie infracțiunea de punere în circulație a unui vehicul neînmatriculat și fapta de conducere pe drumurile publice a unui vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulație în România.

Din analiza dispozițiilor art. 82 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, în forma în vigoare atât în prezent, dar și la momentul când se pretinde că s-ar fi săvârșit fapta ce face obiectul trimiterii în judecată, s-a reținut că autovehiculele înmatriculate în alte state pot trece frontiera de stat și pot circula pe drumurile publice din România, dacă îndeplinesc condițiile tehnice prevăzute în Convenția asupra circulației rutiere, încheiată la Viena, în data de 8 noiembrie 1968 și ratificată de România prin Decretul nr. 318/1980 pentru ratificarea unor înțelegeri internaționale în domeniul circulației rutiere, dar numai pe perioada cât sunt asigurate pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de autovehicule.

Față de aceste prevederi legale s-a precizat că două sunt condițiile prevăzute de lege pentru ca un vehicul înmatriculat în alt stat să aibă drept de circulație în România, și anume, pe de o parte, să îndeplinească acele condiții tehnice prevăzute în Convenția asupra circulației rutiere, încheiată la 8 noiembrie 1968, iar, pe de altă parte, să fie asigurat pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de autovehicule.

Curtea a considerat că se impune a se determina dacă voința legiuitorului a fost aceea de a incrimina simpla faptă de a conduce pe drumurile publice un vehicul înmatriculat în străinătate dacă acesta nu face obiectul unui contract de asigurare de răspundere civilă obligatorie valid, în condițiile în care legislația în materia asigurărilor pentru răspundere civilă obligatorie prevedea și o răspundere contravențională prin art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România.

Astfel, s-a menționat că, la data de 21.04.2016 - care interesează cauza, se prevedea la art. 48 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România în ce condiții vehiculele înmatriculate/înregistrate în afara teritoriului României, care intrau pe teritoriul României, se considerau asigurate: a) dacă numărul de înmatriculare atesta asigurarea potrivit legii statului în care era înmatriculat/înregistrat vehiculul sau acordurilor internaționale de asigurare valabile în România; b) dacă poseda documente internaționale de asigurare valabile în România.

Făcând referire și la dispozițiile art. 56 din același act normativ, Curtea de apel a precizat că art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România prevedea că încălcarea de către persoanele fizice sau juridice a obligației de asigurare prevăzute la art. 48 și art. 56 din aceeași lege constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 10.000.000 lei la 20.000.000 lei și cu reținerea certificatului de înmatriculare a vehiculului, până la prezentarea documentului privind încheierea asigurării.

În continuare, s-a arătat că Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România a fost abrogată expres de Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie [art. 45 lit. a)], intrată în vigoare, potrivit art. 46 din acest act normativ, la 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 12 iunie 2017. Curtea de apel a reținut că acest act normativ nu mai prevede, ca și contravenție, încălcarea de către persoanele fizice sau juridice a obligațiilor ce le revin față de asigurarea vehiculelor înmatriculate în străinătate, această faptă nefiind menționată nici printre contravențiile prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice. S-a precizat că art. 37 alin. (9) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie reglementează doar sancționarea contravențională pentru neasigurarea vehiculelor înmatriculate în România, text de lege care prevede: "încălcarea de către persoanele fizice sau juridice a obligației de asigurare prevăzute la art. 3 și a obligațiilor prevăzute la art. 6 alin. (6) și (7) constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 1.000 lei la 2.000 lei și cu reținerea certificatului de înmatriculare/înregistrare a vehiculului până la prezentarea documentului privind încheierea asigurării. Constatarea și aplicarea acestora se fac de către personalul poliției." De asemenea, s-a notat că art. 3 al aceluiași act normativ menționează: "persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării sau înregistrării în România, precum și tramvaie au obligația să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de vehicule în limitele teritoriale prevăzute la art. 2 pct. 18."

Prin urmare, a subliniat Curtea, fapta de a conduce pe drumurile publice a unui vehicul înmatriculat în străinătate, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare de răspundere civilă valid, nu mai constituie contravenție începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie.

În această situație, Curtea a concluzionat că, la momentul pretinsei comiteri a faptei deduse judecății, exista o dispoziție legală care prevedea expres ca fiind contravenție fapta de a conduce pe drumurile publice a unui vehicul înmatriculat în alt stat, care nu era asigurat pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de autovehicule, situație în care nu se poate angaja și răspunderea penală pentru aceeași conduită, fiind vorba, cel puțin, de o neclaritate a reglementării.

S-a considerat că nu se poate reține că, prin intrarea în vigoare a noului Cod penal, ar fi intervenit o abrogare implicită a dispozițiilor art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România. Totodată, s-a subliniat că despre abrogare expresă nu poate fi vorba, în condițiile în care Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România nu este menționată în titlul II - "Dispoziții privind modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții penale" din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

Fapta de conducere pe drumurile publice a unui vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulație în România, era incriminată și anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, prin dispozițiile art. 85 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, iar art. 82 alin. (2) din acest act normativ prevedea aceleași două condiții pentru ca vehiculele înmatriculate în străinătate să poată circula în România.

Față de cele de mai sus, Curtea a concluzionat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, acest act de conduită nu mai este prevăzut ca și contravenție, punându-se problema răspunderii penale a celui în cauză, iar chestiunea invocată, a tratamentului în mod nejustificat diferențiat, după cum ar fi vorba despre un vehicul înmatriculat în țară și unul înmatriculat afară, este una de constituționalitate.

În același timp, s-a reținut că instanțele sunt ținute să respecte și considerentele Deciziei nr. 537 din 6.07.2016 a Curții Constituționale a României, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 85 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice și ale art. 334 alin. (4) din Codul penal, raportate la cele ale art. 64 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.002 din 13.12.2016, la paragraful 15 al deciziei fiind arătat că "prevederile art. 334 alin. (4) din Codul penal nu includ, printre ipotezele juridice pe care le reglementează, și faptele prevăzute la art. 64 alin. 4 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România. Astfel, art. 334 alin. (4) din Codul penal incriminează activitatea de punere în circulație sau conducerea unui vehicul neînmatriculat, în timp ce prevederile art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România sancționează contravențional fapte referitoare la neîncheierea contractelor de asigurare sau la neplata primelor de asigurare."

Față de conținutul actelor normative expuse și având în vedere considerentele Deciziei nr. 537 din 6.07.2016 a Curții Constituționale a României, Curtea de apel a apreciat că se poate invoca subzistența unei îndoieli cu privire la interpretarea ce trebuie dată noțiunii de "vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulație în România", în sensul art. 334 alin. (4) din Codul penal, îndoială care justifică apelarea la instrumentul reglementat de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală.

IV. Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele judecătorești arondate

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-a solicitat punctul de vedere al instanțelor judecătorești asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

În urma consultării instanțelor de judecată s-a evidențiat opinia majoritară potrivit căreia, în interpretarea dispozițiilor art. 334 alin. (4) din Codul penal, un vehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto valabil, nu se circumscrie noțiunii de "vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulație în România".

În acest sens, prin adresele de răspuns, au opinat Curțile de apel Brașov, București, Constanța, Iași, Pitești, Ploiești, Tribunalele București, Dolj, Gorj, Ialomița, Teleorman, Caraș-Severin și Judecătoriile Baia Mare, Odorheiu Secuiesc, Alexandria, Roșiori de Vede, Turnu Măgurele, Videle, Reghin, Lugoj, Caransebeș.

În argumentarea opiniei exprimate s-a arătat că, prin infracțiunea prevăzută de art. 334 alin. (4) teza ultimă din Codul penal, sunt sancționate încălcări ale normelor care reglementează conduita conducătorilor vehiculelor înmatriculate în alte state, justificat de necesitatea asigurării posibilității de identificare a vehiculelor conduse, în timp ce încheierea asigurării auto obligatorii are o altă finalitate, respectiv aceea a despăgubirii persoanelor vătămate/păgubite prin accidente rutiere.

S-a considerat că încheierea unui contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto nu reprezintă o condiție de legalitate a cărei neîndeplinire să atragă incidența legii penale din perspectiva cadrului normativ național, ci implică aplicarea, eventual, a unei sancțiuni contravenționale.

De asemenea, în raport cu dispozițiile art. 37 alin. (9) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie care fac trimitere numai la nerespectarea obligației de asigurare a unui vehicul înmatriculat în România (spre deosebire de reglementarea anterioară prevăzută de art. 64 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România), s-a arătat că această situație nu poate fi interpretată în sensul că poate atrage o incriminare a aceleiași fapte în cazul în care vehiculele sunt înmatriculate în afara României, deoarece o astfel de intenție a legiuitorului nu poate fi dedusă din modificarea unor dispoziții privind răspunderea contravențională, ci trebuie să existe un act de legiferare pozitiv, care să respecte exigențele previzibilității și clarității unei incriminări noi sau extinderii sferei de aplicare a dispozițiilor art. 334 alin. (4) din Codul penal.

Deopotrivă, au fost enunțate considerentele Deciziei nr. 537/2016 a Curții Constituționale a României în conformitate cu care prevederile art. 334 alin. (4) din Codul penal nu includ printre ipotezele juridice pe care le reglementează și faptele prevăzute la art. 64 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România.

În susținerea acestei opinii majoritare au fost invocate și dispozițiile art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care nu se limitează la a interzice aplicarea retroactivă a normelor penale în detrimentul acuzatului, ci consacră și principiul legalității delictelor și pedepselor, ceea ce presupune că o infracțiune trebuie să fie clar definită în lege, perspectivă din care s-a exprimat și punctul de vedere că dispozițiile art. 334 alin. (4) teza ultimă din Codul penal nu corespund exigențelor de previzibilitate impuse de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

S-a mai arătat că lipsa unei asigurări obligatorii pentru autovehiculele înmatriculate în străinătate nu poate fi considerată drept o faptă care să constituie infracțiune întrucât o astfel de interpretare lezează protecția oferită de art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Întrucât în ceea ce privește vehiculele înmatriculate în România o atare faptă constituie contravenție, s-a considerat că atragerea răspunderii penale ar constitui o încălcare a principiului egalității prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituția României, în situația celor care conduc în România vehicule înmatriculate în străinătate pentru care nu există asigurare obligatorie de răspundere civilă auto, situațiile fiind apreciate ca similare.

În opinie minoritară s-a arătat că, potrivit art. 334 alin. (4) din Codul penal, un vehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto valabil, se circumscrie noțiunii de "vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulație în România".

În acest sens au opinat Curțile de Apel Bacău, Galați, Timișoara, Tribunalul Vrancea și Judecătoriile Drobeta-Turnu Severin, Vișeu de Sus și Rupea.

În argumentarea unora dintre răspunsurile comunicate, care susțin opinia minoritară, s-a arătat că prevederile art. 334 alin. (4) din Codul penal trebuie coroborate cu prevederile art. 82 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice potrivit cărora autovehiculele înmatriculate în străinătate pot trece frontiera de stat și pot circula pe drumurile publice din România dacă îndeplinesc condițiile tehnice prevăzute în Convenția asupra circulației rutiere, încheiată la Viena, în data de 8 noiembrie 1968 și ratificată de România prin Decretul nr. 318/1980 pentru ratificarea unor înțelegeri internaționale în domeniul circulației rutiere, dar numai pe perioada cât sunt asigurate pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de autovehicule.

Analiza punctelor de vedere a mai evidențiat opinia comunicată de Tribunalul Arad în sensul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, fapta de conducere pe drumurile publice a unui vehicul înmatriculat în străinătate, dacă acesta nu face obiectul unui contract de asigurare de răspundere civilă obligatorie valid, nu mai este prevăzută ca și contravenție, punându-se problema răspunderii penale a celui în cauză, chestiunea invocată, a tratamentului în mod nejustificat diferențiat, după cum ar fi vorba despre un vehicul înmatriculat în țară și unul înmatriculat în străinătate, fiind una de constituționalitate.

Răspunsurile Curților de Apel Alba Iulia, Cluj, Craiova, Târgu Mureș, Suceava, Oradea, ale Tribunalelor Brașov, Cluj, Covasna, Bistrița-Năsăud, Maramureș, Sălaj, Constanța, Olt, Timiș și ale Judecătoriilor Făgăraș, Zărnești, Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc, Întorsura Buzăului, Reșița, Oravița, Moldova Nouă, Turda, Gherla, Huedin, Bistrița, Beclean, Năsăud, Sighetu Marmației, Târgu Lăpuș, Dragomirești, Mangalia, Medgidia, Hârșova, Babadag, Măcin, Slatina, Caracal, Balș, Corabia, Târgu Jiu, Târgu-Cărbunești, Novaci și Luduș cuprind mențiunea neidentificării, în jurisprudența acestora ori, după caz, a unor instanțe din circumscripție, a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării, în cazul tribunalelor fiind precizat că problema de drept excedează competenței lor de judecată.

Pe site-ul Institutului Național al Magistraturii, la rubrica unificarea practicii judiciare în materia dreptului penal și a dreptului procesual penal, se regăsește minuta întâlnirii președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel cu procurorii-șefi de secție judiciară de la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și parchetelor de pe lângă curțile de apel, din 21-22 noiembrie 2016, potrivit căreia participanții la întâlnire au apreciat, în unanimitate, că fapta inculpatului de a conduce pe drumurile publice din România un autoturism înmatriculat în alt stat, în condițiile în care nu deține asigurare de răspundere civilă valabilă sau a cărui asigurare a expirat, nu este prevăzută de legea penală, având în vedere principiul previzibilității și caracterului accesibil al legislației în vigoare.

V. Opinia specialiștilor consultați

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

Departamentul de Drept public al Facultății de Drept din cadrul Universității "Alexandru Ioan Cuza" din Iași a opinat în sensul că "fapta inculpatului de a conduce pe drumurile publice din România un vehicul înmatriculat în alt stat pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă valabil" nu poate atrage răspunderea penală în sensul dispozițiilor art. 334 alin. (4) teza a II-a din Codul penal, respectiv că ipoteza în cauză nu se circumscrie noțiunii de "vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulație în România".

În esență, plecând de la împrejurarea că fapta de a circula cu un autoturism înmatriculat în alt stat, fără asigurare valabilă sau cu asigurarea expirată în timpul șederii în România, nu mai este reglementată prin lege specială drept contravenție (Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România fiind abrogată prin Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie), s-a arătat că această faptă nu poate fi asimilată conținutului constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 334 alin. (4) teza a II-a din Codul penal, având în vedere principiul legalității ce guvernează dreptul penal, transpus în art. 1 alin. (1) din Codul penal.

S-a precizat că principiul legalității incriminării și al pedepsei consacrat de art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale impune legea să definească, în mod clar, infracțiunile și pedepsele.

Prin punctul de vedere comunicat s-a considerat că art. 334 alin. (4) teza a II-a din Codul penal este redactat într-o manieră care creează confuzii destinatarilor săi asupra întinderii laturii obiective a infracțiunii sau certitudinea că numai anumite acțiuni ar intra în conținutul acesteia, respectiv creează confuzii cu privire la ce presupune în concret circulația unui vehicul înmatriculat în alt stat, fără drept de circulație în România.

Deși aplicabilitatea art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție este restrânsă doar în cazul deschiderii unei noi proceduri judiciare împotriva aceleiași persoane pentru același delict, în acord și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a subliniat că o faptă nu poate fi calificată, concomitent, ca fiind de natură penală și contravențională, fiind astfel nelegală aplicarea unei duble sancțiuni.

Pe de altă parte, s-a arătat că nu poate fi primită interpretarea că abrogarea din sfera contravențională realizată prin Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie ar situa această faptă în sfera ilicitului penal.

În raport cu dispozițiile art. 76 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice și ale art. 37 alin. (9) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, față de succesiunea de legi în timp, precum și conținutul textelor normative indicate, s-a reținut că fapta conducătorului auto care conduce un autoturism înmatriculat în România, dar care nu are asigurare de răspundere auto, constituie contravenție, fără a distinge între situațiile când asigurarea nu a fost încheiată sau a expirat, reținerea certificatului de înmatriculare operând în toate ipotezele.

În opinia exprimată nu are legătură cu latura subiectivă a infracțiunii diferențierea între autoturismele înmatriculate în România, pentru care fapta de conducere fără asigurare de răspunderea auto ar constitui contravenție, și autovehiculele înmatriculate în alt stat, pentru care fapta de conducere fără asigurare de răspundere civilă ar constitui infracțiune, întrucât introduce un element de imprevizibilitate și discriminare.

Pentru acest motiv, s-a apreciat că aceeași faptă, de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără asigurare sau cu asigurarea de răspundere civilă expirată, indiferent de țara în care este înmatriculat autoturismul, constituie contravenție, așa cum se prevede în art. 37 alin. (9) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie.

Centrul de cercetări în Științe penale al Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara a opinat, cu prioritate, că sunt întrunite condițiile de admisibilitate ale sesizării în raport cu criteriile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală.

În opinia juridică transmisă, pe fondul sesizării, s-a considerat că, în accepțiunea normei înscrise în art. 334 alin. (4) din Codul penal, un autovehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă valabil, nu se circumscrie noțiunii de "vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulație în România".

În esență, s-a arătat că, pentru a determina în ce măsură noțiunea de "vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulația în România" poate include și ipoteza unui vehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă valabil, trebuie identificată, în primul rând, valoarea socială protejată prin norma de incriminare înscrisă la art. 334 din Codul penal.

Au fost enunțate puncte de vedere doctrinare privitoare la valoarea socială protejată prin norma de incriminare înscrisă la art. 334 din Codul penal, opinându-se, deopotrivă, că valoarea socială protejată de norma de incriminare se referă la siguranța circulației pe drumurile publice văzută din perspectiva necesității de a putea identifica și de a ține o evidență a autovehiculelor care sunt puse în circulație, prin intermediul operațiunii de înmatriculare/înregistrare.

Pornind de la dispozițiile art. 82 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice - "Autovehiculele, tractoarele agricole sau forestiere și remorcile înmatriculate în alte state pot trece frontiera de stat și pot circula pe drumurile publice din România, dacă îndeplinesc condițiile tehnice prevăzute în Convenția asupra circulației rutiere, încheiată la Viena la 8 noiembrie 1968 și ratificată de România prin Decretul nr. 318/1980, dar numai pe perioada cât sunt asigurate pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de autovehicule", s-a precizat că analiza prevederilor cuprinse în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice nu relevă că încălcarea dispozițiilor enunțate ar atrage o anumită răspundere juridică, cu atât mai puțin o răspundere penală.

În ceea ce privește noțiunea de drept de circulație a fost subliniat că nu are o definiție legală, iar ambiguitatea acestei sintagme folosite de legiuitor nu poate justifica extinderea sferei de incriminare a infracțiunii prevăzute de art. 334 alin. (4) din Codul penal. O interpretare contrară ar însemna încălcarea principiului legalității incriminării, în ceea ce privește cerința privind claritatea textului de incriminare și previzibilitatea acestuia.

Conform punctului de vedere transmis, simpla lipsă a dreptului de circulație a unui vehicul nu poate atrage, în mod automat, răspunderea penală a unei persoane.

Totodată, s-a susținut că nu se poate lărgi sfera de reglementare a infracțiunii prevăzute de art. 334 alin. (4) din Codul penal, astfel încât să includă și situația unui vehicul înmatriculat în alt stat, pentru care nu este încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă valabil, în condițiile în care legiuitorul a considerat că fapta de a conduce un autovehicul înmatriculat în România, a cărui asigurare obligatorie a expirat, constituie contravenție, prezentând, așadar, un grad de pericol social redus (art. 64 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România și art. 37 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie).

A fost reliefat că, în legătură cu această chestiune, s-a pronunțat Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 537 din 6 iulie 2016, iar argumentele reținute în cuprinsul acestei decizii și-au menținut valabilitatea și ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie.

Având în vedere cele expuse, s-a considerat că o eventuală extindere a sferei de incriminare a infracțiunii prevăzute de art. 334 alin. (4) din Codul penal ar conduce, în realitate, la o interpretare a dispozițiilor de drept penal în defavoarea inculpatului.

Totodată, analizându-se dispozițiile art. 37 alin. (9) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, s-a apreciat că ceea ce se sancționează contravențional este încălcarea obligației de asigurare pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de vehicule, așa încât fapta nu poate constitui infracțiune pentru simplul motiv că vehiculul este înmatriculat în străinătate, agravarea răspunderii făptuitorului în această din urmă situație nefiind justificată.

De asemenea, s-a considerat că dispozițiile legale antemenționate nu fac distincție, în ceea ce privește răspunderea contravențională pentru circulația pe drumurile publice a unor autovehicule fără a avea încheiată asigurare de răspundere civilă auto obligatorie, între vehiculele înmatriculate în România și vehiculele care sunt înmatriculate în străinătate. S-a mai precizat că în privința vehiculelor înmatriculate în Uniunea Europeană operează principiul libertății de circulație a mărfurilor, în baza art. 26 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene, și nu se poate stabili un regim juridic diferit între vehiculele înmatriculate în alte state membre și vehiculele înmatriculate în România, cu atât mai mult cu cât dispozițiile din legislația primară a Uniunii Europene se aplică în mod direct.

Așadar, privit din această perspectivă, s-a apreciat că și vehiculelor înmatriculate în Uniunea Europeană ar trebui să li se aplice același regim juridic precum vehiculelor înmatriculate în România, situație față de care conducerea unui astfel de autovehicul pe drumurile publice din România de către o persoană fizică română, fără a respecta legislația incidentă privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, nu poate constitui infracțiune, ci, eventual, contravenție.

VI. Examenul jurisprudenței în materie

În materialul transmis de curțile de apel au fost identificate mai multe hotărâri judecătorești prin care instanțele au stabilit că fapta de a conduce pe drumurile publice un vehicul pentru care nu există un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto valabil nu intră în sfera de aplicabilitate a dispozițiilor art. 334 alin. (4) din Codul penal.

În acest sens au fost identificate următoarele hotărâri: Decizia penală nr. 32/A din 8 ianuarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, în Dosarul nr. 2.791/740/2014 (fapta din 12.04.2014), Decizia penală nr. 1.491/A din 5 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, în Dosarul nr. 7.500/740/2014* (fapta din 29.06.2014), Sentința penală nr. 343 din 26 iunie 2017, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, în Dosarul nr. 14.630/303/2016, definitivă, Încheierea nr. 298 R din 29 martie 2019, pronunțată de Judecătoria Brașov, în Dosarul nr. 2.534/197/2019, definitivă (fapta din 20 aprilie 2018).

De asemenea, au fost identificate hotărâri judecătorești prin care instanța a stabilit cu caracter definitiv că fapta de a conduce pe drumurile publice un autovehicul pentru care nu există un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto valabil constituie infracțiunea prevăzută de art. 334 alin. (4) din Codul penal: Sentința penală nr. 2.368 din 4 decembrie 2015, pronunțată de Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, în Dosarul nr. 7.445/225/2016, definitivă prin neapelare (fapta din 27.02.2015), Sentința penală nr. 102 din 13 februarie 2018, pronunțată de Judecătoria Vișeu de Sus, în Dosarul nr. 2.747/336/2018, definitivă prin neapelare (fapta din 18.12.2015), Decizia penală nr. 1.167/A din 15 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați - Secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 3.351/324/2017 (fapta din 18.12.2016), Decizia penală nr. 405 din 29 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 4.350/270/2018 (fapta din 1.06.2017), Decizia penală nr. 161 din 7 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 2.592/270/2018 (fapta din 6.10.2017), Sentința penală nr. 804 din 8 martie 2019, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în Dosarul nr. 26.018/325/2018, definitivă prin Decizia penală nr. 458 din 6 mai 2019 a Curții de Apel Timișoara - Secția penală (fapta din 31.07.2017), Decizia penală nr. 80 din 19 ianuarie 2018 a Curții de Apel Timișoara - Secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 10.914/325/2017 (fapta din 28.08.2015), Încheierea nr. 546 R din 21 mai 2018, pronunțată de Judecătoria Brașov - Secția penală, în Dosarul nr. 8.023/197/2018 (fapta din 17.09.2017), Decizia penală nr. 763/A din 28 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția I penală, în Dosarul nr. 17.937/302/2015 (fapta din 5.11.2014), Decizia penală nr. 435/A din 20 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția I penală, în Dosarul nr. 4.423/740/2014 (fapta din 16.03.2013).

2.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, nu au fost identificate hotărâri judecătorești pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

2.2. În ceea ce privește deciziile de speță, documentarea prealabilă întocmirii prezentului raport nu a condus la identificarea unor hotărâri judecătorești în care instanța supremă să fi examinat explicit chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Decizia relevantă pentru problema de drept analizată este Decizia nr. 537/2016 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.002 din 13 decembrie 2016, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată și s-a constatat că dispozițiile art. 85 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice și ale art. 334 alin. (4) din Codul penal, raportate la cele ale art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Prin considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a constatat, în esență, că nu poate fi reținută existența unui paralelism de reglementare între dispozițiile art. 334 alin. (4) din Codul penal și cele ale art. 64 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, acestea sancționând, în realitate, penal și contravențional, conduite distincte ce afectează categorii de relații sociale distincte.

Relevantă est