Trifunovic împotriva Croației

Reclamantul, dna Milka Trifunović, este un național al Bosniei și Herțegovina, născut în 1941 și locuiește în prezent la Munchen. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către dl Č. Prodanović, un avocat practicant la Zagreb. Guvernul croat („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna Š. Stažnik. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Soțul reclamantului, V.T., a fost un ofițer care a servit în armata poporului iugoslav („YPA”). În 1984, YPA i-a acordat, și a devenit titularul, o locație special protejată (stanarsko pravo) a unui apartament din Zagreb. În conformitate cu legislația relevantă, reclamantul, deoarece soția sa a devenit automat co-deținător al locației special protejate a apartamentului în cauză.

La 16 martie 1993, Curtea de județ Varaždin (Okružni sud u Varaždinu) a constatat că V.T. este vinovat de o crimă de război împotriva populației civile și l-a condamnat la 15 ani de închisoare. Hotărârea a fost susținută în apel de către Curtea Supremă la 12 ianuarie 1994. Instanțele au constatat că în perioada între 15 și 22 septembrie 1991, în timpul asediării barăcilor militare ale YPA din orașul Varaždin, V.T., în calitate de comandant al corpului 32 (Varaždin) al YPA, au ordonat atacuri indiscriminate asupra obiectivelor civile din oraș. La 7 iulie 1994, statul a adus o acțiune civilă împotriva V.T. și reclamantul de la Tribunalul Municipal de Zagreb (Općinski sud u Zagrebu) care solicită încheierea locației lor special protejate și expulzarea reclamantului.

Reclamantul se bazează pe art. 102a din Legea privind locuința. La 9 iunie 2000, Curtea municipală a decis pentru reclamant. Acesta a încheiat locația V.T. și soția sa și a ordonat reclamantului (soția) să abandoneze apartamentul în termen de 15 zile. La 28 mai 2002, Curtea județului Zagreb (Županijski sud u Zagreb) a respins recursul și a susținut hotărârea de primă instanță. La 2 august 2002, reclamantul a depus o plângere constituțională împotriva hotărârii de la a doua instanță, care presupune încălcări ale dreptului său constituțional la egalitate în fața legii, dreptul de a fi presupus nevinovat și dreptul de a respecta și proteja viața personală și de familie, demnitatea, reputația și onoare.

La 25 ianuarie 2006, Curtea Constituțională a respins plângerea reclamantului. Acesta a susținut că hotărârile instanțelor de jos nu au fost rezultatul interpretării sau aplicării arbitrare a legii de fond relevante și că, prin urmare, dreptul său constituțional la egalitate în fața instanțelor nu a fost încălcat. În plus, din moment ce rezultatul procedurii reclamantei nu implică determinarea răspunderii sale penale, dreptul ei de a fi presupus nevinovat nu ar fi putut fi încălcat în astfel de proceduri. La 19 iunie 1991, Legea privind intențiile speciale protejate (Vânzare către Occupier) a intrat în vigoare. Deținătorii de apartamente de proprietate socială, care au drept de achiziționare a apartamentelor în condiții favorabile, au dreptul de achiziționare a apartamentelor în proprietatea socială (društveno vlasništvo).

La 17 august 1995, Modificările la Act au intrat în vigoare în prelungirea dreptului de achiziționare a deținătorilor de apartamente de proprietate special protejate (državno vlasništvo). Reclamantul nu a depus niciodată o cerere la autoritățile competente în vederea achiziționării apartamentului ei, deoarece a considerat că nu ar fi putut face acest lucru în timp ce procedurile de încheiere a contractului de indemnitate protejată special erau în așteptare. 51/1985, 42/1986, 22/1992 și 70/1993), astfel cum este în vigoare la momentul material, cu condiția următoarea: Secțiunea 64 „2. În cazul în care o locație special protejată a fost achiziționată de un soț care locuiește cu celălalt, celălalt se consideră, de asemenea, că l-a achiziționat.

În cazul în care unul dintre soții moare sau încetează permanent să utilizeze apartamentul, celălalt soț păstrează locația, cu excepția cazului în care este prevăzut altfel prin prezenta lege.” Se încheie secțiunea 102a „1. O locație specială protejată a celor care au participat sau participat la activitățile inamice împotriva Republicii Croația. După decizia judecătorească cu privire la încheierea apartamentului, proprietarul apartamentului furnizează fie același apartament, fie un alt apartament adecvat pentru utilizare de către [alți] membri ai gospodăriii.” Secțiunea 105 „1. Prestatorul apartamentului încheie o locație special protejată prin a aduce o acțiune în instanța competentă. 2… Hotărârea care ordonă expulziarea nu se aplică în cazul în care persoana care urmează să fie evacuată nu este furnizată o altă cazare apartamentă sau de bază [nužni smještaj], atunci când aceasta este obligată de prezenta lege.

Un alt apartament este asigurat de furnizorul apartamentului cel târziu până la sfârșitul audierii principale în cadrul procedurii de încheiere a locației special protejate, cu excepția cazului în care dispozițiile contrare prevăzute de prezenta lege.” 5. Secțiunea 108 „Datoria chiriașului de a concedia apartamentul se extinde la alți utilizatori ai apartamentului respectiv, cu excepția cazului în care aceasta prevede altfel.” Potrivit jurisprudenței Curții Supreme, locația specială protejată a fost încheiată imediat ce hotărârea instanței, susținând afirmația furnizorului apartamentului la acest scop, a devenit res judicata (a se vedea, printre altele, hotărârea Curții Supreme nr. Rev-1009/1993-2 din 15 iunie 1994). Gzz-11/1996-2 din 27 noiembrie 1996, Rev-211/1996-2 din 28 ianuarie 1997, Rev-935/1995-2 din 23 septembrie 1997, Gzz-7/1996-2 și Gzz-35/1996-2 din 7 septembrie 1999, Curtea Supremă a considerat că atunci când un soț a dobândit o locație special protejată pe baza articolului 64 din Legea privind locuința, dreptul său a fost considerat derivat din celălalt soț la care a fost inițial atribuit apartamentul (adică, titularul original al locației).

În consecință, atunci când s-a încheiat locația specială protejată a titularului original, s-a considerat că locația celuilalt soț derivat de la acesta a fost încheiată și. În avizul său nr. Su-IV-482/2002 din 17 mai 2002 și hotărârile nr. Rev-431/1998-2 și Gzz-46/01- 2 din 10 ianuarie 2002, Gzz-33/00-2 din 19 noiembrie 2002, Gzz-36/1999-2 din 26 martie 2003, Gzz-81/2003-2 din 7 mai 2003 și Gzz-35/2000 din 6 octombrie 2004, Curtea Supremă a susținut că, într-o hotărâre care a încheiat locația specială protejată a titularului original și, prin urmare, cea a soțului, pe baza articolului 102a (1) din Legea privind locuința, o instanță a avut dreptul de a ordona expulzarea titularului original, dar nu a soțului a cărui locație a fost derivată din aceasta.

Acest lucru s-a întâmplat deoarece soțul avea dreptul să rămână în apartament în calitate de membru al gospodăriii, în conformitate cu art. 102a alineatul (2) din Legea privind locuința, până când furnizorul apartamentului i-a dat fie același apartament pentru utilizare sau i-a furnizat o altă locație adecvată. Numai în circumstanțe în care a fost asigurată cazarea alternativă necesară pentru soțul și alți membri ai gospodăriii, dar acestea au continuat să ocupe apartamentul, a fost furnizorul apartamentului cu dreptul de a aduce o acțiune civilă separată pentru expulzarea lor.

Cu toate acestea, în decizia menționată mai sus, nr. Gzz-36/1999-2 din 26 martie 2003 Curtea Supremă a susținut o hotărâre în care, în afară de încheierea locației special protejate a ambelor soții în temeiul articolului 102a (1) din Legea privind locuința, instanța inferioară a ordonat, de asemenea, expulzarea lor, dar a pronunțat acest ordin în ceea ce privește soția – un membru al gospodăriii – condiționat să-i ofere o cazare alternativă. Curtea Supremă a susținut hotărârea deoarece, așa cum a fost formulat, nu a fost dăunător soției ca membru al gospodăriii. U-I-116/1992 din 24 iunie 1992, U-III-326/1995 din 24 februarie 1999, U-III-435/2000 din 17 mai 2000 și U-III-457/2000 din 13 decembrie 2000 Curtea Constituțională a susținut că art. 102a din Legea privind locuința nu a introdus principiul vinovăției colective, deoarece alin. (2) a obligat statul să asigure membrii gospodăriilor prin satisfacerea necesităților lor de locuință.

Nici nu a încălcat dreptul constituțional de a fi presupus nevinovat, deoarece, în mod corespunzător interpretat, dispoziția nu poate fi aplicată decât deținătorilor de tendințe speciale protejate care au fost condamnate prin o hotărâre finală pronunțată în cadrul procedurilor penale. Actul privind tenaciile special protejate (Vânzare la Occupier) (Zakon o prodaji stanova na kojima postoji stanarsko pravo, Gazette Oficial nr. 27/1991 cu amendamente ulterioare – „Legea de vânzare la ocupat”), care a intrat în vigoare la 19 iunie 1991, intitulată titularul unei locații special protejate (“Locatarul”) a unui apartament social de a-l cumpăra de la furnizorul apartamentului în condiții favorabile.

De asemenea, membrii gospodăriii chiriașului au dreptul să facă acest lucru după aprobarea sa (punctul 1). În cazul în care ambii soții au fost titulari de locația special protejată a unui apartament, ei ar putea să-l cumpere fie în comun, fie în mod individual, cu consimțământul celuilalt (punctul 2) (punctul 6 alineatul (2). Secțiunea 4 alineatul (2) prevede că o cerere scrisă de achiziție (prima cerere) a trebuit să fie făcută în termen de un an de la data intrării în vigoare a Actului (care a fost limitat la acest timp prin modificări ulterioare la Act prelungite până la 31 decembrie 1995) și o nouă cerere de încheierea efectivă a contractului de achiziție (a doua cerere) în următorii doi ani de la prima cerere.

În decizia sa nr. Rev-944/99-2 din 13 august 2002 Curtea Supremă a interpretat pct. 4 (2) din Legea „Vânzare la ocupat” după cum urmează: „Deoarece reclamantul nu a făcut o cerere de achiziție a apartamentului către respondenți în formă scrisă până la 31 decembrie 1995, astfel cum prevede legea, [...], instanțele de instanție inferioară au evaluat corect că reclamantul și-a pierdut dreptul de a solicita încheierea contractului de cumpărare.” Modificările la Legea privind vânzarea la ocupanți (Zakon o izmjenama i dopunama Zakona o prodaji stanova na kojima postoji stanarsko pravo, Gazette oficială nr. 58/1995 – „Amendamentele din 1995”, care au intrat în vigoare la 17 august 1995, a extins dreptul de achiziționare către deținătorii de inventari speciale protejate ale apartamentelor de stat.

Secțiunea 16 se citește după cum urmează: (1) Deținătorii de inventari speciale protejate [...] au dreptul de a cumpăra apartamentele lor în proprietatea statului. (2) Dispozițiile articolului 6 din [Legea de vânzare la ocuparea forței de muncă] nu se aplică cumpărării de apartamente în proprietatea statului.

(3) Următoarele persoane nu au dreptul de a achiziționa sau de a transfera dreptul de achiziționare a unui apartament în proprietatea statului: - cei condamnați prin o hotărâre finală pentru crime împotriva umanității și dreptul internațional, - cei condamnați prin o hotărâre finală pentru crime împotriva Republicii Croația, - cei împotriva cărora au fost instituite proceduri penale penale pentru crime împotriva umanității și dreptul internațional sau crimele împotriva Republicii Croației, până la sfârșitul hotărârii, - cei care au participat sau participat la activitățile inamice împotriva Republicii Croației, - cei care au evitat conscrierea, - cei împotriva cărora au fost încheiate proceduri penale penale penale împotriva unei închirieri special protejate sau au încheiat un acord de închiriere a unui apartament în legătură cu un apartament pentru mai mult de șase luni, - cei care au deținut un apartament [vilaj, oraș sau oraș] - cei care au părat Republica Croația sau s-a sau s-au mutat-au mutat în teritor și nu au folosit în teriul ocupat.

Secțiunea 20 (1 și 2) din Amendamentele din 1995 prevede că o cerere scrisă de achiziționare a unui apartament de stat (prima cerere) trebuie făcută în termen de șasezeci de zile de la data intrării în vigoare a Amendamentelor din 1995 (punctul 1), după expirarea căruia chiriașul și-a pierdut dreptul de a cumpăra apartamentul (punctul 2). Secțiunea 20 alineatul (3) prevedea că vânzătorul a trebuit să încheie contractul de achiziție cu cumpărătorul în termen de un an de la expirarea termenului menționat la alineatul (1) (cel termen se prelungește cu amendamente ulterioare până la 31 decembrie 1998). Secțiunea 20 (4) prevede că, în cazul în care vânzătorul, la cererea cumpărătorului, nu a încheiat contractul în termenul menționat la alineatul (3), cumpărătorul are dreptul de a aduce o acțiune civilă în instanța competentă în vederea obținerii unei hotărâri care înlocuiesc în întregime contractul.

La data de 26 iunie 1996, Curtea Constituțională a acceptat inițiativa și a inițiat o procedură în acest scop. La 29 ianuarie 1997, a pronunțat decizia nr. U-I-697/1995, care a abrogat o serie de dispoziții ale Amendamentelor 1995 ca fiind neconstituționale. În special, Curtea Constituțională a abrogat alineatele (1) și (2) din secțiunile 16 și 20. Acesta a observat că punctul 2 din secțiunea 16, astfel cum a citit, de fapt intitulat doar titularul locației special protejate a unui apartament de stat pentru a-l cumpăra, excluzând astfel în mod eficient soțul și alți membri ai gospodăriii să facă acest lucru, o opțiune disponibilă în alt mod în temeiul articolului 6 din Legea privind vânzarea la ocupant în ceea ce privește apartamentele sociale.

Curtea Constituțională a susținut că excluderea acestei opțiuni în ceea ce privește apartamentele de stat este nejustificată și, prin urmare, constituie o discriminare constituțională incompatibilă. În special, Curtea Constituțională a susținut că această discriminare a afectat negativ, printre altele, un soț care a dobândit o locație special protejată prin aplicarea articolului 64 din Legea privind locuința, dar a cărui locație a fost ulterior încheiată ca urmare a încetării locației titularului original în temeiul articolului 102a alineatul (1) din legea respectivă. Alineatele (1) și (2) din secțiunea 20 au fost, de asemenea, abrogate din cauza unei distincții nejustificate în ceea ce privește termenele pentru a face o cerere de achiziționare a apartamentului între deținătorii de indemnități speciale protejate ale apartamentelor de stat și ale apartamentelor de proprietate socială.

Curtea Constituțională a remarcat că deținătorii de inventari speciale protejate ale apartamentelor de stat au fost obligați să facă cererea în doar șase zile de la intrarea în vigoare a Modificărilor din 1995, în timp ce deținătorii de inventari ale apartamentelor de proprietate socială au trebuit să facă acest lucru în termen de un an de la intrarea în vigoare a Actului de vânzare la Occupier, care termenul a fost prelungit de mai multe ori (devenit până la 31 decembrie 1995). În decizia sa nr. Rev-1256/02-2 din 14 iulie 2004 Curtea Supremă a interpretat relația dintre Actul de vânzare și ocupație (în special secțiunea 4) și Modificările din 1995 după cum urmează: „Reclamantul a făcut o cerere de achiziție a apartamentului față de demandant la 18 octombrie 1996, adică, după expirarea termenului stabilit (31 decembrie 1995), astfel încât instanțele [renunțate] corect [când] au respins reclamația.

Termenul în cauză este preclusiv, ceea ce înseamnă că, după expirarea sa, un titular de o locație special protejată își pierde dreptul de a face o cerere de achiziționare a apartamentului ... Faptul că procedurile de încheiere a locației special protejate – care s-au încheiat prin hotărârea din 16 aprilie 1996, care a devenit finală la 11 iulie 1996 – au fost în așteptare între părți în momentul în care termenul expirat (31 decembrie 1995) nu este relevant. [...][Aceasta procedură] nu a împiedicat reclamantul să facă o cerere de achiziție a apartamentului… Dispozițiile articolului 16 din Amendamentele din 1995 pe care reclamantul se bazează și care se referă la așa-numitele apartamente de stat, nu au extins termenul pentru solicitarea de achiziționare a apartamentului.

În temeiul [secțiunea 16 din amendamentele din 1995] persoanele, împotriva cărora procedurile de încheiere a contractului ... a fost instituit, nu a putut, până la sfârșitul procedurii respective, cumpăra un apartament de stat, ceea ce înseamnă, în special, că reclamantul nu ar fi putut încheia un contract de vânzare în ceea ce privește apartamentul până la 11 iulie 1996, atunci când procedurile de încheiere a locației protejate special s-au încheiat ... În acea zi, acest obstacol a încetat să existe ... [H]în cazul în care se solicită în scris să cumpere apartamentul înainte de expirarea termenului prescris este o condiție prealabilă pentru încheierea contractului [vânzarea].

Deoarece reclamantul nu a formulat o astfel de cerere înainte de expirarea termenului (31 decembrie 1995) a pierdut dreptul de a face cererea, iar reclamantul nu a fost obligat să-i vândă apartamentul pe baza cererii făcute după expirarea termenului (18 octombrie 1996). Procedura de încheiere a contractului a fost un obstacol pentru achiziționarea apartamentului (pentru încheierea unui contract), dar nu pentru a face o cerere de achiziție a apartamentului.

Hotărârea Curții Constituționale U-I-697/1995 din 29 ianuarie 1997 de abrogare, printre altele, a articolului 20 alineatele (1) și (2) din amendamentele din 1995 nu are nicio relevanță în ceea ce privește rezultatul acestor proceduri.Dispoziții abrogate cu condiția ca solicitarea să ... Achiziționarea apartamentului de stat a trebuit să fie efectuată în termen de șasezeci de zile de la intrarea în vigoare a amendamentelor din 1995 și că, după expirarea termenului respectiv, reclamantul a pierdut dreptul de a cumpăra apartamentul.

[Dispozițiile respective] au plasat deținătorii de inventari speciale protejate ale apartamentelor de stat într-o poziție inegală față de deținătorii de astfel de inventari de apartamente care nu sunt deținute de stat, deoarece pentru ei s-a prescris termenul de precluzie considerabil mai scurt pentru a-și efectua cererea de achiziționare a apartamentului (limita de șase zile stabilită a expirat la 16 octombrie 1995). Prin decizia Curții Constituționale, cumpărătorii de apartamente de stat au fost puse în aceeași poziție ca și celelalte cumpărători, dar nu au primit un statut privilegiat, astfel încât termenul stabilit pentru a face o cerere de achiziție a apartamentului (31 decembrie 1995), valabil pentru toate celelalte cumpărători, nu se aplică acestora.” Legea privind apartamentele (Zakon o najmu stanova, Gazette Oficial nr. 91/1996 din 28 octombrie 1996), care a intrat în vigoare la 5 noiembrie 1996, a abolit locația specială protejată ca atare (art. 30 alineatul (1), dar cu condiția ca procedurile instituite în temeiul Legii privind locuințe să fie încheiate în conformitate cu dispozițiile actului (art. 8 alineatul (1)). Legea Lease of Flats reglementează relația juridică dintre proprietar și locatar în ceea ce privește închirierea apartamentelor.

Recunoaște o categorie specială de chiriași, și anume cei care au fost anterior deținuți de inchiriați special protejați de apartamente private sau cei care nu au cumpărat apartamentele în temeiul Actului de vânzare la Occupier. Această categorie face obiectul unor protecții, de exemplu, a obligației proprietăților că o închiriere contractuală ar trebui să dureze pentru o perioadă nelimitată; plata unei închirieri protejate (zaštićena najamnina), a căror sumă va fi prescrisă de Guvern, precum și a unor motive limitate pentru încetarea închirierii. Secțiunea 37 prevede că în cazul în care niciuna dintre persoanele care locuiesc în apartament nu a deținut locația special protejată la momentul intrării în vigoare a Actului (de exemplu, membrii gospodăriilor) ar putea iniția proceduri în fața instanței competente pentru a obține statutul de locatari în temeiul unui contract de leasing cu chirie protejată.

La 3 octombrie 1991, Guvernul a adoptat un decret (Uredba o preuzimanju sredstava JNA i SSNO na teritoriju Republike Hrvatske u vlasništvo Republike Hrvatske), prin care a luat toate proprietățile YPA în Croația în proprietatea statului.

The applicant, Mrs Milka Trifunović, is a national of Bosnia and Herzegovina who was born in 1941 and currently lives in Munich. She was represented before the Court by Mr Č. Prodanović, a lawyer practising in Zagreb. The Croatian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mrs Š. Stažnik. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicant’s husband, V.T., was an officer serving in the Yugoslav Peoples’ Army (“the YPA”). In 1984 the YPA awarded him, and he became the holder of, a specially protected tenancy (stanarsko pravo) of a flat in Zagreb. Pursuant to the relevant legislation, the applicant as his wife automatically became a co-holder of the specially protected tenancy of the flat in issue.

After a trial in absentia, on 16 March 1993 the Varaždin County Court (Okružni sud u Varaždinu) found V.T. guilty of a war crime against the civilian population and sentenced him to fifteen years’ imprisonment. The judgment was upheld on appeal by the Supreme Court on 12 January 1994. The courts found that in the period between 15 and 22 September 1991, during the siege of the YPA’s military barracks in the town of Varaždin, V.T. as a commander of the 32nd (Varaždin) corps of the YPA had ordered indiscriminate attacks on civilian targets in the town. On 7 July 1994 the State brought a civil action against V.T. and the applicant in the Zagreb Municipal Court (Općinski sud u Zagrebu) seeking termination of their specially protected tenancy and the applicant’s eviction.

The plaintiff relied on section 102a of the Housing Act. On 9 June 2000 the Municipal Court ruled for the plaintiff. It terminated the tenancy of V.T. and his wife and ordered the applicant (the wife) to vacate the flat within fifteen days. In the reasons given for its decision the court referred to the State’s obligation stipulated in paragraph 2 of section 102a of the Housing Act (see below). V.T. and his wife appealed. On 28 May 2002 the Zagreb County Court (Županijski sud u Zagrebu) dismissed the appeal and upheld the first-instance judgment. On 2 August 2002 the applicant lodged a constitutional complaint against the second-instance judgment alleging violations of her constitutional right to equality before the law, the right to be presumed innocent and the right to respect and protection of personal and family life, dignity, reputation and honour.

On 25 January 2006 the Constitutional Court dismissed the applicant’s complaint. It held that the lower courts’ judgments were not a result of the arbitrary interpretation or application of relevant substantive law and that therefore her constitutional right to equality before the courts had not been breached. Moreover, since the outcome of the proceedings the applicant had complained about did not involve the determination of her criminal liability, her right to be presumed innocent could not have possibly been breached in such proceedings. On 19 June 1991 the Specially Protected Tenancies (Sale to Occupier) Act entered into force. It entitled holders of specially protected tenancies of flats in social ownership (društveno vlasništvo) to purchase their flats under favourable conditions.

On 17 August 1995 the Amendments to the Act entered into force extending the right of purchase to holders of specially protected tenancies of flats in state ownership (državno vlasništvo). The applicant never filed a request with the competent authorities with a view to purchasing her flat because she considered that she could not have done so while the proceedings for termination of her specially protected tenancy were pending. The Housing Act (Zakon o stambenim odnosima, Official Gazette nos. 51/1985, 42/1986, 22/1992 and 70/1993), as in force at the material time, provided as follows: Section 64 “2. If a specially protected tenancy was acquired by one spouse who lives with the other, the other shall also be considered as having acquired it..

3. If one of the spouses dies or permanently ceases to use the flat, the other spouse shall retain the tenancy, unless otherwise provided for by this Act.” Section 102a “1. A specially protected tenancy of those who participated or participate in enemy activities against the Republic of Croatia shall be terminated. 2. Following the court decision on the termination, the owner of the flat shall provide either the same flat or other appropriate lodging for use by the [other] members of the household.” Section 105 “1. The provider of the flat shall terminate a specially protected tenancy by bringing an action in the competent court. 2… 3. The judgment ordering eviction shall not be enforced if the person to be evicted is not provided with another flat or basic accommodation [nužni smještaj], when that is required by this Act.

4. Another flat shall be secured by the provider of the flat at the latest by the end of the main hearing in the proceedings for the termination of the specially protected tenancy, unless otherwise provided for by this Act.” 5. Basic accommodation shall be secured in enforcement proceedings.” Section 108 “The duty of the tenant to vacate the flat extends to other users of that flat, unless otherwise provided for by this Act.” According to the Supreme Court’s jurisprudence, the specially protected tenancy was terminated as soon as the court’s judgment, upholding the claim of the provider of the flat to that end, became res judicata (see, inter alia, the Supreme Court’s decision no. Rev-1009/1993-2 of 15 June 1994). In its decisions nos.

Gzz-11/1996-2 of 27 November 1996, Rev-211/1996-2 of 28 January 1997, Rev-935/1995-2 of 23 September 1997, Gzz-7/1996-2 and Gzz-35/1996-2 of 7 September 1999 the Supreme Court held that where a spouse acquired a specially protected tenancy on the basis of section 64 of the Housing Act, his or her right was to be considered derived from that of the other spouse to whom the flat had originally been awarded (that is, the original holder of the tenancy). Consequently, when the specially protected tenancy of the original holder was terminated, the tenancy of the other spouse derived from it was to be considered terminated as well. In its opinion no. Su-IV-482/2002 of 17 May 2002 and decisions nos.

Rev-431/1998-2 and Gzz-46/01- 2 of 10 January 2002, Gzz-33/00-2 of 19 November 2002, Gzz-36/1999-2 of 26 March 2003, Gzz-81/2003-2 of 7 May 2003 and Gzz-35/2000 of 6 October 2004 the Supreme Court held that in a judgment terminating the specially protected tenancy of the original holder, and consequently that of the spouse, on the basis of section 102a (1) of the Housing Act, a court was entitled to order the eviction of the original holder but not of the spouse whose tenancy was derived from it. This was so because the spouse was entitled to remain in the flat in the capacity of a household member, pursuant to section 102a (2) of the Housing Act, until the provider of the flat either gave him or her the same flat for use or provided him or her with other appropriate lodging.

Only in circumstances where the requisite alternative accommodation was secured for the spouse and other household members, but they nevertheless continued to occupy the flat, was the provider of the flat entitled to bring a separate civil action for their eviction. However, in the above mentioned decision no. Gzz-36/1999-2 of 26 March 2003 the Supreme Court upheld a judgment in which, apart from terminating the specially protected tenancy of both spouses under section 102a (1) of the Housing Act, the lower court also ordered their eviction but made that order in respect of the wife – a household member – conditional upon providing her with alternative accommodation. The Supreme Court upheld the judgment because, as it was formulated, it was not detrimental for the wife as the household member.

In its decisions nos. U-I-116/1992 of 24 June 1992, U-III-326/1995 of 24 February 1999, U-III-435/2000 of 17 May 2000 and U-III-457/2000 of 13 December 2000 the Constitutional Court held that section 102a of the Housing Act did not introduce the principle of collective guilt because its paragraph 2 obliged the State to provide for the household members by meeting their housing needs. Nor did it violate the constitutional right to be presumed innocent because, properly interpreted, that provision could only be applied to those holders of specially protected tenancies who had been convicted by a final judgment delivered in criminal proceedings.

The Specially Protected Tenancies (Sale to Occupier) Act (Zakon o prodaji stanova na kojima postoji stanarsko pravo, Official Gazette no. 27/1991 with subsequent amendments – “the Sale to Occupier Act”), which entered into force on 19 June 1991, entitled the holder of a specially protected tenancy (“the tenant”) of a socially-owned flat to purchase it from the provider of the flat under favourable conditions.

The members of the tenant’s household were also entitled to do so upon his or her approval (section 6 paragraph 1). Where both spouses were holders of the specially protected tenancy of a flat, they could buy it either jointly or individually with the consent of the other (section 6 paragraph 2). Section 4 (2) provided that a written request for purchase (the first request) had to be made within one year of the date of the Act’s entry into force (this time-limit was by subsequent amendments to the Act extended until 31 December 1995), and a further request for the actual conclusion of the purchase contract (the second request) within the two years following the first request.

In its decision no. Rev-944/99-2 of 13 August 2002 the Supreme Court interpreted section 4 (2) of the Specially Protected Tenancies (Sale to Occupier) Act as follows: “Since the plaintiff did not make a request for purchase of the flat to the respondents in written form until 31 December 1995, as provided by law, [...], the lower-instance courts correctly assessed that the plaintiff had lost his right to request the conclusion of the purchase contract.” The Amendments to the Sale to Occupier Act (Zakon o izmjenama i dopunama Zakona o prodaji stanova na kojima postoji stanarsko pravo, Official Gazette no. 58/1995 – “the 1995 Amendments”), which entered into force on 17 August 1995, extended the right of purchase to the holders of specially protected tenancies of state-owned flats.

Section 16 read as follows: (1) Holders of specially protected tenancies [...] shall have the right to purchase their flats in state ownership. (2) The provisions of section 6 of [the Sale to Occupier Act] shall not apply to the purchase of flats in state ownership.

(3) The following persons shall not be entitled to purchase, or transfer the right to purchase, a flat in state ownership: - those sentenced by a final judgment for crimes against humanity and international law, - those sentenced by a final judgment for crimes against the Republic of Croatia, - those against whom criminal proceedings for crimes against humanity and international law or crimes against the Republic of Croatia have been instituted, until the judgment becomes final, - those who participated or participate in enemy activities against the Republic of Croatia, - those who have evaded conscription, - those against whom proceedings for termination of a specially protected tenancy or termination of a lease agreement in respect of a flat have been instituted, until the end of those proceedings, - those owning a dwelling house or flat in the same place [village, town or city], - those who have left the Republic of Croatia or have moved to the occupied territories and have not used the flat for more than six months.

Section 20 (1 and 2) of the 1995 Amendments provided that a written request to purchase a state-owned flat (the first request) had to be made within sixty days of the date of the 1995 Amendments’ entry into force (paragraph 1), after the expiry of which the tenant lost his or her right to purchase the flat (paragraph 2). Section 20 (3) provided that the seller had to conclude the purchase contract with the buyer within one year after the expiry of the time-limit referred to in paragraph 1 (this time-limit was by subsequent amendments extended until 31 December 1998). Section 20 (4) provided that if the seller, at the request of the buyer, failed to conclude the contract within the time-limit referred in paragraph 3, the buyer had a right to bring a civil action in the competent court with a view to obtaining a judgment entirely substituting the contract.

Following 37 petitions to review the constitutionality of the 1995 Amendments, on 26 June 1996 the Constitutional Court accepted the initiative and instituted proceedings to that end. On 29 January 1997 it delivered decision no. U-I-697/1995 abrogating a number of provisions of the 1995 Amendments as being unconstitutional. In particular, the Constitutional Court abrogated paragraphs 1 and 2 of sections 16 and 20. It further abrogated paragraph 3 of section 16 in the part relating to the transfer of the right to purchase but held that this abrogation did not relate to sub-paragraphs 6 and 7. Sub-paragraphs 4, 5 and 8 of paragraph 3 of the same section were also abrogated.

It observed that paragraph 2 of section 16, as it read, in fact entitled only the holder of the specially protected tenancy of a state-owned flat to purchase it, thereby effectively excluding the spouse and other members of the household from doing so, an option otherwise available to them under section 6 of the Sale to Occupier Act in respect of socially-owned flats. The Constitutional Court held that the exclusion of that option in respect of state-owned flats was unwarranted and thus amounted to constitutionally impermissible discrimination. In particular, the Constitutional Court held that this discrimination adversely affected, inter alia, a spouse who had acquired a specially protected tenancy by operation of section 64 of the Housing Act but whose tenancy was subsequently terminated as a consequence of the termination of the tenancy of the original holder pursuant to section 102a (1) of that Act.

Paragraphs 1 and 2 of section 20 were also abrogated because of an unwarranted distinction as regards the time-limits for making a request to purchase the flat between the holders of specially protected tenancies of state-owned flats and those of socially-owned flats.

The Constitutional Court noted that the holders of specially protected tenancies of state-owned flats had been obliged to make their request within only sixty days following the entry into force of the 1995 Amendments whereas the holders of tenancies of socially-owned flats had had to do so within one year following the entry into force of the Sale to Occupier Act, which time-limit had been extended several times (eventually until 31 December 1995). In its decision no. Rev-1256/02-2 of 14 July 2004 the Supreme Court interpreted the relationship between the Sale to Occupier Act (in particular its section 4) and the 1995 Amendments as follows: “The plaintiff made a request for purchase of the flat to the respondent on 18 October 1996, that is, after the expiry of the prescribed time-limit (31 December 1995), so the courts [ruled] correctly [when they] dismissed her claim.

The time-limit in question is preclusive, meaning that after its expiry a holder of a specially protected tenancy loses his or her right to make a request to purchase the flat ... The fact that the proceedings for termination of the specially protected tenancy – that ended by the first-instance judgment [...] of 16 April 1996, which became final on 11 July 1996 – were pending between the parties at the time when the time-limit expired (31 December 1995) is not relevant. [...][Those proceedings] did not prevent the plaintiff from making a request to purchase the flat… The provisions of section 16 of the 1995 Amendments on which the plaintiff relies, and which concern the so-called state-owned flats, did not extend the time-limit for making the request to purchase the flat.

Under [section 16 of the 1995 Amendments] the persons, against whom the proceedings for termination of the specially protected tenancy ... have been instituted, could not, until the end of those proceedings, buy a state-owned flat. That means, in particular, that the plaintiff could not have concluded a contract of sale in respect of the flat until 11 July 1996, when the proceedings for the termination of the specially protected tenancy ended ... On that day that impediment ceased to exist ... [H]owever making a written request to purchase the flat before the expiry of the prescribed time-limit is a precondition for the conclusion of the contract [of sale].

Since the plaintiff had not made such a request before the time-limit had expired (31 December 1995) she had lost the right to make the request and the respondent was not obliged to sell her the flat on the basis of the request made after the expiry of the time-limit (18 October 1996). The proceedings for termination of the specially protected tenancy were an impediment to buying the flat (for the conclusion of a contract), but not to making a request to purchase the flat. The existence of the [pending] proceedings does not extend the time-limit for making a request to purchase the flat. The Constitutional Court’s decision U-I-697/1995 of 29 January 1997 abrogating, inter alia, section 20 paragraphs 1 and 2 of the 1995 Amendments is of no relevance to the outcome of these proceedings.

Those abrogated provisions provided that the request ... to purchase the state-owned flat had to be made within sixty days following the entry into force of the 1995 Amendments and that after the expiry of that time-limit the applicant lost the right to buy the flat.

[Those provisions] placed the holders of specially protected tenancies of state-owned flats in an unequal position compared to the holders of such tenancies of flats not owned by the State, because for them the considerably shorter preclusive time-limit for making their request to purchase the flat was prescribed (the prescribed time-limit of sixty days expired on 16 October 1995). By the Constitutional Court’s decision the buyers of state-owned flats were put in the same position as other buyers, but they were not given a privileged status so that the prescribed time-limit for making a request to purchase the flat (31 December 1995), valid for all other buyers, would not apply to them.” The Lease of Flats Act (Zakon o najmu stanova, Official Gazette no. 91/1996 of 28 October 1996), which entered into force on 5 November 1996, abolished the specially protected tenancy as such (section 30 paragraph 1) but provided that proceedings instituted under the Housing Act should be concluded under the provisions of that Act (section 8 paragraph 1). The Lease of Flats Act regulates the legal relationship between landlord and tenant with respect to the lease of flats.

It recognises a special category of tenants, namely those who were previously holders of specially protected tenancies of privately-owned flats or those who did not purchase their flats under the Sale to Occupier Act. That category is subject to a number of protections, for instance, an obligation on the owners that a contractual lease should last for an unlimited period of time; payment of a protected rent (zaštićena najamnina), the amount of which is to be prescribed by the Government, as well as limited reasons for the termination of the lease. Section 37 provides that if none of the persons living in the flat held the specially protected tenancy at the moment of the Act’s entry into force (for example, the household members) they could institute proceedings before the competent court to obtain the status of lessees under a lease agreement with protected rent.

On 3 October 1991 the Government adopted a decree (Uredba o preuzimanju sredstava JNA i SSNO na teritoriju Republike Hrvatske u vlasništvo Republike Hrvatske) whereby it took all the YPA’s property in Croatia into state ownership.