ÎCCJ, Decizia nr. 150/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 318 din 23

decembrie 2002, Tribunalul Giurgiu a condamnat, între alții, pe inculpatul V.I.

la 22 ani închisoare și interzicerea timp de 8 ani a drepturilor prevăzute în

art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit

de grav prevăzută de art. 174 raportat la art. 175 lit. b) și la art. 176 lit.

a) C. pen., precum și la diferite pedepse privative de libertate pentru

săvârșirea altor patru infracțiuni, dispunând, în baza art. 33 lit. a) și art.

34 lit. b) C. pen., să execute pedeapsa cea mai grea, de 22 ani închisoare. În

baza art. 83 C. pen., s-a revocat suspendarea condiționată a executării unei

pedepse anterioare de 3 luni închisoare, dispunându-se ca inculpatul să execute

și această pedeapsă, în total 22 ani și 3 luni închisoare, precum și

interzicerea timp de 8 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C.

pen.

S-a dedus din pedeapsă perioada

arestării preventive, cu începere de la 18 ianuarie 2002 până la 23 decembrie

2003, menținându-se, totodată, starea de arest a inculpatului.

Împotriva sentinței, inculpatul a

declarat apel, acesta fiind respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 256/A

din 6 mai 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva deciziei pronunțate în apel, fiind fixat termen, pentru judecarea

acestuia, la 2 octombrie 2003.

Prin încheierea din 17 iulie 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C. proc. pen., a

constatat că măsura arestării inculpatului este legală și a dispus prelungirea

acesteia până la 15 august 2003.

La data de 14 august 2003, secția

penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea măsurii

arestării inculpatului și, prin încheierea din aceeași zi, a dispus prelungirea

acesteia până la 11 septembrie 2003, inclusiv.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi

considerate motive de casare.

Recursul nu este admisibil.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori

prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin.

(1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,

legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau

revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă

în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător

dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)",

care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru

încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin

care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea

arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de

recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce

nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi

inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la

competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care

se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de

instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi

exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu

obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul V.I. împotriva încheierii din 14 august 2003, pronunțată

de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2536/2003.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000

lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi

avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică azi, 3

septembrie 2003.