Decizia nr. 31 din 24 iunie 2019

Prin Încheierea din 12 martie 2019 pronunţată în Dosarul nr. 30.261/300/2016, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „în interpretarea art. 308 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, coroborat cu art. 549

Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 21 martie 2019 cu nr. 847/1/2019.

Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele:

Codul de procedură civilă

Codul de procedură penală

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti cu nr. 30.261/300/2016, reclamantele A1 şi A2 au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtele B1 şi B2, următoarele:

În motivare, reclamantele au arătat că Certificatul de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981 autentificat de notarul de stat, emis cu privire la succesiunea de pe urma defunctului D, atestă în mod fals că numita C este moştenitoarea legală a acestuia şi că masa succesorală se compune din haine şi cota de 1/8 din dreptul de concesiune asupra unui loc de veci.

Prin Sentinţa civilă nr. 4.320 din 29 aprilie 2002, pronunţată de Judecătoria Sector 2, instanţa a constatat că C nu este moştenitoarea legală a defunctului D, întrucât nu a acceptat succesiunea în termenul de 6 luni de la data decesului, 19 septembrie 1972.

În plângerea penală înregistrată la 26 mai 2000 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 4, pârâta B1 a recunoscut că C nu a acceptat succesiunea după defunct şi a declarat în fals, la 19 ani de la emiterea Certificatului de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981, şi, deşi era în posesia acestui certificat de moştenitor, că nu a dezbătut succesiunea după defunct.

În timpul interogatoriului luat pârâtei B1 în Dosarul nr. 3.597/2003, aceasta a recunoscut că în 1981 a fost personal la notarul de stat, căruia i-a arătat Certificatul de moştenitor nr. 50/1971, care constata că unicul moştenitor al defunctei E este soţul D, masa succesorală fiind compusă din suma de 13.501 lei aflată pe carnete C.E.C. Notarul de stat, deşi cunoştea existenţa Certificatului de moştenitor nr. 50/1971, a emis la 12 iunie 1981 pârâtei B1 certificatele de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981 şi nr. 756 din 12 iunie 1981, săvârşind infracţiunea de fals intelectual.

Reclamantele au susţinut că notarul de stat a emis prin fals intelectual în mod ilegal certificatele de moştenitor succesive nr. 755 şi 756 în 12 iunie 1981, întrucât Certificatul nr. 756 din 12 iunie 1981 atestă în fals numărul, calitatea moştenitorilor legali şi componenţa masei succesorale. Certificatul 755 constată în mod fals atât calitatea de moştenitoare legală a numitei C, cât şi componenţa masei succesorale. Ambele certificate s-au eliberat pe 12 iunie 1981 în condiţiile în care pârâta B1 şi notarul ştiau existenţa şi conţinutul Certificatului de moştenitor nr. 50/1971, iar C nu a acceptat tacit sau expres succesiunea după defunctul D în termen de 6 luni de la decesul acestuia. Prin Decizia nr. 1.702A din 7 septembrie 2004 în Dosarul nr. 3.597/2003 al Curţii de Apel Bucureşti s-a dispus anularea Certificatului de moştenitor nr. 756 din 12 iunie 1981.

Prin Sentinţa civilă nr. 3.895 din 8 aprilie 2016 s-a dispus anularea parţială a Certificatului de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981 cu privire la compunerea masei succesorale relativ la rubrica imobile, menţinând toate celelalte menţiuni ca fiind valabile. Sentinţa a devenit irevocabilă prin constatarea perimării recursului, instanţa de recurs neavând în vedere autoritatea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 4.320 din 29 aprilie 2002 pronunţată în Dosarul nr. 17.827/2000.

La 27 octombrie 2016, reclamantele au depus precizări, în sensul că solicită constatarea falsului, întrucât acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare, pe motiv că a intervenit prescripţia, infracţiunile fiind săvârşite în 12 iunie 1981. Au precizat că solicită să se constate falsul intelectual săvârşit de notarul de stat instrumentator şi infracţiunea de fals în declaraţii săvârşită de pârâta B1, iar certificatul atestă o situaţie care nu corespunde realităţii, şi anume atestă în fals că C este moştenitoarea legală a defunctului D.

Pârâtele au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii, excepţia autorităţii de lucru judecat şi, pe fond, au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivarea excepţiei inadmisibilităţii au precizat că nu se poate constata o situaţie de fapt, iar art. 308 din Codul de procedură civilă nu autorizează cercetarea falsului pe cale principală, ci exclusiv pe cale incidentală, în acţiuni preexistente.

Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat au arătat că prin Sentinţa civilă nr. 3.895 din 8 aprilie 2016 s-a dispus anularea parţială a Certificatului de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981 cu privire la compunerea masei succesorale relativ la rubrica imobile, instanţa menţinând toate celelalte menţiuni ca fiind valabile, motiv pentru care nu se poate analiza din nou valabilitatea certificatului.

Au arătat că prin Certificatul de moştenitor nr. 755/1981 s-a constatat că C este unică moştenitoare a defunctului D, iar conform certificatului de moştenitor nr. 92 din 12 aprilie 1996, eliberat de pe urma aceluiaşi defunct, s-a constatat că unică moştenitoare a acestuia este numita X, în calitate de soră, avându-le, la rândul său, ca moştenitoare pe cele două reclamante. Aceste certificate coexistă în mod inexplicabil, motiv pentru care pârâtele arată că au solicitat constatarea nulităţii absolute a Certificatului de moştenitor nr. 92 din 12 aprilie 1996, fiind în curs de soluţionare Dosarul nr. 2.974/300/2008 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

Au mai subliniat că prin Sentinţa civilă nr. 9.241 din 7 iulie 2009, pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti în Dosarul nr. 16.905/299/2008, s-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, respingându-se cererea de constatare a nulităţii certificatului de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981 pentru autoritate de lucru judecat.

Prin Încheierea din 25 aprilie 2017, instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii, reţinând că nu există un fine de neprimire prin raportare la art. 308 din Codul de procedură civilă, la condiţiile acţiunii în constatare şi la motivarea cererii de chemare în judecată.

Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 10.039 din 28 septembrie 2017, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând următoarele:

Autoritatea de lucru judecat presupune o triplă identitate – de părţi, obiect şi cauză, cerinţe ce nu sunt îndeplinite.

În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat, care presupune o triplă identitate de părţi, obiect şi cauză, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de existenţă, deoarece obiectul litigiului soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 3.895 din 8 aprilie 2016 (pronunţată în Dosarul nr. 6634.01/300/2008 de Judecătoria Sector 2 Bucureşti, definitivă prin respingerea apelului) a fost dat de constatarea nulităţii absolute a Certificatului de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981. Faţă de precizările reclamantelor din cauză pendinte şi de conţinutul acţiunii introductive, s-a arătat că prezenta acţiune este întemeiată pe dispoziţiile art. 308 din Codul de procedură civilă, fiind una în stabilirea falsului.

Cum obiectul şi cauza acţiunii sunt diferite, instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat invocată în raport de această sentinţă, reţinând că aceleaşi considerente sunt pe deplin aplicabile şi în privinţa Sentinţei civile nr. 9.241 din 7 iulie 2009, pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti în Dosarul nr. 16.905/299/2008, obiectul respectivei cauze fiind constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981.

Referitor la Sentinţa civilă nr. 5.273/2003, modificată prin Decizia civilă nr. 1.702A/2004 (Dosar nr. 3.130/2003), instanţa a reţinut că, deşi formal obiectul acţiunii a vizat constatarea nulităţii absolute a Certificatului de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981, în susţinerea cauzei de nulitate absolută s-a arătat că respectivul certificat de moştenitor a fost emis prin săvârşirea de către notarul instrumentator a infracţiunii de fals intelectual şi a infracţiunii de fals în declaraţii de către pârâta B1. Totuşi, motivele concrete învederate în susţinerea pretinsului fals sunt expuse la fila 134 a dosarului şi au constat în: a) atestarea că numita C s-a născut Popovici Popescu, omiţând numele de „Cornet”; b) lipsa cercetării/omisiunea verificării existenţei Certificatului de moştenitor nr. 50/1971; c) atestarea cu privire la componenţa masei succesorale rămase de pe urma numitei X; d) atestarea că numita C este fiica defunctului D.

Or, văzând multiplele precizări ale reclamantelor din prezenta cauză şi clarificările aduse în şedinţa publică din 19 septembrie 2017, prima instanţă a constatat că obiectul prezentei cauze vizează stabilirea falsului la emiterea certificatului de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981 strict pe motiv că s-ar fi consemnat că numita C a acceptat succesiunea de pe urma defunctului D în termenul de 6 luni. Ca atare, acest aspect nu a fost cercetat pe fond de hotărârile menţionate, motiv pentru care a respins ca neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat.

Totuşi, prin raportare la art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanţa a arătat că va avea în vedere susţinerile intimatelor în ceea ce priveşte efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, iar nu ca excepţie, în sens clasic, în măsura în care se va stabili incidenţa autorităţii de lucru judecat la nivel de considerent decisiv în raport cu hotărârile menţionate.

Procedând la soluţionarea pe fond a cauzei, instanţa a reţinut următoarele:

În fapt, prin Certificatul de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981 emis de notarul de stat s-a stabilit că numita C este unic moştenitor de pe urma defunctului D, decedat la data de 16 septembrie 1972.

În drept, instanţa a reţinut că este învestită cu o acţiune în stabilirea falsului, întemeiată pe dispoziţiile art. 308 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „în cazul în care, potrivit legii, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare ori nu poate continua, cercetarea falsului se va face de către instanţa civilă, prin orice mijloace de probă”.

Prin urmare, cu titlu preliminar, deşi doctrina şi jurisprudenţa admit posibilitatea învestirii instanţei civile cu o acţiune în stabilirea falsului pe cale principală – motiv pentru care s-a respins excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâte – totuşi, în aplicarea respectivului articol, o condiţie de fond ce se impune a fi verificată este aceea ca acţiunea penală să nu poată fi pusă în mişcare ori să nu poată continua. Raţiunea acestei condiţii este logică, în raport cu rolul instanţei civile sub aspectul cercetării infracţiunilor – care nu poate apărea decât ca fiind subsidiar şi complementar instanţei penale. Or, în prezenta cauză, reclamantele nu au făcut dovada pretinsei prescripţii a răspunderii penale invocate – care nu poate fi analizată de instanţa civilă şi nici nu poate fi asumată ca dovedită strict pe considerentul că reprezintă un fapt necontestat de partea adversă, fiind necesară existenţa unei ordonanţe/hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţa penală care să statueze asupra imposibilităţii de punere în mişcare/continuare a acţiunii penale. O interpretare contrară s-ar dovedi, fără îndoială, extrem de periculoasă pentru siguranţa raporturilor juridice, dacă s-ar permite instanţei civile să aprecieze asupra posibilelor cauze de întrerupere/suspendare a prescripţiei răspunderii penale, putându-se ajunge la soluţii contrare, având în vedere şi mijloacele de probă diferite de care dispun cele două proceduri – civilă, şi, respectiv, penală.

La dosarul cauzei reclamantele au depus exclusiv o plângere penală pretins formulată de acestea, fără a descrie stadiul procedurii penale, nefiind indicat nici măcar un număr al dosarului penal şi dacă un asemenea dosar a fost constituit (pentru ca, eventual, instanţa să facă ulterior cercetări). Sub acest aspect, sarcina probei le revenea în integralitate reclamantelor, iar aceasta nu a fost complinită.

Mai mult decât atât, independent de argumentul sus-exprimat, instanţa a subliniat considerentul decisiv al Sentinţei civile nr. 5.273/2003, modificată prin Decizia civilă nr. 1.702A/2004, pronunţată în Dosarul nr. 3.130/2003, în care s-a reţinut că dosarul notarial în care s-a eliberat Certificatul de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981 nu mai există fizic încă din anul 2003. Or, astfel cum în mod întemeiat s-a apreciat şi în respectiva decizie, legalitatea unui certificat de moştenitor sau pretinsa săvârşire a infracţiunilor de fals intelectual şi, respectiv, fals în declaraţii nu poate fi nicidecum apreciată doar pe baza unor prezumţii simple, fiind necesară ataşarea dosarelor notariale pentru a se verifica tot probatoriul administrat de notar la momentul eliberării Certificatului de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981.

Altfel spus, cât timp în procedura succesorală se pot administra o serie de probe în dovedirea acceptării succesiunii în termenul de opţiune succesorală [în raport cu dispoziţiile art. 13 alin. (2) din Decretul nr. 40/1953, în vigoare la data emiterii certificatului] – şi cât timp Certificatul de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981 nu identifică în cuprinsul său aceste mijloace de probă (nefiind, de altfel, nici obligatoriu să o facă, potrivit legii), în prezenta procedură civilă nu se poate verifica dacă notarul a cercetat sau nu acceptarea în termen, expresă sau tacită, a succesiunii de pe urma defunctului D de către numita C. Aceasta cu atât mai mult cu cât instanţa civilă, spre deosebire de organele de urmărire penală sau de instanţa penală, dispune exclusiv de mijloacele de probă prevăzute de Codul de procedură civilă, expres şi limitativ prevăzute.

Ca atare, întrucât nu se poate stabili dacă s-au administrat în dosarul notarial sub aspectul termenului în care a fost acceptată succesiunea de către numita C, reaua-credinţă a notarului sau a părţii care a declarat că a acceptat succesiunea în termenul legal nu poate fi prezumată, cum, de altfel, nu se poate prezuma săvârşirea de infracţiuni.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că sarcina probei revine reclamantei, mai ales în raport cu gravitatea acuzaţiilor aduse – pretinse infracţiuni de fals intelectual şi respectiv de fals în declaraţii -, iar această sarcină nu a fost complinită, instanţa a respins ca neîntemeiată acţiunea în stabilirea falsului Certificatului de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele, solicitând desfiinţarea sentinţei şi să se stabilească falsul în baza art. 308 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 289 şi 292 din Codul penal în vigoare la 12 iunie 1981, în sensul ca instanţa să desfiinţeze Certificatul de moştenitor nr. 755, care atestă o situaţie ce nu corespunde realităţii, şi anume atestă în fals că C este moştenitoare a defunctului D.

Prin Decizia civilă nr. 2.426A/15 iunie 2018, Tribunalul Bucureşti a respins apelul ca nefondat, reţinând că s-au formulat cereri noi în apel, atât timp cât, pe lângă solicitarea de stabilire a falsului în baza art. 308 din Codul de procedură civilă, art. 289 şi 292 din Codul penal (forma în vigoare în 12 iunie 1981), în apel reclamantele au solicitat şi desfiinţarea certificatului de moştenitor.

Totodată, s-a apreciat că acţiunea în constatarea falsului în instanţa civilă este supusă condiţiei ca anterior să se fi reţinut de un organ penal că acţiunea penală aferentă nu poate fi pusă în mişcare sau nu poate continua, deoarece o astfel de cercetare a unui fals nu se poate realiza de către o instanţă civilă în locul unei instanţe penale decât excepţional, cu respectarea condiţiilor limitative. Aşa cum a arătat şi prima instanţă, pretinsa prescripţie a răspunderii penale nu poate fi apreciată de către instanţa civilă doar faţă de data pretinsei săvârşiri a unei infracţiuni în condiţiile în care şi în materie de prescripţie a răspunderii penale există cauze de întrerupere, de suspendare asupra cărora instanţa civilă nu are dreptul să se pronunţe tangenţial într-o acţiune civilă. Art. 308 din Codul de procedură civilă prevede expres că doar cercetarea falsului se face de către instanţa civilă, nu şi cercetarea posibilităţii sau imposibilităţii de punere în mişcare sau de continuare a acţiunii penale.

În ceea ce priveşte reţinerea primei instanţe privind inexistenţa fizică a dosarului notarial în care s-ar fi făcut pretinsele falsuri, tribunalul a constatat că aceasta este corectă, contrar susţinerilor apelantelor, atât timp cât se invocă un pretins fals intelectual, instanţa trebuie să verifice în concret ce a făcut, ce nu a făcut, ce a avut la dispoziţie şi ce nu a avut la dispoziţie, ce a avut în vedere, ce nu a avut în vedere notarul căruia i se impută această infracţiune, nu doar ce susţin, declară, recunosc, afirmă părţile sau alte persoane. Casarea actelor, darea lor spre topire sunt operaţiuni specifice procesului de arhivare şi consecinţele acestor proceduri nu pot fi suportate decât de către cel care nu decide să promoveze o astfel de acţiune imediat ce a luat cunoştinţă de actul juridic care ar fi avut la bază pretinse infracţiuni, cu atât mai mult cu cât actul avea o vechime considerabilă.

Mai mult, tribunalul a apreciat că, atât timp cât apelantele-reclamante au învestit instanţa în mod expres cu solicitarea să se constate falsul şi să se constate că notarul a săvârşit infracţiunea de fals intelectual, acesta ar fi trebuit să fie pârât în cauză, pentru că i se impută în mod expres săvârşirea unei infracţiuni în calitate de notar. Doar o acţiune clasică de nulitate certificat de moştenitor se judecă numai cu persoana interesată şi cu persoanele menţionate ca moştenitor în certificat, nu şi cu notarul care a întocmit actul. Or, reclamantele nu au învestit instanţele cu o acţiune în nulitate, ci expres cu o acţiune în constare fals, solicitând să se constate că notarul a săvârşit infracţiunea de fals intelectual.

În eventualitatea în care notarul ar fi fost decedat la data introducerii acţiunii (reclamantele nefăcând dovada certă că acesta ar fi sau nu ar mai fi în viaţă), acţiunea în stabilire fals, pe latura vizând infracţiunea de fals intelectual, ar fi fost vădit nejustificată, pentru că nici Codul de procedură penală în vigoare în 1981, nici Codul de procedură penală actual nu permit constatarea săvârşirii unei infracţiuni în raport cu un pretins infractor odată ce acesta a decedat, ci numai cât timp acesta este în viaţă.

Art. 13 din Codul de procedură penală de la 1968 şi art. 18 din Codul de procedură penală stabileau şi stabilesc că numai în caz de amnistie, prescripţie, retragere a plângerii prealabile, de existenţă a unei cauze de nepedepsire (sau de neimputabilitate ori în cazul renunţării la urmărirea penală în noul cod) şi numai la cererea învinuitului/suspectului sau inculpatului se poate proceda la continuarea procesului penal. În cazul decesului celui învinuit, însă şi, cu atât mai mult, în cazul predecesului, orice acţiune penală în curs în contra acestuia se stinge, legea neprevăzând posibilitatea continuării acţiunii pe latură penală în contra decedatului la solicitarea unei părţi vătămate.

Conform art. 21 din Codul de procedură penală de la 1968, acţiunea civilă rămânea în competenţa instanţei penale în caz de deces al uneia din părţi, introducându-se în cauză moştenitorii acesteia. Art. 24 din Codul de procedură penală actual stabileşte că numai în caz de deces al părţii responsabile civilmente acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale dacă partea civilă indică moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ai părţii responsabile civilmente, în termen de cel mult două luni de la data la care a luat cunoştinţă de împrejurarea respectivă.

În prezentul dosar, reclamantele nici nu i-au indicat pe eventualii moştenitori ai notarului instrumentator (nici nu au făcut dovada că ar fi în viaţă, pentru a justifica de ce nu au formulat acţiunea şi direct în contra acestuia), dar nici nu au învestit prima instanţă cu o acţiune civilă în sensul Codului de procedură penală, pentru că nu s-a solicitat tragerea la răspundere pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale în sensul art. 14, respectiv art. 19 din cele două coduri de procedură, ci s-a solicitat doar stabilire fals, respectiv stabilire autori fals.

Prin urmare, cererea de stabilire a falsului raportată la falsul intelectual, având doar o componentă penală, conform celor solicitate de reclamantele însele prin cererea de chemare în judecată, se putea judeca numai în măsura în care notarul era în viaţă la data introducerii acţiunii şi numai în măsura în care acesta figura ca pârât în proces.

În ceea ce priveşte stabilirea falsului raportat la falsul în declaraţii invocat în cererea de chemare în judecată, tribunalul a reţinut că acest tip de fals nu intră sub incidenţa procedurii falsului prevăzută de art. 308 din Codul de procedură civilă.

Art. 308 din Codul de procedură civilă nu trebuie privit izolat, ci obligatoriu în contextul subsecţiunii IX-a din Codul de procedură civilă din care face parte şi care este şi intitulat „Verificarea înscrisurilor”, respectiv în contextul art. 301-307, care vizează numai falsuri materiale în înscrisuri sub semnătură privată sau înscrisuri autentice, nu şi fals în declaraţii care presupune declararea de către o persoană a unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori omisiunea cu ştiinţă de a declara unele date sau împrejurări.

Procedura falsului prevăzută de art. 308 din Codul de procedură civilă nu vizează susţineri pretins false ale unei persoane la încheierea unui act, netrebuind a fi făcută confuzie între noţiunea de „fals” în sensul obişnuit, din dicţionar, al termenului şi „procedura înscrierii în fals” prevăzută de Codul de procedură civilă şi nici între infracţiunile de „fals” în toate formele reglementate de Codul penal (care includ şi fals în înscrisuri, fals material, fals în declaraţii, fals privind identitate şi uz de fals) şi „procedura înscrierii în fals” prevăzută de Codul de procedură civilă, chiar şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arătând, în jurisprudenţa sa, că procedura înscrierii în fals se referă la înscrisuri ca mijloace materiale de probă, nu la înscrisuri ca negotium, conţinut sau fond al lor.

Prin urmare, falsul în declaraţii nu intră sub incidenţa întregii subsecţiuni a IX-a din Codul de procedură civilă şi, implicit, nici sub incidenţa art. 308 din actul normativ anterior menţionat.

Împotriva Deciziei civile nr. 2.426A/15 iunie 2018, reclamantele au declarat recurs, prin care au solicitat casarea cu reţinere a sentinţei atacate şi stabilirea falsului în baza art. 308 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 289 şi art. 292 din Codul penal în vigoare la 12 iunie 1981 şi art. 25 alin. (3) din Codul de procedură penală, respectiv cu respectarea prevederilor art. 430 alin. (1) şi (2), art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, şi anume stabilirea falsului în ceea ce priveşte Certificatul de moştenitor nr. 755 emis în 12 iunie 1981 de pe urma defunctului D, acesta fiind rezultatul săvârşirii infracţiunii de fals în declaraţii de către intimata B1 şi al săvârşirii infracţiunii de fals intelectual de către notarul instrumentator, care, în complicitate cu intimata B1, a emis şi acest Certificat de moştenitor nr. 755 în 12 iunie 1981.

În cadrul soluţionării acestei căi de atac s-a constatat admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „în interpretarea art. 308 Cod procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, coroborat cu art. 549

Curtea de Apel Bucureşti a constatat admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, reţinând că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, după cum urmează:

Instanţa de sesizare a arătat că obiectul acţiunii deduse judecăţii în cauză constă în cercetarea şi stabilirea falsului pretins săvârşit prin emiterea Certificatului de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981, în sensul că atestarea că C este moştenitoarea legală a defunctului D, ca efect al acceptării succesiunii în termenul de 6 luni, nu corespunde realităţii.

Temeiul juridic al acţiunii promovate îl reprezintă dispoziţiile art. 308 din Codul de procedură civilă.

Într-o primă interpretare a acestor dispoziţii legale, exprimată de ambele instanţe prin hotărârile pronunţate în primă instanţă şi în apel, s-a apreciat că prima condiţie de fond – aceea ca acţiunea penală să nu poată fi pusă în mişcare sau să nu poată continua – nu poate fi analizată de instanţa civilă, ci doar de un organ de cercetare penală sau de instanţa penală. De asemenea, nici cercetarea pe fond a infracţiunilor de fals pretinse de către reclamante nu intră în sfera de competenţă a instanţei civile, deoarece aceasta – spre deosebire de organele de cercetare penală sau de instanţa penală – nu poate verifica dacă notarul a cercetat sau nu acceptarea moştenirii în termen, atât timp cât o instanţă civilă dispune doar de mijloacele de probă prevăzute expres şi limitativ de Codul de procedură civilă.

Un argument în sprijinul acestei interpretări este dat de dispoziţiile art. 549

Prin Decizia nr. 166/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 21 aprilie 2015, Curtea Constituţională a constatat că, spre deosebire de Codul de procedură penală anterior [care prevedea că prin ordonanţa de încetare sau de scoatere de sub urmărire penală procurorul sesiza instanţa civilă competentă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris – art. 245 alin. 1 lit. c

De asemenea, Curtea Constituţională a analizat compatibilitatea dispoziţiilor din Codul de procedură penală care dau în competenţa judecătorului de cameră preliminară soluţionarea sesizărilor având ca obiect desfiinţarea unui înscris, constatând că acestea nu sunt afectate de vicii de neconstituţionalitate, constituind expresia aplicării prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţia României, republicată, potrivit cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. Curtea Constituţională a mai constatat că „opţiunea legiuitorului de a atribui judecătorului de cameră preliminară competenţa de a decide cu privire la (. . ) desfiinţarea unui înscris, soluţie diferită de cea reglementată de Codul de procedură penală din 1968, nu este de natură să încalce prevederile constituţionale atât timp cât în cadrul acestei proceduri există posibilitatea administrării de probe, în şedinţă publică, în condiţii de contradictorialitate şi oralitate, cu respectarea garanţiilor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare”.

În cea de-a doua interpretare s-a arătat că dispoziţiile art. 308 din Codul de procedură civilă prevăd că, fără dubiu, cercetarea falsului se face de către instanţa civilă, prin orice mijloace de probă, dispoziţii care nu pot primi o altă interpretare nici după intrarea în vigoare a Codului de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010, respectiv a art. 549

Este deja tranşat, în procedura recursului în interesul legii, faptul că aparţine instanţei civile competenţa de a cerceta falsul.

Or, dezlegarea dată problemei de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanţă, în conformitate cu prevederile art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Astfel, prin Decizia nr. XV/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 8 februarie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. 3 lit. a) din Codul de procedură penală şi a dispoziţiilor art. 184 din Codul de procedură civilă:

În considerentele acestei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că „art. 14 din Codul de procedură penală, referitor la obiectul şi exercitarea acţiunii civile în procesul penal, prevede la alin. 3 lit. a) că repararea pagubei se face potrivit legii civile în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare. [ ]

Pentru cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, instanţa penală nefiind deci sesizată cu soluţionarea acţiunii penale, nicio formă de procedură penală nu prevede competenţa acestei instanţe de a se pronunţa cu privire la acţiunea civilă şi de a dispune repararea pagubei în natură prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de reparare.

Ca atare, în lipsa unei norme de procedură care să prevadă competenţa instanţei penale de a soluţiona acţiunea civilă în cauzele în care procurorul a adoptat o soluţie de netrimitere în judecată şi în raport cu prevederile art. 184 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora când nu este caz de judecată penală sau dacă acţiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanţa civilă, prin orice mijloace de dovadă, competenţa de a dispune desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, aparţine instanţei civile.

În ceea ce priveşte dreptul la acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, exercitată în faţa instanţei civile, întrucât art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă prevede că Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege, iar normele de procedură sunt de strictă interpretare, procurorul are calitatea procesuală activă numai în limitele stabilite prin acest text de lege. Prin urmare, procurorul poate exercita în faţa instanţei civile acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat numai în cazurile prevăzute în art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

În celelalte cazuri, având în vedere principiul disponibilităţii, ca principiu general al desfăşurării procesului civil, acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat aparţine părţilor”.

Potrivit art. 518 din Codul de procedură civilă, decizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării.

Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XV/2005 a avut ca obiect interpretarea dispoziţiilor art. 14 alin. 3 lit. a) din vechiul Cod de procedură penală şi a dispoziţiilor art. 184 din vechiul Cod de procedură civilă.

Potrivit art. 14 alin. 3 lit. a) din vechiul Cod de procedură penală (obiectul şi exercitarea acţiunii civile): Repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile:

Legea nr. 29/1968 privind Codul de procedură penală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, a fost abrogată prin art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale.

Noul Cod de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010 cuprinde aceeaşi soluţie normativă ca cea reglementată de art. 14 alin. 3 lit. a) din vechiul Cod de procedură penală, fapt care reiese, în opinia instanţei, din dispoziţiile art. 19 alin. (5) şi 25 alin. (3) din noul Cod de procedură penală.

De asemenea, art. 184 din Codul de procedură civilă de la 1865 – dispoziţii care au făcut obiectul interpretării prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XV/2005 – statua următoarele: „Când nu este caz de judecată penală sau dacă acţiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanţa civilă, prin orice mijloace de dovadă”.

Codul de procedură civilă de la 1865 a fost abrogat prin art. 83 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, însă aceeaşi soluţie legislativă se regăseşte şi în noul Cod de procedură civilă, art. 308 preluând aproape identic conţinutul art. 184 din vechiul Cod de procedură civilă.

În concluzie, instanţa de sesizare a constatat că intrarea în vigoare a noilor coduri, de procedură civilă, respectiv de procedură penală, nu este de natură să conducă la încetarea efectelor Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în interesul legii nr. XV/2005, atât timp cât soluţia legislativă din noul act normativ este identică, în conţinut, cu cea reglementată de actul abrogat.

Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, Curtea a constatat admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţ