ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1332/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea civilă din 22.01.2016 pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj, în dosarul nr. x/2011, a fost admisă cererea de repunere pe rol formulată de către reclamant A., a fost repusă cauza pe rol, respinsă atât cererea de amânare, cât și cererea de suspendare formulate de către pârâtă. A fost respinsă cererea de suspendare formulată de către pârâtă în baza art. 244, alin. (1), pct. 2 C. proc. civ.. A fost amânată pronunțarea hotărârii pentru data de 29 ianuarie 2016, iar apoi pentru 05.02.2016, după care, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru 12.02.2016.

Prin sentința civilă nr. 392/12.02.2016, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2011 a fost admisă cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta CETATEA NOUĂ.

A fost recunoscută sentința arbitrală pronunțată în Varsovia, Polonia, la data de 27 mai 2011 de Tribunalul Arbitral, în legătură cu arbitrajul dintre CETATEA NOUĂ S.R.L. și A. S-a încuviințat executarea pe teritoriul României a sentinței arbitrale pronunțate în Varsovia, Polonia, la data de 27 mai 2011 de Tribunalul Arbitral, în legătură cu arbitrajul dintre CETATEA NOUĂ S.R.L. și A.

S-a luat act de precizarea reclamantei în sensul că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut, în esență, următoarele:

Prin cererea, înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 12.07.2011, sub numărul de dosar de mai sus, reclamanta A. a chemat in judecată pe pârâta CETATEA NOUĂ S.R.L., solicitând tribunalului ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună recunoașterea și încuviințarea executării pe teritoriul României a Sentinței Arbitrale pronunțată la 27.05.2011 de Tribunalul arbitral polonez.

Prin sentința arbitrală pronunțată în Varsovia, Polonia, la data de 27 mai 2011 de Tribunalul Arbitral, compus din Dr. B., în calitate de arbitru unic, în legătură cu arbitrajul dintre CETATEA NOUĂ S.R.L. și A., a fost respinsă în totalitate cererea formulată de CETATEA NOUĂ S.R.L., si s-a dispus achitarea de către CETATEA NOUĂ S.R.L. către A. a sumei de 2.107.671 PLN si 10.000 euro, reprezentând costuri de arbitraj recuperabile, fiind respinse celelalte cereri ale A. privind recuperarea costurilor sale de arbitraj.

Prin sentinta pronuntată la 06.08.2013 de Tribunalul Economic Districtual din Varsovia, sectia economică XX în dosarul nr. x GC 517/11, a fost respinsă plângerea formulată de către CETATEA NOUĂ S.R.L., împotriva A., privind anularea sentintei curtii de arbitraj din data de 27.05.2011 pronuntate de arbitrul unic B. în procedura arbitrală ad hoc .

Prin sentinta pronuntată la 17.07.2014 de Curtea de Apel din Varsovia, sectia civilă VI în dosarul nr. x, a fost respins apelul formulat de către CETATEA NOUĂ S.R.L., împotriva sentintei Tribunalului Districtual din Varsovia din data de 06.08.2013 dată în dosarul nr. x GC 517/11.

Prin hotărârea pronuntată de Curtea Supremă din Polonia la 29.09.2015, a fost respinsă plângerea de casare pentru cercetare formulată de către CETATEA NOUĂ S.R.L., fată de sentinta Curtii de Apel din Varsovia din data de 17.06.2014 dată în dosarul nr. x.

România a aderat la Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958 prin Decretul nr. 186/24 iulie 1961, cu următoarele rezerve: "Republica Populară Romînă va aplica Convenția numai la diferendele rezultate din raporturi de drept contractuale sau necontractuale care sînt considerate comerciale de către legislația sa națională. Republica Populară Romînă va aplica Convenția la recunoașterea și executarea sentințelor date pe teritoriul unui alt stat contractant. În ce privește sentințele date pe teritoriul unor state necontractante, Republica Populară Romînă va aplica Convenția numai pe baza reciprocității stabilite prin înțelegere între părți".

Prin notele de sedintă depuse la dosar la 30.10.2014, pârâta CETATEA NOUĂ S.R.L. a invocat, printre altele, si rezerva de aderare mentionată, arătând că în conditiile în care accidentul a avut ca urmare decesul unei persoane si vătămarea corporală a altor trei persoane, răspunderea reclamantei A. în producerea accidentului si în ceea ce priveste îndeplinirea obligatiilor contractuale asumate excede sferei contractuale si private, fiind în prezenta unei răspunderi penale, care poate si trebuie să fie stabilită în mod exclusiv de instantele penale române, fată de existenta la acea dată pe rolul Judecătoriei Oradea a dosarului penal nr. x/2010 În acelasi sens, pârâta a invocat si faptul că integrarea în ordinea juridică a sentintei arbitrale ar aduce atingere si competentei exclusive a instantei de drept civil în conditiile în care pe rolul Judecătoriei Oradea exista dosarul nr. x/2010, având ca obiect plângerea contraventională formulată de către C. S.R.L., parte responsabilă civilmente în dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Oradea .

Tribunalul a reținut că diferendul dintre părti, ce a fost solutionat prin sentinta arbitrală ce face obiectul cererii reclamantei A., s-a născut în urma formulării de către pârâta din cauza de fată, CETATEA NOUĂ S.R.L. a unei cereri împotriva reclamantei din cauza de fată, A., având ca obiect plata de către aceasta din urmă a sumei de 2.309.496,02 euro, reprezentând daune suportate de către CETATEA NOUĂ S.R.L., ca urmare a faptului că A. si-a încălcat, si-a îndeplinit în mod necorespunzător obligatiile ce îi reveneau în baza contractului de numire a consultantului încheiat între CETATEA NOUĂ S.R.L. si A. la data de 07.05.2007.

În considerentele sentintei arbitrale s-a retinut că în respectivul arbitraj, reclamanta (CETATEA NOUĂ S.R.L.) a căutat să o facă pe pârâtă (A.) răspunzătoare pentru presupusa încălcare a obligatiilor contractuale ale pârâtei care decurg din CNC (contractului de numire a consultantului încheiat între părti la 07.05.2007) si anexa nr. 3, încheiată între părti probabil în luna aprilie sau mai 2008 (pct. 152 si 39 din sentinta arbitrală, dosar Tribunalul Bihor).

Prin sentinta penală nr. 1400/2014 pronuntată de Judecătoria Oradea la 24.11.2014 în dosarul nr. x/2010, au fost condamnati inculpatii D. si E. pentru săvârsirea unor infractiuni prevăzute de art. 31 alin. (1), (2) si 3 din Legea nr. 10/1995, iar cu privire la reclamanta din cauza de fată, A., având în dosarul penal calitatea de parte responsabilă civilmente, s-a pronuntat solutia de admitere în parte a actiunii civile formulate de persoanele vătămate, printre care si pârâta din cauza de fată, CETATEA NOUĂ S.R.L., cu obligarea în solidar a inculpatilor si a părtilor responsabile civilmente la plata despăgubirilor în favoarea părtilor civile, respectiv a sumei de 9.146.546,04 RON si 20.156 euro, reprezentând daune materiale, în favoarea părtii civile CETATEA NOUĂ S.R.L. .

Prin aceeasi sentintă penală, a fost respinsă cererea formulată de avocatul părtii responsabile civilmente A., privind recunoasterea pe cale incidentală a sentintei arbitrale din 27.05.2011 pronuntate de către arbitrul unic Dr. B., după cum rezultă din coroborarea sentintei cu încheierea camerei de consiliu din 22.01.2015 pronuntată de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2010 .

Împotriva sentintei penale mentionate au fost formulate apeluri, deduse judecătii Curtii de Apel Oradea, nesolutionate până la data pronuntării prezentei hotărâri.

Fată de acestea, tribunalul a reținut că sentinta arbitrală în cauză a fost pronuntată în solutionarea unui diferend rezultat din raporturi de drept contractuale care sunt considerate comerciale de către legislația României, fată de prevederile art. 1 si 2 Cod com. Împrejurarea că situatia de fapt dedusă judecătii în dosarul arbitral face obiectul si a dosarului penal nr. x/2010 aflat pe rolul Curtii de Apel Oradea nu poate conduce la concluzia că natura raporturilor juridice dintre părti nu ar fi contractuală si comercială, de vreme ce în dosarul penal mentionat reclamanta A., nu are calitatea de inculpat, ci de parte responsabilă civilmente, pârâta CETATEA NOUĂ S.R.L. având calitatea de parte civilă, instanta penală nefiind învestită si neinvestindu-se nici din oficiu cu solutionarea unei actiuni penale împotriva reclamantei A. După cum rezultă din considerentele sentintei penale mentionate, în dosarul penal nr. x/2010 nu s-a pus în discutie săvârsirea de către reclamanta A. a vreunei infractiuni. Pe de altă parte, tribunalul trebuie să se raporteze în primul rând la obiectul diferendului dedus judecătii în dosarul de arbitraj în care a fost pronuntată sentinta arbitrală cu privire la care se cere recunoasterea si încuviintarea executării, obiect stabilit de către reclamanta ce a învestit tribunalul arbitral, pârâtă în cauza de fată, prin cererea acesteia, fiind de netăgăduit că în dosarul arbitral reclamanta a solicitat despăgubiri pentru neexecutarea unor obligatii contractuale, iar nu pentru săvârsirea de către A. a unei fapte civile delictuale, si cu atât mai putin a unei infractiuni.

În consecintă, tribunalul a reținut că rezervele cu care statul român a aderat la Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958 nu operează în prezenta cauză, iar convenția este pe deplin aplicabilă speței de față, având în vedere si faptul că si Republica Polonia a aderat la această conventie.

Cât privește adoptarea de către România a Legii nr. 105/1992, intrată în vigoare la data de 30 noiembrie 1992, tribunalul a reținut că această împrejurare nu poate înlătura aplicabilitatea Convenției pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958, întrucât adoptarea unei legi interne cu eventuale dispoziții contrare convenției nu are semnificația juridică a unei denunțări a convenției în sensul art. 13 din convenție.

Totodată, tribunalul a reținut faptul că dispozițiile Convenției pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958 au forță juridică superioară dispozițiilor Legii nr. 105/1992, reprezentând rezultatul voințelor concordante ale statelor semnatare ale convenției, spre deosebire de prevederile actului normativ intern, care reprezintă voința legiuitorului român. Desigur, în principiu, dispozițiile convențiilor internaționale cuprind doar drepturi și obligații ale statelor semnatare, însă Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958, prin excepție, conține dispoziții care conferă drepturi și stabilesc obligații în sarcina persoanelor fizice sau juridice care se prevalează de dispozițiile sale normative în fața instanțelor statelor semnatare, iar aceste dispoziții fac parte din dreptul intern român, conform prevederilor art. 11 alin. (2) din Constituția României. Or, în condițiile în care Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958 face parte din dreptul intern, persoanele fizice și juridice pot invoca direct, in fața instanței, dispozițiile de drept material și procedural care reglementează raporturile juridice deduse judecății.

Asa fiind, la soluționarea prezentei cauze, tribunalul a avut în vedere și dispozițiile Legii nr. 105/1992, care reglementează și efectele hotărârilor străine pe teritoriul României și modalitățile în care aceste hotărâri pot fi recunoscute și puse în executare pe teritoriul României, respectiv art. 181, art. 167 - 178 si art. 171, cu mențiunea că se va ține seama de aceste dispoziții legale în măsura în care acestea nu contravin regulilor speciale aplicabile recunoașterii și executării sentințelor arbitrale străine, astfel cum acestea sunt stabilite prin Convenția de la New York.

Cerințele de ordin procedural pe care trebuie să le îndeplinească cererea reclamantei pentru a fi admisă sunt cele stabilite prin dispozițiile art. 3-5 din Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958, iar dispozițiile normative din dreptul pozitiv român (Legea nr. 105/1992) contrare convenției sau care conțin obligații suplimentare celor stabilite prin convenție sunt inaplicabile în speță, aplicarea lor fiind înlăturată de forța juridică superioară a convenției internaționale. De altfel, aceeași concluzie se desprinde și din dispozițiile art. 10 ale Legii nr. 105/1992, potrivit cărora dispozițiile acestei legi sunt aplicabile în măsura în care convențiile internaționale la care România este parte nu stabilesc o altă reglementare.

În conformitate cu dispozițiile art. 3 din Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958, "fiecare din Statele contractante va recunoaște autoritatea unei sentințe arbitrale și va acorda executarea acestei sentințe conform regulilor de procedură în vigoare pe teritoriul unde sentința este invocată în condițiile stabilite în articolele următoare. Pentru recunoașterea sau executarea sentințelor arbitrale cărora se aplica prezenta Convenție nu vor fi impuse condițiuni mult mai riguroase, nici cheltuieli de judecată mult mai ridicate, decât acelea care sunt impuse pentru recunoașterea sau executarea sentințelor arbitrale naționale".

La art. 4 din Conventie, se prevede că "pentru a obține recunoașterea și executarea arătată în articolul precedent, partea care cere recunoașterea și executarea trebuie sa producă odată cu cererea: a) originalul sentinței autentificat în mod cuvenit, sau o copie a acestui original întrunind condițiile cerute pentru autenticitatea sa; b) originalul convenției arătate în articolul II sau o copie întrunind condițiile cerute pentru autenticitatea sa; Dacă menționată sentință sau menționată convenție nu este redactată într-o limbă oficială a țării în care sentința este invocată, partea care cere recunoașterea și executarea sentinței va trebui să producă o traducere a acestor piese în aceasta limbă. Traducerea va trebui să fie certificată de un traducător oficial, sau de un traducător cu jurământ, ori de un agent diplomatic sau consular".

Potrivit dispozitiilor art. 5 din Conventie, "recunoașterea și executarea sentinței nu vor fi refuzate, la cererea părții contra căreia ea este invocată, decât dacă aceasta face dovada în fața autorității competente a țării unde recunoașterea și executarea sunt cerute: a) că părțile la convenția amintită în articolul II, erau, în virtutea legii aplicabile lor, lovite de o incapacitate, sau că convenția menționată nu este valabilă în virtutea legii căreia părțile au subordonat-o, sau în lipsa unor indicații în acest sens, în virtutea legii țării în care sentința a fost dată; sau b) că partea împotriva căreia este invocată sentința nu a fost informată în mod cuvenit despre desemnarea arbitrilor sau despre procedura de arbitraj, sau că i-a fost imposibil, pentru un alt motiv, să-și pună în valoare mijloacele sale de apărare; sau c) că sentința se referă la un diferend nemenționat în compromis, sau care nu intra în prevederile clauzei compromisorii, sau că ele conțin hotărâri care depășesc prevederile compromisului, sau ale clauzei compromisorii; totuși, dacă dispozițiile sentinței care au legătură cu problemele supuse arbitrajului pot fi disjunse de cele care au legătură cu probleme care nu sunt supuse arbitrajului, primele pot fi recunoscute și executate; sau d) că constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj nu a fost conformă cu convenția părților, sau, în lipsa de convenție, că ea nu a fost conformă cu legea țării în care a avut loc arbitrajul; sau e) că sentința nu a devenit încă obligatorie pentru părți sau a fost anulată sau suspendată de o autoritate competentă a țării în care, sau după legea căreia, a fost data sentința. Recunoașterea și executarea unei sentințe arbitrale vor putea fi, de asemenea, refuzate dacă autoritatea competentă a țării în care se cere recunoașterea și executarea constată: a) că în conformitate cu legea acestei țări obiectul diferendului nu este susceptibil a fi reglementat pe calea arbitrajului; sau b) că recunoașterea sau executarea sentinței ar fi contrară ordinei publice a acestei țări".

Verificând îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 3-5 din Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958, tribunalul a reținut că reclamanta a depus copia originalului sentinței arbitrale pronunțată în Varsovia, Polonia, la data de 27 mai 2011 de Tribunalul Arbitral, în legătură cu arbitrajul dintre CETATEA NOUĂ S.R.L. și A., apostilat, si traducerea legalizată în limba română, a acesteia, traducerea fiind realizată de traducătoarele autorizate F. si G., iar semnătura acestora fiind legalizată prin încheierea de legalizare nr. 5954/05.07.2011 a notarului public H., încheierea si traducerea legalizată fiind depuse în original .

În conformitate cu dispozițiile art. 2-3 din Convenția de la Haga din 5 octombrie 1961 pentru suprimarea supralegalizării actelor oficiale străine, la care România a aderat prin O.G. nr. 66/1999, modificată prin Legea nr. 121/2005, singura formalitate care poate fi cerută pentru certificarea autenticității semnăturii, a competenței funcționarului care a semnat actul și a autenticității ștampilei aplicate pe un act oficial este certificatul prevăzut de art. 4 din această convenție (apostila). Republica Polonia a ratificat această convenție, astfel încât în relațiile dintre cele două state menționate Convenția de la Haga din 5 octombrie 1961 pentru suprimarea supralegalizării actelor oficiale străine își produce pe deplin efectele, iar tribunalul nu poate solicita reclamantei să producă sentința arbitrală de care aceasta s-a prevalat în formă supralegalizată, apostilarea fiind suficientă pentru stabilirea autenticității acesteia.

De asemenea, la dosar au fost depuse, în copie apostilată, si în traducere legalizată în limba română, contractul de numire a consultantului pentru proiectul Cetate Oradea România încheiat între CETATEA NOUĂ S.R.L. si A. în mai 2007 si anexa nr. 3 la acest contract încheiată între aceleasi părti, traducerea fiind realizată de traducătoarele autorizate F. si G., iar semnătura acestora fiind legalizată prin încheierea de legalizare nr. 5961/05.07.2011 a notarului public H., încheierea si traducerea legalizată fiind depuse în original .

În consecintă, tribunalul a reținut că în cauză sunt îndeplinite conditiile prevăzute de art. 4 din Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958.

Totodată, pârâta nu a făcut dovada că ea sau reclamanta erau, în virtutea legii române, respectiv a legii polone, lovite de vreo incapacitate, sau că clauzele compromisorii nu erau valabile în virtutea legii polone, legea polonă fiind legea țării în care sentința arbitrală a fost dată.

Nu s-ar putea retine nici că pârâta CETATEA NOUĂ S.R.L. nu ar fi fost informată în mod cuvenit despre desemnarea arbitrilor sau despre procedura de arbitraj, dealtfel aceasta fiind chiar partea care a initiat procedura arbitrajului, procedură în care a avut calitatea de reclamantă, aceasta neinvocând nici faptul că nu ar fi participat la desemnarea arbitrului unic.

În ceea ce priveste imposibilitatea pârâtei CETATEA NOUĂ S.R.L. de a-si pune în valoare mijloacele sale de apărare, aceasta a fost invocată de către pârâtă atât ca argument pentru a se face aplicarea prevederilor art. 5 pct. 1 lit. b) din Conventie, cât si pentru a se face aplicarea prevederilor art. 5 pct. 2 lit. b) din Conventie, pârâta invocând faptul că recunoasterea si executarea sentintei ar fi contrară ordinii publice a României, ca urmare a faptului că în procedura arbitrală ar fi fost încălcat dreptul său de apărare, egalitatea părtilor si principiul aflării adevărului, această apărare urmând a fi tratată la analizarea incidentei art. 5 pct. 2 lit. b) din Conventie.

Pârâta a invocat, de asemenea, inexistenta unei conventii arbitrale între părti, respectiv faptul că clauza de la art. 15 din contractul de numire a consultantului pentru proiectul Cetate Oradea România încheiat între CETATEA NOUĂ S.R.L. si A. la 07.05.2007 nu ar fi aplicabilă si în ceea ce priveste anexa nr. 3 la acest contract încheiată între aceleasi părti, raportat la statuarea prin sentinta arbitrală a împrejurării că pretentiilor CETATEA NOUĂ S.R.L. îi sunt aplicabile prevederile anexei nr. 3 la contract încheiată între părti, precum si a împrejurării că această anexă a fost considerată de tribunalul arbitral ca fiind un nou contract încheiat între părti.

La pct. 6 din sentinta arbitrală în cauză s-a retinut că jurisdictia Tribunalului arbitral se bazează pe clauza privind solutionarea litigiilor cuprinsă în art. 15 din contractul de numire a consultantului încheiat între CETATEA NOUĂ S.R.L. si A. la 07.05.2007, la pct. 168 din sentinta arbitrală retinându-se că de fapt si de drept, anexa nr. 3 trebuie să fie si este considerată de tribunalul arbitral un nou contract încheiat între părti, care, prin referire la contractul încetat, include în cuprinsul său numai clauzele din contract care sunt relevante si compatibile cu noul domeniu al sarcinilor consultantului, adică ale A., în baza anexei nr. 3, retinându-se de asemenea, că nu există niciun dubiu că, de exemplu, clauza referitoare la solutionarea litigiilor cuprinsă în articolul 15 din contract este inclusă prin referire în anexa nr. 3 si poate servi ca bază a jurisdictiei Tribunalului Arbitral în vederea solutionării problemelor apărute din anexa nr. 3 .

Tribunalul a reținut corectitudinea si coerența considerentelor sentintei arbitrale în ceea ce priveste competenta tribunalului arbitral, stabilite de altfel si de instantele judecătoresti ale Republicii Polonia, respectiv Tribunalul Districtual din Varsovia si Curtea de Apel din Varsovia, sentinta arbitrală fiind mentinută si prin hotărârea Curtii Supreme din Polonia.

În acest sens, tribunalul a apreciat că nu se poate retine inexistenta unei clauze arbitrale în ceea ce priveste raporturile dintre părti deduse judecătii în litigiul solutionat prin sentinta arbitrală în cauză, împrejurarea că anexa nr. 3 la contract, încheiată între părti, nu contine în cuprinsul său clauza compromisorie de la art. 15 din contract, nefiind de natură a justifica concluzia că această clauză compromisorie nu ar fi aplicabilă si în ceea priveste raporturile dintre părti decurgând din aplicarea prevederilor anexei nr. 3, de vreme ce în cuprinsul acestei anexe părtile au făcut referire expresă la contractul anterior încheiat între ele, din data de 07.05.2007, acestea stipulând în mod expres faptul că noua conventie este încheiată ca o anexă la acel contract. Or, conventia cuprinsă în anexa nr. 3 fiind încheiată de către părti ca o anexă la contractul anterior încheiat între ele, din 07.05.2007, se impune concluzia că acestea au înteles ca în raporturile dintre ele să se aplice prevederile contractului respectiv, din 07.05.2007, în măsura în care acestea erau compatibile cu clauzele si obiectul noii conventii. Asa fiind, anexa nr. 3 făcând trimitere expresă la contractul din 07.05.2007 si fiind încheiată ca o anexă la acest contract, este guvernată si de prevederile art. 15 din acest contract, continând clauza compromisorie potrivit căreia tribunalul arbitral si-a retinut competenta.

Nu poate fi trecută cu vederea nici împrejurarea că pârâta CETATEA NOUĂ S.R.L., reclamantă în litigiul arbitral, a fost partea care a demarat litigiul arbitral, învestind tribunalul arbitral cu formularea pretentiilor împotriva reclamantei A., pârâtă în litigiul arbitral. Totodată, pârâta CETATEA NOUĂ S.R.L. nu a contestat în niciun moment în fata tribunalului arbitral competenta acestuia, desi aceasta a avut cunostintă de apărarea pârâtei din litigiul arbitral, A., în sensul că anexa nr. 3 este o conventie nouă încheiată între părti, pârâta CETATEA NOUĂ S.R.L. fiind reprezentată prin apărători alesi, avocati, în litigiul arbitral, iar acesteia fiindu-i comunicate toate memoriile părtii adverse, împrejurare necontestată de către aceasta. Dimpotrivă, după cum rezultă din mentiunile sentintei arbitrale, reclamanta A. este cea care a contestat în fata tribunalului arbitral competenta acestuia, după care a renuntat la această exceptie (pct. 95 si 111 din sentinta arbitrală, filele x si 86, dosar Tribunalul Bihor). Or, având cunostintă despre apărările pârâtei din litigiul arbitral, A., în sensul caracterului dinstinct al anexei nr. 3 fată de contractul din 07.05.2007, pârâta CETATEA NOUĂ S.R.L. ar fi putut ea însăsi să conteste competenta tribunalului arbitral în fata acestuia sau să renunte la cererea formulată, aceasta trebuind să aibă reprezentarea, în conditiile în care a fost reprezentată prin avocati, asupra posibilitătii ca prin sentinta arbitrală să se constate ca întemeiate apărările A. inclusiv sub acest aspect.

Pentru aceste considerente, si în primul rând pentru motivul că anexa nr. 3 a fost încheiată ca o anexă la conventia din 07.05.2007 si deci raporturilor dintre părti decurgând din anexa nr. 3 le sunt aplicabile prevederile contractului încheiat între ele la 07.05.2007 privind clauza arbitrală de la art. 15 din contract, tribunalul a reținut că pârâta CETATEA NOUĂ S.R.L. nu a făcut dovada întrunirii conditiilor vreunuia din cazurile de la lit. c) a art. 5 pct. 1 al Conventiei pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958.

Totodată, tribunalul a reținut că pârâta nu a făcut nici dovada că constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj nu ar fi fost conformă cu conventia părtilor sau cu legea tării în care a avut loc arbitrajul, sau că sentinta nu ar fi devenit încă obligatorie pentru părti sau ar fi fost anulată de o autoritate competentă din Polonia, toate căile de atac promovate de către pârâta CETATEA NOUĂ S.R.L. împotriva sentintei arbitrale fiind solutionate anterior datei pronuntării prezentei hotărâri, astfel că nu se poate retine nici întrunirea conditiilor art. 5 pct. 1 lit. d) si e din Conventia pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958.

Tribunalul a mai reținut și neîntrunirea condițiilor art. 5 pct. 2 lit. a) din Conventie, raportat la considerentele menționate anterior privind caracterul comercial al raporturilor dintre părți si al obiectului diferendului soluționat prin sentința arbitrală.

De asemenea, raportat la prevederile art. 5 pct. 2 lit. a) din Conventie, tribunalul retine că nu pot fi primite nici apărările pârâtei în sensul că recunoasterea sau executarea sentintei ar fi contrare ordinii publice a României.

Astfel, în corelatie si cu concluzia neîntrunirii conditiilor art. 5 pct. 1 lit. b) din Conventie, teza ultimă, tribunalul a reținut netemeinicia apărării pârâtei CETATEA NOUĂ S.R.L. privind nerespectarea în cadrul litigiului arbitral a dreptului său la apărare, a principiului egalitătii si a principiului aflării adevărului, observând în acest sens că aceste apărări ale pârâtei au fost dealtfel analizate si de către Tribunalul Districtual din Varsovia si de către Curtea de Apel din Varsovia, în cadrul solutionării căilor de atac promovate de către CETATEA NOUĂ S.R.L. împotriva sentintei arbitrale în cauză, nici calea de atac dedusă de către aceasta judecătii Curtii Supreme din Republica Polonia nefiind admisă.

În acest sens, tribunalul a reținut că pârâta CETATEA NOUĂ S.R.L. este cea care a învestit prin formularea unei cereri tribunalul arbitral, aceasta a beneficiat de apărători alesi, avocati, i-au fost comunicate pozitiile procesuale ale părtii adverse, a fost în măsură să formuleze cereri în probatiune si s-au administrat probe la cererea acesteia, fiind de asemenea în măsură să îsi prezinte pozitia fată de probatoriul administrat în cauză. Împrejurarea că nu toate cererile în probatiune ale pârâtei CETATEA NOUĂ S.R.L. au fost admise de către tribunalul arbitral nu poate conduce la concluzia încălcării dreptului la apărare al acesteia, de vreme ce probele pe care le propusese anterior acelui moment procesual i-au fost încuviintate, iar după acel moment procedural nu au mai fost încuviintate nici părtii adverse noi cereri în probatiune, fiind respectat deci si principiul egalitătii părtilor. Faptul că există un punct terminus pentru formularea cererilor în probatiune nu este echivalent cu încălcarea dreptului la apărare, câtă vreme până la acel punct partea a avut posibilitatea de a formula cereri si de a i se administra probele solicitate. Faptul că si după respingerea ultimei cereri în probatiune a pârâtei CETATEA NOUĂ S.R.L., reclamantă în litigiul arbitral, a continuat administrarea probatiunii în fata tribunalului arbitral, nu este de natură să infirme corectitudinea măsurii respingerii ultimei cereri în probatiune a acesteia, privind prezentarea unui nou memoriu al expertilor săi, fată de ultimul memoriu al expertilor părtii adverse, de vreme ce probele administrate după aceasta fuseseră din timp anterior încuviintate, iar partea a putut participa în continuare la administrarea probelor anterior încuviintate, precum si să îsi exprime pozitia fată de ansamblul probatoriului administrat, în cadrul dezbaterii asupra cauzei.

Probatoriul administrat în cadrul procedurii arbitrale are un caracter complex, astfel cum este consemnat la pct. 151 din sentinta arbitrală, aspect a cărui realitate nu a fost contestată de către pârâta CETATEA NOUĂ S.R.L., fiind administrată proba cu înscrisuri, proba testimonială cu martori propusi de ambele părti, proba cu rapoartele expertilor si declaratiile orale ale expertilor numiti de către ambele părti. Faptul că rapoartele expertilor au avut concluzii diferite nu era de natură să împiedice tribunalul arbitral să adere la concluziile oricăruia dintre experti, fiecare dintre părti având posibilitatea să prezinte concluziile propriilor experti atât în scris, cât si prin declaratii orale în fata tribunalului arbitral.

Nu se poate retine în consecintă că în cauza arbitrală s-ar fi încălcat principiul dreptului la apărare, principiul egalitătii sau principiul aflării adevărului, după cum a invocat pârâta CETATEA NOUĂ S.R.L.

Nu poate fi retinută încălcarea ordinii publice nici din perspectiva existentei dosarului penal nr. x/2010 pe rolul Judecătoriei Oradea si mai apoi al Curtii de Apel Oradea, nici din perspectiva existentei dosarului având ca obiect plângerea contraventională formulată de C. S.R.L. în dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Oradea.

În acest sens, tribunalul a reținut că problema efectelor ce le poate produce sentinta arbitrală în procesul penal în ceea ce priveste latura penală nu este de natură să fie transată de instanta civilă si nu este nici de natură să justifice respingerea de plano a cererii reclamantei doar pentru motivul existentei pe rolul instantelor române a unui dosar penal, câtă vreme reclamanta nu are calitatea de inculpat în dosarul penal respectiv, iar pe de altă parte potrivit dispozitiilor art. 28 alin. (2) C. proc. civ..pen., "hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia".

Dealtfel, tribunalul a reținut că sentinta arbitrală în cauză priveste raporturile contractuale dintre reclamantă si pârâtă, care au calitatea de parte responsabilă civilmente si respectiv de parte civilă în procesul penal, nu si problema dintre reclamantă si celelalte părti civile din procesul penal, după cum se impune a se observa că reclamanta din cauza de fată nu are calitatea de inculpat în procesul penal. Asa fiind, existenta pe rolul Curtii de Apel Oradea a dosarului nr. x/2010 nu poate constitui un impediment la recunoasterea sentintei arbitrale în cauză si la încuviintarea executării acesteia.

În ceea ce priveste statuările din sentinta arbitrală privind culpa proiectantilor români, nu poate fi trecută cu vederea împrejurarea că acestia din urmă nu au fost părti în litigiul arbitral, astfel că nu este corectă sustinerea pârâtei în sensul că sentinta arbitrală ar fi de natură să producă efecte împotriva acestora, de vreme ce nu le este opozabilă, si deci nu s-ar putea aprecia nici că prin recunoasterea sentintei arbitrale s-ar încălca prezumtia de nevinovătie a inculpatilor din procesul penal.

Si în ceea ce priveste dosarul având ca obiect plângerea contraventională, se impune a se observa că acesta priveste alte părti decât pe cele din litigiul arbitral, părti care deci nu se pot prevala în raporturile dintre ele de sentinta arbitrală în cauză.

În ce priveste împrejurarea că Judecătoria Oradea a respins cererea de recunoastere a sentintei arbitrale în cauză, prin sentinta pronuntată în dosarul penal nr. x/2010, tribunalul a reținut că această chestiune prealabilă a fost solutionată de către instanta penală printr-o hotărâre nedefinitivă, în cauza de fată nu sunt aplicabile prevederile Noului C. proc. civ., fată de art. 24 din acesta, deci nu se poate retine autoritatea de lucru judecat provizorie a sentintei penale nedefinitive, iar potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. civ..pen., "hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite".

Or, în spetă nefiind în prezenta unei hotărâri definitive a instantei penale, tribunalul nu este tinut de aspectele statuate de către aceasta, care dealtfel privesc efectele sentintei arbitrale asupra litigiului din dosarul penal, iar nu întrunirea cerintelor Conventiei pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958, deduse judecătii în cauza de fată.

Totodată, în acord cu considerentele anterior prezentate raportat la natura diferendului dedus judecătii tribunalului arbitral si a neoperării în cauză a rezervelor cu care România a aderat la Conventia pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958, tribunalul a reținut că diferendul dintre părti nu are natură juridică penală, ci comercială, nefiind dedus judecătii tribunalului arbitral faptul că A. ar fi săvârsit o infractiune, cum dealtfel nu este dedus judecătii un astfel de fapt nici în fata instantelor penale din România, în litigiul arbitral analizându-se dacă aceasta si-a respectat sau nu obligatii contractuale asumate fată de CETATEA NOUĂ S.R.L. si a căror nerespectare a invocat-o aceasta din urmă, si dacă poate răspunde pentru prejudiciul suferit de aceasta din urmă nu pentru infractiunile deduse judecătii în dosarul penal nr. x/2010 aflat pe rolul Curtii de Apel Oradea, ci pentru fapta proprie a A. constând în executarea necorespunzătoare sau neexecutarea obligatiilor contractuale. Astfel, actiunea arbitrală a fost întemeiată pe răspunderea contractuală a A., nu pe răspunderea legală, delictuală sau penală a acesteia, fiind vorba despre temeiuri juridice diferite.

Sentinta arbitrală nu este opozabilă decât părtilor din litigiul arbitral, iar nu si altor persoane care au calitatea de părti în dosarul penal mentionat sau Inspectoratului de Stat în Constructii.

Totodată, raportat la apărările pârâtei, tribunalul a reținut că autoritatea de lucru judecat este o exceptie legală absolută, astfel că continutul acesteia nu poate fi dedus dintr-o interpretare per a contrario a prevederilor art. 28 alin. (2) C. proc. civ..pen.

Nu se poate retine deci că sentinta arbitrală în cauză ar aduce vreo atingere ordinii publice din România, aceasta privind doar raporturile juridice contractuale dintre părti si fiind opozabilă doar părtilor din litigiul respectiv, astfel că nu ar fi de natură să aducă vreo tulburare bunului mers al judecătii penale sau să influenteze vreo concluzie a autoritătilor de jurisdictie penală din România, si nici măcar în ceea ce priveste posibila răspundere contraventională a reclamantei, aceasta putându-se prevala de sentinta arbitrală doar împotriva pârâtei, în ceea ce priveste aspectele transate prin aceasta, si dealtfel si pentru realizarea dreptului la plata cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina pârâtei din cauza de fată.

Împotriva sentinței civile nr. 392/12.02.2016 și a încheierii civile din 22.01.2016 a formulat apel S.C. CETATEA NOUA S.R.L. prin care a solicitat admiterea apelului și, pe cale de consecință, modificarea în tot a sentinței civile apelate în sensul respingerii cererii de recunoaștere și încuviințare a executării silite pe teritoriul României a Sentinței arbitrale din 27.05.2011, pronunțată de către arbitrul unic Dr. B.; obligarea intimatei A.. zoo la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul apel și cele ocazionate de judecata în fond a cauzei.

Prin decizia civilă nr. 216/2017 din 10 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă s-a respins cererea de suspendare a executării sentinței civile nr. 392 din 12.02.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Specializat Cluj, formulată de apelanta S.C. CETATEA NOUĂ S.R.L..

S-a respins apelul declarat de S.C. CETATEA NOUĂ S.R.L. împotriva încheierii civile f.n. din 22.01.2016 și sentinței civile nr. 392 din 12.02.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a menținut-o în întregime.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, că apelul formulat cuprinde două categorii distincte de critici vizând pe de o parte autoritatea de lucru judecat și pe de altă parte greșita interpretare a cazurilor de refuz din art. V din Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958.

Apelanta a invocat nelegalitatea hotărârii susținând, în primul rând că, în cauză operează autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 1400/2014 a Judecătoriei Oradea, definitivă în baza decizia penală nr. 271/A/2016 a Curții de Apel Oradea, în ceea ce privește cererea de recunoaștere și încuviințare a executării Sentinței arbitrale din 27.05.2011, pronunțată de către arbitrul unic Dr. B., întrucât o cerere identică formulată în cadrul dosar x/2010 a Judecătoriei Oradea și Curții de Apel Oradea a fost respinsă în mod definitiv prin hotărârile evocate anterior.

De asemenea, susține apelanta, autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 1400/2014 a Judecătoriei Oradea, definitivă în baza dec. pen 271/A/2016 a Curții de Apel Oradea în ceea ce privește soluția asupra laturii penale și a laturii civile a procesului penal coroborată cu refuzul instanțelor penale de recunoaștere pe cale incidentală a Sentinței arbitrale în soluționarea laturii civile a cauzei, se circumscrie cazului de refuz de recunoaștere prevăzut de art. V alin. (2) lit. b) din Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale adoptată la New York la data de 10.06.1958, respectiv, recunoașterea sau executarea sentinței ar fi contrară ordinii publice a țării solicitate.

Prin decizia penală nr. 271/A/27.04.2016 a Curții de Apel Oradea, secția penală, definitivă, a fost soluționat apelul declarat în cauză de către A. împotriva sentinței penale nr. 1400/2014 a Judecătoriei Oradea și a încheierii pen. din data de 22.01.2015 a Judecătoriei Oradea privind îndreptarea erorii materiale din dispozitivul sentinței penale nr. 1400/2014 a Judecătoriei Oradea.

Decizia penală nr. 271/A/27.04.2016 a Curții de Apel Oradea, secția penală a menținut dispoziția din cuprinsul sentinței penale nr. 1400/2014 a Judecătoriei Oradea și încheierea penală din data de 22.01.2015 a Judecătoriei Oradea privind îndreptarea erorii materiale din dispozitivul sentinței penale nr. 1400/2014 a Judecătoriei Oradea de respingere a cererii de recunoaștere și încuviințare a executării Sentinței arbitrale formulată de către A. în cadrul dosar x/2010 privind soluționarea laturii civile â cauzei.

A. a solicitat recunoașterea pe cale incidentală a Sentinței arbitrale în cadrul procesului penal, cerere respinsă în mod definitiv de către instanța penală prin hotărârile evocate anterior.

Intimata a evidențiat că, în hotărârea definitivă în materia penală, respectiv decizia penală nr. 271/A/2016 a Curții de Apel Oradea, motivul refuzului de recunoaștere incidentală a hotărârii Curții de Apel Varșovia este acela că Curtea reține că, de vreme ce sentința arbitrală nu a fost recunoscută, ea nu poate produce efecte și nu este asimilată unei hotărâri pronunțate de instanțele naționale ".

Ca atare, susține intimata, instanța penală nu ține cont de hotărârile poloneze pentru un considerent foarte simplu și anume acela că nu s-a finalizat printr-o hotărâre definitivă la momentul pronunțării hotărârii penale litigiul privind recunoașterea și încuviințarea pe teritoriul României a hotărârii arbitrale, respectiv chiar litigiul de față.

Instanța de apel a reamintit că este autoritate de lucru judecat când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.

Autoritatea de lucru judecat fiind un principiu de interes general, potrivit căruia ceea ce s-a hotărât printr-un act de jurisdicție, bine sau rău, se consideră că exprimă adevărul și judecata nu mai poate fi reluată nu poate fi reținută în cauză întrucât în litigiul anterior, în materie penală nu s-a statuat cu privire la aspectele deduse judecății în litigiul din prezenta acțiune, întrucât în fața instanței penale s-a urmărit pe cale incidentală opunerea efectelor sentinței arbitrale, pe când instanța civilă a fost învestită cu recunoașterea și încuviințarea executării pe teritoriul României a Sentinței Arbitrale pronunțată la 27.05.2011 de Tribunalul arbitral polonez.

Din punct de vedere procesual, autoritatea de lucru judecat îndeplinește două funcții: una de excepție și alta de prezumție. Excepția autorității de lucru judecat are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată.

Trebuie reținut însă că se impune condiția identității de acțiuni care, potrivit legii, reclamă același obiect, aceeași cauză și aceleași părți ceea ce nu poate fi reținut în relația cu litigiul derulat sub regulile C. proc. pen. . Excepția interzicând judecata repetată a aceleiași pricini, efectul ei fiind peremptoriu, îndeplinește funcția extinctivă care însă nu poate fi valorificată în maniera dorită de către apelantă întrucât nu sunt îndeplinite condițiile triplei identități .

Autoritatea de lucru judecat, principiu ce guvernează activitatea de înfăptuire a justiției și în virtutea căruia un litigiu, soluționat printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu mai poate forma obiectul unui nou proces având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți nu este prezentă contrar celor susținute de apelantă.

În mod corect a reținut tribunalul că, în speță nefiind în prezența unei hotărâri definitive a instanței penale, nu este ținut de aspectele statuate de către aceasta, care de altfel privesc efectele sentinței arbitrale asupra litigiului din dosarul penal, iar nu întrunirea cerințelor Convenției pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958, deduse judecății în cauza de fată.

S-a reținut că lipsa din conținutul deciziei penale a referirilor la normele pe care consideră apelanta că le-ar fi aplicat instanța penală în soluționarea chestiunii prejudiciale nu poate fi suplinită prin invocarea faptului că intimații au mai invocat apărări similare cu cele din cauză în exercitarea altor căi de atac.

Doctrina a reținut în mod constant că atât prezumția, cât și excepția lucrului judecat, reprezintă instrumente juridice menite să servească instituția puterii lucrului judecat, și care are la bază două reguli fundamentale: o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată; soluția cuprinsă în hotărâre, fiind prezumată a exprima adevărul, nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre însă pentru aceasta trebuie să fie prezente toate elementele care compun tripla identitate ceea ce în cauză nu se poate reține având în vedere că nu sunt aceleași părți, cauza litigiului este diferită iar, calitatea părților este diferită, chiar și dacă raportarea ar fi numai cu privire la latura civilă.

Autoritatea hotărârii penale în procesul civil și efectele hotărârii civile în procesul penal este reglementată de art. 28 C. proc. pen.

Literatura de specialitate a evidențiat cu privire la raportul în care se află instanța civilă și cea penală că instanța civilă decide liber asupra oricăror chestiuni pe care le implică rezolvarea acțiunii civile, relevanța chestiunilor invocate fiind necesar a fi corelată, în funcție de semnificația constatărilor instanței penale pentru susținerea dispozitivului, acestea fiind și limitele în care se poate opune autoritatea de lucru judecat.

Singurele statuări ale instanței penale, invocate din perspectiva chestiunii prejudiciale, relevă că nu a fost realizată o analiză pe fondul cererii de recunoaștere și executare a hotărârii arbitrale străine cât timp s-a reținut că "În ceea ce privește susținerile părții responsabile civilmente privind efectele hotărârii arbitrale străine...Curtea reține următoarele: ...în acord cu argumentele expuse de instanța de fond, Curtea reține că devreme ce sentința arbitrală nu a fost recunoscută, ea nu poate produce efecte și nu este asimilată unei hotărâri pronunțate de instanțele naționale..."

Apelanta susține că, toate aceste considerente ale hotărârilor penale definitive contrazic în mod evident considerentele Sentinței arbitrale și se opun astfel admiterii cererii de recunoaștere a Sentinței arbitrale, în condițiile în care, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale ar fi practic înlăturată, ca efect al recunoașterii Sentinței arbitrale, ceea ce în mod evident ar constitui o încălcare a prevederilor art. 1200 C. civ. și art. 166 C. proc. civ. privind autoritatea de lucru judecat, norme de ordine publică.

S-a arătat că premisa de la care pornește în analiza autorității de lucru judecat apelanta nu este corectă întrucât cele două instanțe naționale, civilă și penală, au fost învestite cu soluționarea unor chestiuni diferite și contrar susținerilor sale cumulul răspunderii penale cu răspunderea civilă, contractuală sau delictuală, nu poate fi suprimat în maniera dorită de aceasta.

Totodată, instanța de apel, în acord cu statuările instanței de fond, a apreciat că nu poate fi exclusă răspunderea contractuală care apare ca prioritară în raporturile dintre cocontractanți iar antrenarea răspunderii penale nu poate constitui un mijloc de sustragere de la răspunderea civilă, acestea nefiind exclusive.

Aplicarea unor norme imperative, Legea 10/1995, de ordine publică a statului solicitat, sub aspectul stabilirii responsabilității penale nu poate fi opus în maniera dorită de apelantă, întrucât chiar din conținutul art. 28 C. proc. pen. se reține că aceste aspecte nu sunt relevante pentru stabilirea ulterioară a întinderii prejudiciului întrucât ceea ce se opune instanței civile este existența faptei și persoana vinovată, s-a mai reținut.

Apelanta a mai susținut că instanța de fond nu a analizat apărările formulate de către Cetatea Noua cu privire la relevanța sentinței penale nr. 1400/2014 a Judecătoriei Oradea în ceea ce privește caracterul de act autentic al hotărârii judecătorești-sentința 1400/2014 a Judecătoriei Oradea, privind caracterul identic al cererii de recunoaștere pe cale incidentală și a cererii de recunoaștere pe cale directă a unei hotărâri arbitrale, întreaga argumentație a instanței referindu-se la faptul că sentința penală nu ar avea un caracter definitiv sens în care, potrivit art. 27 C. proc. pen., nu beneficiază de autoritate de lucru judecat(nici chiar provizorie) în cadrul judecății de fond.

Prima instanță a reținut că sentința arbitrală în cauză a fost pronunțată în soluționarea unui diferend rezultat din raporturi de drept contractuale care sunt considerate comerciale de către legislația României, fată de prevederile art. 1 si 2 Cod com. Împrejurarea că situația de fapt dedusă judecătii în dosarul arbitral face obiectul si a dosarului penal nr. x/2010 aflat pe rolul Curții de Apel Oradea nu poate conduce la concluzia că natura raporturilor juridice dintre părți nu ar fi contractuală si comercială.

Existența simultană a raporturilor contractuale și a comiterii unor fapte de natură penală, nu poate determina excluderea răspunderii contractuale, fiecare din normele de drept încălcate urmând a fi valorificate în procedura reglementată, fie de normele imperative, fie prin convenția părților cumulul răspunderii penale cu răspunderea civilă fiind unanim admis, iar prevalența răspunderii contractuale în concurs cu răspunderea delictuală fiind de asemenea unanim admisă.

Instanța de apel a reținut că apelanta a fost cea care a înțeles să se prevaleze de clauza compromisorie astfel că opțiunea pentru răspunderea civilă contractuală aparține acesteia iar atitudinea oscilantă ulterioară nu poate fi valorificată în maniera dorită.

Cât privește apelul vizând încheierea civilă din 22.01.2016, instanța de apel a reținut că toate argumentele evidențiate anterior au relevat că și această încheiere apare ca fiind temeinică și legală întrucât în raport de susținerile din cuprinsul cererii de suspendare și efectele pe care soluționarea definitivă a litigiului penal l-ar avea asupra acestui litigiu nu apar ca fundamentate susținerile apelantei.

Astfel, s-a arătat că parcurge