ÎCCJ, decizie (scj.ro #158791)

Răspunderea pentru fapta lucrului. Obliga

ț

ia de garan

ț

ie a păzitorului juridic. Culpa victimei în producerea accidentului. Inexisten

ț

a unei cauze exoneratoare de răspundere

C.civ., art. 1376, art. 1380

Din economia dispozi

ț

iilor art. 1376 din Codul civil rezultă faptul că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri nu instituie, ca și condiții, nici vinovăția păzitorului juridic - fiind expres prevăzut în lege că obligația de reparare a prejudiciului  operează „independent de orice culpă” -, nici existența unei fapte cu caracter ilicit a aceluiași păzitor juridic.

Această formă de răspundere este una obiectivă, indirectă, care nu implică fapta unei persoane, fundamentându-se pe paza juridică exercitată asupra lucrului care produce paguba și are ca temei ideea de garanție a păzitorului juridic care este ținut să își asume riscul producerii unor prejudicii de către lucru.

Contribuția faptei proprii a victimei la producerea accidentului poate determina exonerarea de răspundere civilă a păzitorului juridic al lucrului numai în măsura în care respectiva faptă îndeplinește cumulativ două condiții: să fi constituit singura cauză a producerii prejudiciului și să  fi avut valențele forței majore în raport de fapta lucrului, în conformitate cu prevederile art. 1380 din Codul civil. Însă, în condițiile în care urmările accidentului provocat de conducătorul auto nu au fost cauzate doar de fapta acestuia, ci ele se datorează (în sensul agravării) și formei inadecvate (din punctul de vedere al siguranței rutiere) în care au fost proiectate amenajările rutiere, o atare împrejurare reliefează cu evidență excluderea cauzei de exonerare.

Secția I civilă, decizia nr. 2468 din 12 decembrie 2019

1.Obiectul cauzei.

Prin acțiunea înregistrată la data de 15.05.2014 pe rolul Tribunalului Bihor, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Compania Naționala de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, ca prin hotărârea care se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei C.N.A.D.N.R. SA la plata sumei de 500.000 lei reprezentând despăgubiri morale pentru vătămările corporale grave suferite ca urmare a accidentului rutier din data de 28.11.2012; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1376 alin.(1) Cod civil și celelalte dispoziții legale invocate în motivarea cererii de chemare în judecată.

Pârâta C.N.A.D.N.R. S.A. prin Direcția Regionala Drumuri și Poduri Cluj a formulat

întâmpinare,

solicitând respingerea cererii formulata de reclamant, ca neîntemeiată.

2.Hotărârea instanței de fond:

Prin sentința civilă nr. 60/C din 02.05.2018, pronunțată de Tribunalul Bihor,

s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., dispunându-se obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantului a sumei de 30.000 lei cu titlu de despăgubiri morale. S-au compensat cheltuielile de judecată.

3.Apelul declarat în cauză:

Împotriva acestei sentințe au declarat apel

reclamantul

A. și

pârâta

Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Cluj.

Prin decizia nr. 1304/A din 20.12.2018, Curtea de Apel Oradea - Secția I civilă

a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant A., și de apelanta-pârâtă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere (fostă C.N.A.D.N.R.

)

prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Cluj Napoca, împotriva sentinței civile nr.60/C/2018 pronunțată de Tribunalul Bihor și a respins cererile apelanților de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

4.Cererea de recurs:

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamantul

A. și

pârâta

Compania Națională de Administrare

a Infrastructurii Rutiere prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Cluj Napoca.

1.În motivarea recursului declarat de recurentul-reclamant A.

, se susține în esență că:

Hotărârea recurată nu cuprinde motivele care au determinat instanța de apel sa aprecieze culpa majoritară a reclamantului în producerea accidentului rutier, culpă care să impună cuantificarea daunelor morale conform celor reținute de această instanță.

Arată recurentul că, în spete similare, instanțele de judecată au acordat despăgubiri vădit disproporționate față de cea din prezenta cauză. Face referire, în acest sens, la decizia nr. 1827/2014 pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă, prin care a fost menținută soluția primei instanțe de obligare a C.N.A.D.N.R. SA la plata unor despăgubiri de 1 milion de euro pentru repararea prejudiciului moral suferit de reclamantă. În speța respectivă era vorba de pierderea unui organ, prejudiciu estetic, vârsta fragedă a reclamantei(17 ani).

Se precizează că, prin comparație, și reclamantul recurent a suferit o infirmitate permanentă, și-a pierdut locul de muncă, a stat în comă 2 luni în spital, a avut numeroase reinternări recuperatorii, iar despăgubirile primite de acesta nu reprezintă numai 0,65% din cât s-a acordat în dosarul menționat.

In privința reținerii, într-o proporție de 70%, a culpei reclamantului în producerea accidentului, se arătă că hotărârea atacată nu respectă cerințele legale de indicare a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței de a retine culpa majoritara a reclamantului recurent, respectiv instanța nu a analizat susținerile invocate prin apelul formulat și nu a motivat modul de calcul utilizat de instanța de fond în vederea acordării despăgubirilor morale solicitate de reclamant.

Instanța de apel s-a limitat la a aprecia ca suma de 30.000 lei acordata de instanța de fond nu este excesivă sau disproporționată cu prejudiciul suferit, motiv pentru care a respins criticile apelantei C.N.A.I.R., nereluând aceste argumente față de criticile reclamantului privitoare la cuantificarea daunelor morale, dând o aparență de motivare a hotărârii astfel pronunțate.

Față de apărările din apel referitoare la nemotivarea modului de cuantificare a daunelor morale, consideră recurentul că instanța de apel trebuia să indice, pentru respectarea cerințelor prevăzute de art. 425 alin. (1) Cod procedură civilă, propriile motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătând motivele pentru care s-a menținut hotărârea instanței de fond pe acest aspect.

2.

Prin recursul formulat de recurenta-pârâtă

Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere

prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Cluj Napoca

, se aduc deciziei atacate următoarele

critici:

Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de nelegalitate prevăzut de art.488 alin.(1) pct. 8 CPC.

În mod nelegal instanța de apel a reținut aplicabilitatea art. 1376 Cod civil, considerând întrunite condițiile răspunderii delictuale. În speță, nu este întrunită condiția atragerii răspunderii civile delictuale a C.N.A.I.R. S.A., prin D.R.D.P. Cluj.

Se susține că faptul păgubitor pentru reclamantul A. l-a constituit proasta proiectare a insulelor de calmare a traficului pe DN 79 .

În contractul de lucrări nr. x din 29.07.2014 se prevede, la art. 4, că „executantul se obligă se execute lucrări pentru creșterea gradului de siguranță a circulației pe DN 79, Arad-Oradea, sectorul km 4+250 - 107+745", iar instanța de fond și cea de apel au concluzionat că insulele respective au fost greșit proiectate și, prin urmare, s-a impus corectarea acestora.

În susținerea recurentei-pârâte, expertul auto nu are competența de a se pronunța asupra unor aspecte care exced pregătirii și domeniului său. Prin afirmația reținută de către instanța de apel ca fiind importantă, legat de modul de proiectare a insulelor de calmare, expertul auto și-a depășit propriile competente. În ceea ce privește modalitatea de construire și proiectare a drumului național, se impunea a fi avute în vedere concluziile din raportul de expertiză întocmit de către dl. X., și nu părerea expertului auto, pe care instanța de apel a împărtășit-o în mod necritic.

Consideră recurenta pârâtă că instanța de apel a reținut existenta faptei ilicite fără ca aceasta să fi fost dovedită prin vreun mijloc de probă, și fără a se fi indicat vreo reglementare tehnică care să fi fost încălcată.

Totodată, precizează că lucrările ulterioare la care a făcut referire instanța de apel sunt lucrări executate

pentru creșterea gradului de siguranță rutieră în zonă, nu pentru remedierea unor greșeli de proiectare sau execuție.

În ceea ce privește modalitatea de realizare și de semnalizare a acestor insule de calmare, răspunderea în acest sens revenea antreprenorului în condițiile în care lucrarea nu era recepționată. Chiar dacă instanța a reținut faptul că nu a predat paza juridica a drumului, semnalizarea lucrărilor era obligația exclusivă a antreprenorului lucrării.

Insula de calmare a traficului acroșată de către reclamant  a respectat – în susținerea recurentei pârâte - proiectul tehnic întocmit de SC B. S.A.  Recurenta nici nu a proiectat, nici nu a construit insulele de calmare a traficului de pe DN 79. Proiectarea și execuția acestora s-a făcut în cadrul proiectului de reabilitare a drumului național DN 79 - Contract de reabilitare DN 79, proiect care a obținut toate avizele necesare, iar la momentul producerii evenimentului rutier, responsabilitatea privind întreținerea și semnalizarea sectorului respectiv de drum îi revenea executantului lucrărilor, și nu acesteia.

Se mai arată că din raportul de expertiză tehnică auto reiese că, din poziția de la volanul autoturismului, conducătorul auto a avut posibilitatea observării indicatoarelor rutiere de pe marginea drumului, și că, în condițiile circularii cu viteza legal admisă pe acel sector de drum, cu respectarea normelor de circulație rutieră și a indicatoarelor amplasate în zonă, accidentul putea fi evitat.

Similar, în rezoluția din data de 2.04.2013 data în dosarul penal nr. x/P/2012, s-a reținut că „accidentul de circulație s-a produs din culpa făptuitorului A. care nu a adaptat viteza la condițiile de trafic și de vizibilitate.

Referitor condiția privind legătura de cauzalitate care trebuie să existe între fapta ilicită și prejudiciu, consideră recurenta pârâtă că nici aceasta nu este întrunită cât timp prejudiciul nu s-a produs ca urmare a unei fapte ilicite a C.N.A.D.R. S.A., ci a fost produs exclusiv de către reclamantul A.

Referitor la vinovăția autorului faptei ilicite, se precizează că recurenta nu poate fi ținută răspunzătoare de producerea accidentului. Din nicio probă aflată la dosarul cauzei nu rezulta că la proiectarea si construcția insulelor de calmare, inclusiv în varianta de la momentul producerii evenimentului rutier, nu au fost respectate dispozițiile legale sau că a fost încălcat vreun standard.

Se mai susține că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la invocarea de către recurentă a aplicabilității în cauză a prevederilor art.1380 Cod civil.

În acest context, precizează că intimatul-reclamant este cel în sarcina căruia s-a reținut, de către organele de cercetare penală, culpa producerii evenimentului rutier.

Conform O.U.G. nr.195/2002 privind circulația pe drumurile publice, nu numai în sarcina administratorului

drumului sunt reținute anumite obligații, ci și în sarcina participanților la trafic. În acest sens, sunt evocate prevederile art. 35 și art. 48 din actul normativ.

Consideră recurenta că în mod nelegal instanța de apel a considerat că prejudiciul acordat cu titlu de daune morale nu este unul exagerat, în condițiile în care sumele de bani ce urmează a se acorda cu acest titlu trebuie să aibă efecte compensatorii pentru victimă, și să nu constituie amenzi excesive pentru cel care prin fapta

sa ilicită a stat la originea lor.

La stabilirea cuantumului daunelor morale instanța de judecata trebuie să aibă în vedere și principiul potrivit căruia daunele morale, având drept finalitate compensarea suferințelor psihice ale victimei, suferințe care în sine nu pot fi înlăturate sau vindecate prin presații bănești, nu se pot constitui în sursă de îmbogățire fără just temei a părții civile.

Recurenta pârâtă C.N.A.I.R. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Cluj  a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamatul A., solicitând respingerea acestuia ca nefondat

Și recurentul reclamant a depus întâmpinare la recursul declarat de recurenta pârâtă, solicitând prin aceasta respingerea ca nefondată a căii de atac promovată de partea adversă.

5.Încheierea de admitere în principiu a recursului:

Prin încheierea de ședință din camera de consiliu de la 8.10.2019, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. (fosta C.N.A.D.N.R.), prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj-Napoca împotriva deciziei nr.1304/2018-A pronunțată de Curtea de Apel Oradea – Secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 26.11.2019, în ședință publică, cu citarea părților.

6.Considerentele Înaltei Cur

ț

i asupra recursului:

Analizând recursurile în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 488 C.pr.civ., se rețin următoarele:

1.Criticile aduse de

recurentul reclamant A.

deciziei recurate sunt apreciate nefondate pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce urmează:

Cu titlu preliminar este necesar a fi observat că recurentul atribuie instanțelor de fond și apel constatări care nu își găsesc corespondent în hotărârile pe care respectivele instanțe le-au pronunțat, iar criticile pe care le-a formulat sunt, astfel, concepute în considerarea unei premise eronate, și anume aceea potrivit căreia „cauza producerii rezultatului păgubitor pentru reclamant constituind-o modalitatea de proiectare a insulelor de calmare a traficului pe DN 79 între Oradea și Arad”.

Situația de fapt reținută de prima instanță, și confirmată prin decizia recurată a fost diferită de cea astfel expusă de recurentul reclamant, în sensul că, în antecedența cauzală

a accidentului rutier

, s-a reținut exclusiv culpa conducătorului auto (reclamantul), care nu a adaptat viteza de deplasare la condițiile de trafic și de vizibilitate.

Pe de altă parte, s-a reținut că o

cauză a producerii faptului păgubitor

a constituit-o modalitatea în care au fost proiectate și construite insulele de calmare a traficului rutier pe DN 79 între Oradea și Arad.

Din constatările astfel realizate, reiese că instanțele de fond au făcut distincție între accidentul propriu zis, pe de o parte, și urmările/consecințele acestuia, pe de altă parte, distincție care era necesară în contextul în care aspectul litigios îl constituia prejudiciul pretins suferit de reclamant în urma accidentului, iar pentru tranșarea acestuia era necesar a se stabili dacă, și în ce măsură a contribuit fapta lucrului (despre care s-a pretins că se afla în paza juridică a pârâtei) la producerea prejudiciului reclamat. Necesitatea unei astfel de distincții a fost determinată și de apărarea pe care partea pârâtă a opus-o pretenției reclamantului, și anume aceea că prejudiciul se datorează exclusiv faptei acestuia din urmă de a fi provocat accidentul rutier soldat cu prejudiciul a cărui reparație se cere, argumentându-se că vina exclusivă a conducătorului auto pentru producerea respectivului accident a fost stabilită în cadrul cercetărilor penale.

Privită în acest context, critica recurentului reclamant referitoare la modul de cuantificare a despăgubirilor care i-au fost acordate pentru prejudiciul moral suferit în urma accidentului, nu numai că este formulată prin raportare la o premisă străină de situația de fapt ce s-a stabilit în etapele procesuale anterioare – situație de fapt care nu poate fi reevaluată în  recurs, această cale de atac fiind rezervată unui control judiciar relativ la aspecte de nelegalitate -, dar nici nu evidențiază vreun aspect de nelegalitate susceptibil de analiză în coordonatele motivelor de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) C.pr.civ.

Decizia de speță la care recurentul face referire nu poate constitui suportul unei evaluări a legalității deciziei supuse prezentului recurs pentru că, dincolo de faptul că practica judiciară nu constituie izvor de drept, trebuie avut în vedere că respectiva decizie conține o soluție justificată prin prisma unor circumstanțe particulare litigiului în care ea a fost pronunțată, circumstanțe care - față de prevederile art. 22 alin. (2) și (4) coroborat cu art. 264 C.pr.civ. (norme prin care este stabilită obligația instanțelor de fond de a stabili faptele deduse judecății pe baza cererilor și apărărilor formulate de părți și a analizei libere și coroborate a probelor administrate în litigiul pe care în au efectiv dedus spre soluționare) - nu puteau constitui, în speță, un obstacol în evaluarea elementelor care caracterizează situația de fapt concretă în raport de care a fost cuantificat prejudiciul moral suferit de reclamant.

De aceea, criteriul comparației – invocat prin motivele de recurs - între vătămările suferite de recurentul reclamant și cele suferite de partea reclamantă din litigiul în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 1827/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este de natură a configura caracterul inechitabil al soluției adoptate prin decizia recurată.

În ce privește aprecierea instanței de apel în sensul că recurentul reclamant a avut o culpă majoritară, în proporție de 70%, la producerea prejudiciului, Înalta Curte constată că aceasta reprezintă o concluzie dedusă pe baza elementelor de fapt care au fost reținute în urma reevaluării probelor (corespunzător competențelor conferite prin art. 478-479 C.pr.civ.). Cum evaluarea probelor este lăsată de legiuitor la libera apreciere a instanțelor – prin art. 264 alin. (2) C.pr.civ. -, iar recursul permite realizarea controlului judiciar numai în privința aspectelor care interesează legalitatea deciziei atacate pe această cale, se constată că această chestiune nu poate forma obiect

de reevaluare în această etapă procesuală.

Este nefondată critica – susceptibilă de analiză în coordonatele art. 488 alin. (1) pct. 6 C.pr.civ. - prin care se susține că decizia instanței de apel ar fi nemotivată relativ la întinderea culpei reținută ca aparținând recurentului reclamant. Din lecturarea considerentelor reies cu evidență elementele de fapt pe baza cărora s-a reținut menționata concluzie, și anume: că accidentul putea fi evitat dacă reclamantul ar fi circulat cu viteza legală admisă pe acel sector de drum, cu respectarea normelor de circulație rutieră și a indicatoarelor rutiere amplasate în zonă.

Nu poate fi privită ca fondată nici critica prin care recurentul reclamant susține că hotărârea instanței de apel ar fi contrară exigențelor art. 425 alin. (1) C.pr.civ. pentru că ar fi rămas neanalizate apărările sale referitoare la cuantificarea despăgubirilor morale, în contextul în care argumentele din cuprinsul motivelor de apel relative la netemeinicia soluției primei instanțe privind întinderea despăgubirilor acordate erau formulate în considerarea premisei potrivit căreia întreaga responsabilitate pentru producerea prejudiciului ar reveni pârâtei.  În condițiile în care această premisă a criticii referitoare la cuantumul despăgubirilor a fost apreciată nefondată – reținându-se că pârâtei îi revine o culpă minoritară, de numai 30%, pentru consecințele prejudiciabile suferite de reclamantul apelant în urma accidentului rutier – era lipsită de utilitate analiza argumentelor prin care se tindea a se justifica o mai mare întindere a obligației de despăgubire ce revine pârâtei.

Inutilitatea unei astfel de analize este determinată de împrejurarea că s-a reținut existența unor cauze distincte și concurente la producerea acestui prejudiciu (privit în integralitatea lui), dintre care numai una minoritară imputabilă lucrului aflat în paza juridică a pârâtei, un asemenea context factual impunând ca obligația de despăgubire a paznicului juridic să fie antrenată numai pentru o parte a respectivului prejudiciu, conform exigențelor stabilite prin art. art. 1376 C.civ., dar și celor din art. 1371 alin. (1) C.civ. care prevede că „

În cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o

”.

Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată că nu poate fi reținută incidența motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 C.pr.civ., iar recursul declarat de reclamantul recurent, astfel cum a fost susținut prin criticile analizate în precedent, este nefondat.

2.În ce privește

recursul declarat de recurenta pârâtă

, se constată caracterul nefondat al acestuia în raport de considerentele care vor fi expuse în continuare:

Sub un prim aspect recurenta reproșează instanței de apel că a reținut în mod greșit incidența în cauză a prevederilor art. 1376 C.civ. considerând întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.

În acest context, recurenta face referire la condițiile acestei forme a răspunderii civile, și anume la: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului faptei ilicite.

Argumentele expuse de recurentă în aceste coordonate sunt formulate cu neobservarea trăsăturilor

speciale ale formei de răspundere care își găsește reglementare în art. 1376 C.civ., și anume a faptului că este vorba de o formă de răspundere obiectivă care icumbă persoanei ce are paza juridică a unui lucru, și este atrasă de „fapte ale lucrului”, iar nu de fapte proprii și culpabile ale păzitorului juridic.

Raportul dintre forma de răspundere reglementată prin norma menționată și forma de răspundere (pentru fapta proprie) la care se referă art. 1357 C.civ. este unul de la special la general, astfel încât, în aplicarea principiului general de drept

specialia generalibus derogant

, se impunea ca analiza pretenției de despăgubire întemeiată (de reclamant) pe consecințe prejudiciabile cauzate de un lucru aflat în paza juridică a pârâtei recurente să se realizeze în raport de cerințele menționatei norme speciale și derogatorii, iar nu prin raportare la condițiile specifice răspunderii civile delictuale.

Conform art. 1376 C.civ. „(

1) Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa.

(2) Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul coliziunii unor vehicule sau în alte cazuri similare. Cu

toate acestea, în astfel de cazuri, sarcina reparării tuturor prejudiciilor va reveni numai celui a cărui faptă culpabilă întrunește, față de ceilalți, condițiile forței majore

”.

Din economia normei juridice enunțate rezultă neîndoielnic faptul că această formă de răspundere nu

instituie, ca și condiții, nici vinovăția păzitorului juridic - fiind expres prevăzut în lege că obligația de reparare a prejudiciului  operează „independent de orice culpă” -, nici existența unei fapte cu caracter ilicit a aceluiași păzitor juridic.

Astfel, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri reprezintă o formă de răspundere indirectă, care nu implică fapta unei persoane, ea fiind antrenată independent de orice culpă. Aceasta se fundamentează pe paza juridică exercitată asupra lucrului care produce paguba și are ca fundament ideea de garanție a păzitorului juridic, care este ținut să își asume riscul producerii unor prejudicii de către lucru.

În speță, fiind vorba de o acțiune prin care a fost invocată răspunderea pârâtei recurente pentru un prejudiciul cauzat de existența unei amenajări rutiere (insula de calmare a traficului rutier), în raport de  prevederile art. 1376 C.civ., era necesar să se analizeze: dacă reclamantul a suferit un prejudiciu; dacă existența lucrului reprezentat de menționata amenajare a contribuit sau nu la producerea respectivului prejudiciu; dacă lucrul se afla în paza juridică a entității pârâte.

Or, acestea au fost coordonatele în care trebuie evaluat controlul judiciar realizat de instanța de apel, ținând seama de împrejurarea că, în urma analizei realizate în etapa apelului, a fost confirmată concluzia potrivit căreia lucrul aflat în paza pârâtei a contribuit la consecințele păgubitoare ale accidentului provocat de reclamant.

Chiar dacă accidentul rutier a fost provocat de reclamant – așa cum s-a și reținut în urma evaluării probelor – o atare situație nu excludea posibilitatea reținerii unei

contribuții a „faptei lucrului” la urmările produse de respectivul accident

, pentru că aceste urmări ar fi putut avea o gravitate mai redusă dacă nu ar fi intervenit impactul cu bordura din structura constructivă a insulei de calmare a traficului.

Aspectele de fapt evocate de recurenta pârâtă relativ la vinovăția exclusivă a reclamantului în producerea accidentului rutier au fost valorificate coordonatele menționate ale analizei realizate de instanța de apel, prin aceasta fiind respectate rigorile art. 1376 C.civ.

Se cuvine a fi menționat că această contribuție a faptei proprii a reclamantului la producerea accidentului putea determina exonerarea de răspundere civilă a pârâtei recurente, însă numai în măsura în care respectiva faptă ar fi îndeplinit cumulativ două condiții: să fi constituit singura cauză a producerii prejudiciului și să  fi avut valențele forței majore în raport de fapta lucrului aflat în paza juridică a acesteia din urmă, în conformitate cu prevederile art. 1380 C.civ. Partea pârâtă nu a invocat, însă, o asemenea situație de forță majoră spre a fi analizată instanțelor de fond. Necesitatea ca fapta victimei să aibă caracteristicile forței majore, spre a constitui o cauză de exonerare de răspundere civilă a fost evidențiată în doctrină și în jurisprudență, atât sub imperiul vechiului Cod civil, cât și sub imperiul noului cod adoptat prin Legea nr. 287/2009.

În condițiile în care s-a reținut pe baza probatoriului analizat că, în speță,

urmările accidentului

provocat de reclamant– privite în dimensiunea lor finală – nu au fost cauzate doar de fapta conducătorului auto, ci ele se datorează (în sensul agravării) și  formei inadecvate (din punctul de vedere al siguranței rutiere) în care au fost proiectate și montate bordurile din structura insulei de calmare a traficului de care s-a lovit autoturismul reclamantului, o atare împrejurare de fapt reliefează cu evidență excluderea cauzei de exonerare invocată de

partea pârâtă.

Astfel, prin analiza referitoare la faptele și împrejurările care au condus la producerea prejudiciului descris de reclamant prin cererea de chemare în judecată, instanța de apel – în limitele criticilor formulate de părțile apelante – a constatat că și „fapta lucrului” aflat în paza juridică a recurentei pârâte a contribuit la respectivul prejudiciu, consecința logică și implicită a acestei constatări fiind aceea că motivul de apel prin care se invoca fapta exclusivă a victimei (reclamantului) ca și cauză de exonerare a fost găsit nefondat. Ca atare, nu pot fi privite ca juste criticile prin care se susține – din perspectiva motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8, și a celui prevăzut la pct. 6 al aceluiași articol - omisiunea instanței de apel de a analiza susținerile relative la incidența prevederilor art. 1380 C.civ. sau încălcarea acestei norme.

Argumentele ample prin care recurenta pârâtă evocă o greșită evaluare a probelor nu evidențiază aspecte de nelegalitate apte a fi analizate în coordonatele art. 488 alin. (1) C.pr.civ., în condițiile în care legea nu conține reglementări prin care să impună o acordarea unei anumite forțe probante mijloacelor de probă la care se face referire, respectiv expertizelor judiciare, interogatoriului și înscrisurilor la care recurenta se raportează. De altfel, nici partea nu a indicat vreo dispoziție legală care să fi fost încălcată prin modul de apreciere a probelor, deși a înțeles să subsumeze aceste critici motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ. care se

referă la situația în care „

hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material

.”

Ca principiu, legiuitorul a conferit instanței libertatea de a evalua probele în scopul stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire ele au fost încuviințate, în acest sens fiind dispoziția înscrisă în art. 264 alin. (2) C.pr.civ. conform căreia „

În vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare

”.

Aspectele evocate cu privire la inexistența unei fapte ilicite a pârâtei recurente, la inexistența unei legături de cauzalitate între o asemenea faptă și prejudiciul a cărui reparare s-a cerut în speță, precum și cele referitoare la lipsa oricărei culpe a pârâtei pentru prejudiciul suferit de reclamant sunt formulate cu neobservarea distincției ce trebuie realizate între răspunderea pentru fapta proprie și răspunderea pentru lucruri. Date fiind deosebirile de regim juridic dintre aceste două forme de răspundere civilă – astfel cum au fost expuse în precedent -, și având în vedere faptul că pârâta a fost chemată în judecată spre a răspunde civil în condițiile art. 1376 C.civ., pentru „fapta lucrului” aflat în paza sa juridică, Înalta Curte constată că sunt lipsite de legătură cu prezenta cauză susținerile prin care se tinde la a se demonstra lipsa menționatelor condiții specifice răspunderii civile pentru fapta proprie, astfel că este inutilă analiza lor în prezentul cadru procesual.

Recurenta mai susține că la momentul producerii accidentului se efectuau lucrări la amenajarea rutieră care a fost acroșată de autoturismul reclamantului și din acest motiv bunul respectiv era predat antreprenorului lucrării, iar în acest context ar reveni antreprenorului răspunderea pentru prejudiciul suferit de reclamant. Aceste susțineri au fost făcute și în fața instanței de apel  - prin raportare la soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesual pasive -, și, prin decizia recurată, ele au fost tranșate în sensul că angajarea răspunderii civile a pârâtei este determinată de calitatea sa de păzitor juridic al lucrului, precum și că în raportul juridic dedus judecății este lipsită de relevanță predarea către antreprenor relevată, o atare operațiune având drept consecință predarea numai a pazei materiale, nu și a celei juridice.

Acest raționament al instanței de apel este în deplin acord cu prevederile art. 1376 C.civ., noțiunea de pază utilizată în redactarea acestui text de lege neputând avea decât semnificația de „pază juridică” în contextul în care finalitatea normei juridice este aceea de a asigura un  mijloc de protecție terților cărora le sunt cauzate prejudicii de lucruri, corelativ unei obligații de garanție ce incumbă persoanei ce are calitate de deținător legitim, adică de păzitor juridic.

Se cuvine a fi observat că recurenta se rezumă la a reitera aceste susțineri referitoare la lipsa responsabilității civile determinată de predarea bunului către antreprenor, fără a formula vreo critică la adresa considerentelor în raport de care instanța de apel a reținut netemeinicia lor. Or, în absența unor critici concrete, și ținând seama de constările din precedent nu există suportul reținerii, sub acest aspect, a incidenței prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ.

Cum recursul este o cale de atac în cadrul căreia legea (art. 488 C.pr.civ.) nu permite o evaluare relativă la temeinicia deciziei supuse controlului judiciar, Înalta Curte că nu poate proceda la analiza criticilor formulate de recurentă în privința modului de cuantificare a despăgubirilor destinate reparării prejudiciului moral. Nu există reglementări legale prin care să se fi stabilit criterii legale în raport de care să se cuantifice astfel de despăgubiri, situație față de care criteriile ce sunt avute în vedere de instanțele judecătorești sunt unele consacrate în jurisprudență și în doctrină. Or, aceste criterii sunt inerent legate de situația de fapt concretă din fiecare litigiu în care se acordă acest tip de despăgubiri, ele referindu-se la aspecte precum: personalitatea reclamantului, suferințele încercate de acesta, valorile ce țin de personalitatea umană care au fost lezate în concret, etc.

Or, în speță, au fost avute în vedere tocmai asemenea criterii de evaluare, dar și aspectele de fapt particulare situației reclamantului A., respectiv: suferința fizică și psihică încercată în perioada necesară tratării problemelor de sănătate cauzate de accident și recuperării ulterioare, precum și numărul mare de zile de îngrijiri medicale necesar în acest scop.

Existența sau inexistența unui raport de proporționalitate între prejudiciul ce a fost astfel reținut, pe de o parte, și cuantumul despăgubirilor morale acordate reclamantului, pe de altă parte, ori aprecierea asupra caracterului compensatoriu al sumei respective constituie chestiuni care țin de temeinicia judecății. Astfel, criticile prin care recurenta susține existența unei disproporții între prejudiciul moral stabilit și suma la a cărei plată a fost obligată cu titlu de despăgubiri – critici care au, de altfel, caracter abstract, nefiind evocată vreo legătură cu elemente particulare ale litigiului pendinte - nu pot forma obiect al analizei în recurs pentru ele se referă la aspecte de temeinicie care nu pot fi circumscrise vreunuia dintre cazurile de casare limitativ stabilite prin art. 488 alin. (1) C.pr.civ.

Având în vedere aceste considerentele și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului declarat de pârâta-recurentă, astfel cum a fost susținut prin criticile analizate în precedent.

Pe cale de consecință, în conformitate cu prevederile art. 496 C.pr.civ., recursurile au fost respinse, ca nefondate.