ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1157/2019

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgoviște la 30 iunie 2015 sub nr. x/2015, reclamantul Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu pârâta A. SA a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 283.748,87 RON reprezentând garanție de bună execuție, sumă de bani ce se regăsește în contul A. Agenția Chindia.

Prin Sentința civilă nr. 4277 din 7 decembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Târgoviște în Dosarul nr. x/2015 a fost admisă excepția necompetenței materiale și teritoriale a instanței și a fost declinată competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 24 decembrie 2015, sub nr. x/2015.

Prin Sentința civilă nr. 1441 din 25 aprilie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015 s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive ca neîntemeiată și s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Tribunalul Dâmbovița în contradictoriu cu pârâta A. SA, aceasta din urmă fiind obligată să plătească reclamantei suma de 241.312 RON din contul de garanție.

Împotriva acestei sentințe, pârâta A. SA a declarat apel.

Prin Decizia civilă nr. 147 A din 26 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă s-a admis apelul apelantei-pârâte A. SA împotriva Sentinței civile nr. 1441 din 25 aprilie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată, menținând în rest celelalte dispoziții.

Împotriva Deciziei civile nr. 147 A din 26 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a declarat recurs reclamantul Tribunalul Dâmbovița, iar pârâta A. SA a formulat recursul incident.

Motivele de casare privind recursul reclamantului Tribunalul Dâmbovița:

Prin memoriul de recurs, recurentul Tribunalul Dâmbovița a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și 6 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel pentru analizarea motivului de apel invocat de intimata-pârâtă și considerat ca fiind întemeiat de către instanța de apel cu privire la refuzul intimatei-pârâte de a elibera sumele pretinse de recurentul-reclamant, în raport de faptul că titularul contului a intrat în procedura insolvenței, precum și față de dispozițiile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

Critica ce face obiectul prezentului recurs vizează doar modul greșit în care instanța de apel a dezlegat unul din motivele de apel (dezvoltat la punctul V din considerentele deciziei recurate), aplicând în mod greșit în speță dispozițiile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

În acest sens, recurentul consideră că aceste prevederi nu sunt incidente în speță, întrucât contul în care s-au virat sumele pretinse de recurentul-reclamant nu este un cont de disponibilități bănești, aflat la dispoziția prestatoarei intrată în procedura insolvenței, în sensul prevăzut de art. 48 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

Contrar considerentelor instanței de apel, recurentul solicită să se rețină că acestui cont nu îi sunt aplicabile interdicțiile prevăzute de dispozițiile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, iar suma pretinsă de recurentul-reclamant reprezintă o garanție de bună execuție ce nu a intrat niciodată în patrimoniul societății falite, deci nici aceasta și nici lichidatorul judiciar nu pot dispune de suma virată în contul în litigiu de către recurentul-reclamant.

În acest sens, recurentul susține că aceste prevederi legale urmăresc exclusiv apărarea activului patrimonial al debitoarei, regăsit sub forma unor lichidități disponibile în bănci, de eventuale acțiuni frauduloase ale organelor statutare ale debitoarei în detrimentul interesului comun al creditorilor înscriși în tabelul de creanțe.

În ceea ce privește motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul arată că instanța de apel, analizând motivul formulat de A. vizând excepția lipsei calității procesuale pasive, a reținut că "apelanta are calitate procesuală pasivă", statuând că "natura relației dintre reclamantă și pârâtă (contractuală sau delictuală), dacă contractul de cont dă naștere vreunei obligații față de reclamantă sunt chestiuni ce țin de fondul cauzei".

Însă instanța de control judiciar motivându-și soluția finală de admitere a apelului vine și contrazice în mod flagrant atât raționamentul pozitiv și favorabil recurentului din motivul IV, cât și motivele privind soluționarea excepției lipsei calității procesual pasive sau prima critică referitoare la introducerea în cauză a antreprenorului prin lichidator.

În mod artificial și în contradictoriu cu întreaga motivare a sentinței, recurentul susține că motivul de apel V este îmbrățișat de instanța de apel dând o interpretare total contrară atât raționamentului logic, cât și în mod contrar tuturor celor reținute până la analizarea acestui motiv.

Cu privire la situația de fapt, recurentul arată că în mod judicios instanța de apel a reținut că în virtutea art. 3.5 din Contractul de antrepriză nr. x din 10 decembrie 1997 încheiat între reclamantă (în calitate de beneficiar) și SC B. SA (în calitate de antreprenor), Tribunalul Dâmbovița a virat suma de 241.312 RON, la 24 martie 2009, cu titlu de garanție de bună execuție, în contul de garanții deschis de executant la A.

La data efectuării acestui virament, erau în vigoare Instrucțiunile N4179 din 2 decembrie 2008 emise de A., care în Anexa 5 reglementează modul de constituire al acestor conturi, funcționarea lor precum și cine are dreptul de a beneficia de sumele depuse în acest cont.

Contul în care reclamantul a făcut vărsământul era un cont cu o afectațiune specială, în acesta intrând doar sumele reprezentând garanții de bună execuție.

Cum reclamantul a virat suma de 241.312 RON cu titlu de garanție de bună execuție, iar pârâta nu a refuzat acest virament, între părți s-a încheiat o convenție de garanție. Chiar dacă această convenție nu a fost încheiată în formă scrisă, aceasta nu înseamnă că acordul de voința nu s-a creat.

Astfel, cererea/oferta făcuta de reclamant, constând în virarea garanției de buna execuție în contul deschis la A. de către antreprenor cu acest scop (de a colecta sumele cu titlu de garanție de buna execuție), a fost urmată de executare din partea băncii, banii fiind depuși în contul respectiv.

Banca avea posibilitatea să refuze viramentul pe motiv că nu se încheiase prealabil o convenție tripartită de cont de garanție, însă, prin faptul că a primit banii și i-a depus în contul special rezultă că banca a înțeles să accepte cererea reclamantului, născându-se între aceștia o convenție de cont de garanție.

La această Convenție este parte și antreprenorul, acceptul reieșind atât din dispozițiile art. 3.5 din contractul de antrepriză, prin care acesta și-a dat acordul ca sumele constituite cu titlu de garanție de bună execuție să fie depuse într-un cont deschis la o banca agreată de beneficiar, cât și din faptul ca reprezentantul societății a deschis contul tocmai cu destinația de a fi vărsate garanțiile de bună execuție de către beneficiari.

În acest context, în sarcina băncii, exista obligația de a elibera suma virată cu titlu de garanție de către reclamant, la solicitarea unilaterală a acestuia, dacă invoca crearea unor prejudicii în perioada de garanție prin nerespectarea obligațiilor de către antreprenor.

Motivele de casare privind recursul incident declarat de pârâta A. SA:

Recursul incident declarat de pârâta A. SA vizează considerentele deciziei atacate, sens în care solicită modificarea paragrafelor regăsite în hotărârea instanței de apel în ceea ce privește existența calității procesuale pasive a pârâtei (considerentele de la punctele I - III, pag. 16 - 17 din motivarea deciziei) și în ceea ce privește existența unui contract de garanție (considerentele de la punctul al IV-lea, pag. 17 - 18 din motivarea deciziei).

În temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă existența unor motive contradictorii, precum și încălcarea normelor de drept material de către instanța de apel, cu referire la considerentele referitoare la stabilirea cadrului procesual pasiv și la considerentele referitoare la existența unei convenții de garanție încheiată între recurentul-intimat-reclamant și pârâtă.

În acest context, recurenta susține încălcarea normelor de drept material cuprinse în art. 969 și în art. 973 C. civ. de la 1864, în ceea ce privește stabilirea cadrului procesual pasiv.

Astfel, cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentului litigiu a fost întemeiată pe prevederile art. 969 și următoarele din C. civ. de la 1864, intimatul-recurent din prezenta cauză invocând o răspundere contractuală grefată pe prevederile Contractului de antrepriză nr. x din 10 decembrie 1997, contract încheiat de către această parte litigantă cu societatea B. SA.

Părțile acestui contract au fost cunoscute atât instanței de fond, cât și instanței de apel, Banca susținând lipsa calității sale procesuale pasive din perspectiva faptului că pretențiile astfel înaintate instanței de judecată erau întemeiate pe o bază contractuală la care Banca nu era parte.

Or, atât timp cât convenția pe care intimatul-recurent a înțeles să își întemeieze pretențiile nu era una asumată inclusiv de către pârâtă în calitate de parte, în mod evident orice acțiune în răspundere contractuală, așa cum era cererea de chemare în judecată din prezenta speță (potrivit mențiunilor exprese din cuprinsul acesteia), nu îndeplinea cerința identității dintre părțile litigiului și subiectele raportului juridic litigios.

Astfel, dacă un terț nu a dobândit drepturi și obligații prin intermediul acestui contract, în mod evident nu putea sta în judecată, în calitate de pârât, în cadrul unei acțiuni în răspundere contractuală grefată pe contractul în care terțul nu era parte.

În ceea ce privește prezenta speță, în mod evident subiectul activ și subiectul pasiv din raporturile juridice născute din Contractul de antrepriză nr. 3951 din 10 decembrie 1997 nu pot fi decât părțile contractante ale acestui act juridic, respectiv intimatul-recurent și cocontractantul SC B. SA.

În acest sens, recurenta arată că instanța de apel a încălcat prevederile art. 973 C. civ., întrucât contractul de cont nu a fost încheiat între aceasta și intimatul-recurent, ci a fost încheiat între Bancă și antreprenor.

Așadar, nici din acest punct de vedere instanța de apel nu coordonează calitatea procesuală cu calitatea de subiect al raportului juridic de drept material, reținând că intimatul-recurent se putea îndrepta împotriva pârâtei în temeiul unui contract în care, de această dată, nu avea el însuși calitatea de parte.

Or, prin această necorelare a calității procesuale cu calitatea de parte a raportului juridic litigios, instanța de apel a încălcat previzibilitatea normelor de drept care dispun că nu pot produce efecte asupra subiectelor de drept decât acele convenții pe care ele și le-au asumat și la care sunt parte, respectiv art. 969 și art. 973 C. civ.

Prin urmare, convenția de antrepriză nu poate produce efecte asupra Băncii fără ca aceasta să fi luat parte la încheierea ei, după cum nici contractul de cont nu poate produce efecte asupra intimatului-recurent (respectiv nu poate să îi confere drepturi) fără ca acesta din urmă să fi luat parte la încheierea lui. Orice statuare contrară încalcă prevederile art. 969 și 973 C. civ.

Mai mult decât atât, aceste statuări ale instanței de apel cu privire la calitatea procesuală pasivă a Băncii relevă de altfel și o inadecvare a motivelor de drept avute în vedere la pronunțarea hotărârii, cu ignorarea raporturilor juridice reale dintre părți.

De asemenea, pretențiile privind achitarea unei sume reprezentând în fapt despăgubiri pentru calitatea necorespunzătoare a lucrărilor executate în temeiul contractului de antrepriză, nu puteau fi soluționate decât în contradictoriu cu antreprenorul, iar nu cu pârâta.

Pentru aceste motive, recurenta consideră că în aprecierea pe care a efectuat-o cu privire la existența calității procesuale pasive în persoana Băncii față de modalitatea în care a fost formulată acțiunea introductivă de instanță și fată de raporturile juridice de drept material din prezenta speță, instanța de apel a încălcat prevederile art. 969 și 973 C. civ. de la 1864.

Într-o altă critică, recurenta susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre care cuprinde motive contradictorii în legătură cu raportul juridic de drept material dintre pârâtă și intimatul-recurent.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta critică faptul că instanța de apel a pronunțat o hotărâre ale cărei motive sunt, în unele cazuri, contradictorii. În esență, ceea ce apare ca fiind contradictoriu în considerentele deciziei atacate este legat de incertitudinea raportului juridic de drept material pe care îl reține instanța de apel ca existând între pârâtă și intimatul-recurent.

Cu alte cuvinte, dacă pentru a reține calitatea procesuală pasivă a Băncii, instanța s-a raportat la contractul de cont încheiat între Bancă și antreprenor (ceea ce este nelegal, deoarece recurentul-intimat nu este parte în acest contract), iar pentru a soluționa fondul raporturilor dintre părți s-a raportat la așa-zisa convenție de garanție (care în fapt nu există), în mod evident există o contradicție între motivele expuse în considerentele de la pct. I - IV.

Ca atare, recurenta solicită modificarea considerentelor contradictorii (sau chiar eliminarea lor) care privesc statuările cu privire la raporturile juridice dintre cele două părți, niciunele dintre acestea nefiind oricum în conformitate cu normele de drept material aplicabile,

Mai susține recurenta, încălcarea normelor de drept material cuprinse în art. 34. art. 56 Codul comercial și în art. 942 C. civ. de la 1864.

Astfel, instanța de apel a reținut în motivarea sa, printre altele, faptul că între părți s-a încheiat de fapt o convenție de garanție, formată prin acceptarea de către Bancă a viramentului efectuat de către intimatul-recurent și prin participarea antreprenorului prin intermediul art. 3.5. din Convenția de antrepriză.

În acest context, în motivarea oferită, instanța de apel arată că, inclusiv în lipsa unui instrumentum, între Bancă și intimatul-recurent a existat un contract în forma simplificată, care a luat naștere conform art. 36 din Codul comercial, ca urmare a virării de către recurentul-reclamant a sumei în discuție în contul antreprenorului deschis la A.; prin faptul că Banca nu a refuzat această plată, se consideră că au luat naștere raporturile contractuale între cele trei părți - Banca, intimatul-recurent și antreprenorul care nu a fost introdus în cauză.

Procedând astfel, recurenta apreciază că instanța de apel a încălcat mai multe norme de drept material.

Astfel, față de faptul că la data efectuării viramentului era în vigoare Codul Comercial, iar nu Noul C. civ., instanța de apel apreciază că este aplicabilă norma de drept material cuprinsă în art. 56 din Codul Comercial, care dispune astfel:

"Dacă un act este comercial numai pentru una din părți, toți contractanții sunt supuși, încât privește acest act, legii comerciale, afară de dispozițiile privitoare la persoana chiar a comercianților și de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Altfel spus, instanța de apel consideră că între Bancă și intimatul-recurent s-a încheiat o convenție potrivit dispozițiilor Codului Comercial, ambele părți fiind supuse acestui din urmă act normativ în temeiul art. 56, or, acesta prevede că legea comercială va fi aplicabilă tuturor cocontractanților, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Mai susține recurenta, încălcarea normelor de drept material cuprinse în art. 34 Codul comercial și art. 942 C. civ. 1864, considerând că instanța de apel a încălcat atât prevederile art. 34 din Codul Comercial, cât și prevederile art. 942 din C. civ. de la 1864 (aplicabil în speță la data efectuării viramentului).

Astfel, cu privire la condiția existenței unui acord de voință între părți pentru încheierea unui contract, aceasta lipsește cu desăvârșire. Art. 942 C. civ. definește contractul ca fiind "acordul între două sau mai multe persoane pentru a constitui sau stinge între dânșii raporturi juridice". Din moment ce nu se poate reține sub nicio formă existența manifestării voinței Băncii în sensul încheierii unui contract de garanție, nici contractul nu poate exista.

Mai mult, voința juridică necesară încheierii contractului cuprinde atât manifestarea unui consimțământ exteriorizat și materializat astfel încât să fie cunoscut de cealaltă parte, cât și cauza actului. Or, un contract prin care Banca să își asume obligația de garanție față de intimatul-recurent ar fi inclusiv lipsit de cauză juridică, fiind imposibil de prefigurat care este obiectivul pe care Banca ar fi putut să-1 urmărească prin asumarea unui astfel de contract de garanție.

Mai arată recurenta că Banca, în calitatea sa de parte în contractul de cont de garanții, nu avea posibilitatea să refuze primirea sumei virată de beneficiar în contul antreprenorului, așa cum s-a reținut în considerentele deciziei pronunțate de Curtea de Apel, fiind vorba de o plată efectuată în baza contractului. Banca nu putea refuza primirea sumei în cont, titularul fiind B. SA, iar încheierea unui contract tripartit a fost prevăzută în Instrucțiunea N4I79, abia în anul 2011.

Obligațiile băncii în legătură cu contul deschis de antreprenor nu rezultă dintr-un contract în formă simplificată ("comandă urmată de executare"), ci din contractul de cont comun de garanții, respectiv din cererea de deschidere a contului, împreună cu normele sale interne, adică Instrucțiunile N4179 din 2 decembrie 2008 emise de A., în forma în care acestea erau în vigoare la data efectuării viramentului de către intimatul-recurent.

Într-o altă critică recurenta susține încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 969 C. civ.

În acest context, arată că în Anexa 5 citată de către instanța de apel, contul de garanție reprezintă, un cont cu funcționalitate specială, având destinația de păstrare/blocare pentru o anumită perioadă de timp, a unor sume de bani cu titlul de garanție, pentru îndeplinirea obligațiilor pe care Prestatorul le are față de o altă parte denumită Beneficiar, în baza documentelor pe care cele două părți le-au încheiat.

Acest cont se deschide pe baza Convenției tripartite de cont de garanție (în prezenta speță neaflându-ne în această ipoteză), pe numele prestatorului și se va afla la dispoziția beneficiarului. Beneficiarul are dreptul de a emite pretenții asupra garanției de bună execuție oricând pe parcursul îndeplinirii contractului, în limita prejudiciului creat, în cazul în care prestatorul nu își îndeplinește obligațiile asumate. Executarea garanției de către beneficiar se va realiza pe baza solicitării sale unilaterale, beneficiarul având obligația de a comunica pretenția Prestatorului, precizând obligația nerespectată.

În acest context, recurenta susține că instanța de apel a reținut în mod nelegal că, în sarcina Băncii, exista obligația de a elibera suma virată cu titlul de garanție de către intimatul-recurent, la solicitarea unilaterală a acestuia, dacă invoca "crearea unor prejudicii în perioada de garanție, prin nerespectarea obligațiilor de către antreprenor".

Procedând de o asemenea manieră, instanța de apel a încălcat normele de drept material cuprinse în art. 969 C. civ., reținând ca având putere de lege în sarcina Băncii o formă a obligațiilor care nu se afla în vigoare la momentul efectuării viramentului sumei de bani. Astfel, nu putea avea putere de lege asupra Băncii o convenție de cont comun de garanții reglementată și completată de norme interne care au intrat în vigoare ulterior momentului efectuării viramentului.

Mai susține recurenta că intimatul-recurent, în calitate de instituție publică, nu a respectat obligația legală de a deschide un cont de disponibil distinct Ia dispoziția sa, la unitatea Trezoreriei Statului din cadrul organului fiscal competent, obligație impusă de H.G. nr. 925/2006, în vigoare la data de 24 martie 2009, când a fost virată în contul comun de garanții al antreprenorului suma de 241.312 RON, pretinsă prin acțiune.

Banca nu avea obligația eliberării sumelor depuse în contul de garanție la cererea beneficiarului Tribunalul Dâmbovița, întrucât acesta nu a formulat o astfel de cerere.

Ca urmare, recurenta solicită instanței de recurs să rețină argumentele evocate privind inexistența raporturilor contractuale între intimatul-recurent și Bancă și în consecință să modifice considerentele referitoare la calitatea procesuală pasivă a Băncii (considerentele de la pct. I - III ale Deciziei Curții de Apel București).

De asemenea, solicită și ca instanța să admită recursul pârâtei și pe cale de consecință, să modifice considerentele de la pct. IV al deciziei Curții de Apel, cu privire la existența unui contract în formă simplificată, pe baza unei comenzi urmată de executare (conform art. 36 din vechiul Codul comercial).

Prin întâmpinarea depusă la 4 iulie 2018, intimata-pârâtă A. SA solicită respingerea recursului în principal ca inadmisibil, în raport de efectele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, iar în subsidiar, ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei instanței de apel ca legală și temeinică sub aspectul criticilor aduse de către recurentă.

Prin întâmpinarea depusă la 27 iulie 2018, recurentul Tribunalul Dâmbovița a solicitat respingerea ca nefondat a recursului incident promovat de recurenta-pârâtă A. SA.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei-pârâte A. SA, depus la 31 iulie 2018, recurentul Tribunalul Dâmbovița a solicitat înlăturarea susținerilor intimatei ca nefondate. De asemenea, recurentul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 519 C. proc. civ., în raport de dezlegarea dată unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curți.

Prin răspunsul la întâmpinarea recurentului Tribunalul Dâmbovița, depus la 12 septembrie 2018, recurenta-pârâtă A. SA a solicitat cenzurarea apărărilor formulate de recurentul-reclamant prin întâmpinare, admiterea recursului incident și modificarea considerentelor regăsite în hotărârea instanței de apel, astfel cum s-a solicitat.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate depusă de recurentul Tribunalul Dâmbovița, precizează că punctul de vedere ce va fi exprimat față de această excepție urmează a fi depus la dosarul cauzei separat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 25 octombrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 2 noiembrie 2018, părțile depunând punct de vedere asupra raportului.

Prin Încheierea din 28 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant Tribunalul Dâmbovița și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. SA împotriva Deciziei civile nr. 147 A din 26 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 23 mai 2019, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul recurentului-reclamant Tribunalul Dâmbovița este nefondat și va fi respins, iar recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. SA este fondat și va fi admis, pentru următoarele considerente:

Recursul declarat de reclamantul Tribunalul Dâmbovița.

Critica ce face obiectul prezentului recurs vizează doar modul greșit în care instanța de apel a dezlegat unul din motivele de apel (dezvoltat la punctul V din considerentele deciziei recurate), aplicând în mod greșit în speță dispozițiile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

În acest sens, recurentul consideră, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că aceste prevederi nu sunt incidente în speță, întrucât contul în care s-au virat sumele pretinse de recurentul-reclamant nu este un cont de disponibilități bănești, aflat la dispoziția prestatoarei intrată în procedura insolvenței, în sensul prevăzut de art. 48 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

Această critică este nefondată, urmând a fi respinsă, având în vedere că instanța de apel a efectuat o corectă și legală aplicare a normelor de drept material invocate prin cererea de apel, deoarece în cauză nu se poate ignora aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 85/2006, în condițiile în care antreprenorul este supus acestora încă din anul 2011.

În conformitate cu prevederile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 republicată privind procedura insolvenței, la data deschiderii procedurii, băncile sunt notificate să blocheze disponibilitățile bănești din conturile societății debitoare și să nu dispună de acestea fără un ordin al administratorului judiciar/lichidatorului judiciar.

Or, în prezenta speță nu se poate ignora faptul că antreprenorul a intrat în insolvență. Astfel, în Dosarul nr. x/2011 s-a deschis procedura generală a insolvenței față de C. SA la data de 3 octombrie 2011, la cererea acestuia, iar la data de 17 septembrie 2013 s-a dispus trecerea la faliment, dizolvarea societății, ridicarea dreptului de administrare și lichidarea patrimoniului acesteia.

Din cererea de chemare în judecată și din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă că recurentul nu a efectuat o recepție finală a lucrărilor decât în luna septembrie 2014, moment la care antreprenorul se afla deja în faliment, stadiul procedurii fiind cunoscut de recurent, care a depus cerere de înscriere la masa credală, fiind înscris în tabelul de creanțe.

Demersurile împotriva băncii au fost inițiate după trecerea la faliment, perioadă în care, în mod evident, dreptul de administrare al administratorului statutar a fost ridicat, iar operațiunile cu privire la disponibilitățile bănești din conturile debitoarei se efectuează numai de către lichidatorul judiciar.

În acest context, se constată că în mod corect instanța de apel a reținut faptul că demersurile efectuate de recurent pentru recuperarea sumei depuse s-au făcut după deschiderea procedurii și că din acest motiv nu se putea dispune eliberarea unei sume din contul debitoarei aflată sub procedura falimentului fără un ordin al lichidatorului judiciar sau cel puțin fără acordul său.

Această interpretare este unanimă și aplicată în practică, în sensul că după deschiderea procedurii insolvenței, băncile sunt notificate în conformitate cu prevederile legii insolvenței și procedează Ia blocarea tuturor conturilor societății față de care s-a deschis procedura insolvenței.

Nu există nicio prevedere legală care să dispună în sensul că un cont, precum cel supus discuției ar rămâne în afara acestor prevederi ale art. 48 din Legea nr. 85/2006, după cum nu există nici o dispoziție legală (sau măcar contractuală) care să dispună că acest cont nu este unul de disponibilități bănești la dispoziția debitoarei.

Mai mult decât atât, în situația constituirii garanției de bună execuție în modalitatea reținerilor succesive, contractantul trebuie să deschidă un cont de disponibil.

Din această perspectivă, rezultă că în situația garanțiilor de bună execuție constituite prin rețineri succesive, faptul că suma aflată în contul de disponibil este în patrimoniul contractantului, în speță a debitoarei, contul fiind deschis pe numele acesteia, iar singura persoană care putea (până la momentul intrării în insolvență) decide asupra dispoziției sumelor de bani aflate în cont era reprezentantul legal al debitoarei și nicidecum terțul care virase acea sumă de bani în contul debitoarei.

Prin urmare, instanța de apel a aplicat în mod corect normele legale incidente, în sensul că refuzul băncii de a elibera sumele din contul B. SA la cererea Tribunalului Dâmbovița este unul întemeiat, întrucât la data când recurentul a emis notificări băncii, în sensul eliberării sumei virate cu titlul de garanție de bună execuție (2014 - 2015), banca nu mai putea face vreo plată din contul respectiv fără aprobarea lichidatorului, iar recurentul nu a dovedit că a avut o asemenea aprobare din partea practicianului în insolventă.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susține că există contradicție flagrantă între soluția finală, de admitere a apelului și de respingere pe fond a acțiunii, față de raționamentul și argumentele cuprinse în pct. IV din motivare, cât și motivele privind soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive.

Această critică este nefondată, întrucât nu există contradicție și lipsă de raționament logic în considerentele deciziei, aceasta cuprinzând motivele pe care se întemeiază și nu se poate susține că motivele sunt contradictorii ori că decizia cuprinde numai motive străine de natura cauzei,

Astfel, ceea ce a reținut instanța de apel este, în mod concret, faptul că din cauza incidenței prevederilor speciale ale Legii nr. 85/2006, banca nu a putut da curs, în mod legal, solicitării recurentului, fără o aprobare din partea lichidatorului judiciar.

Or, acest lucru nu se contrazice cu celelalte considerente ale deciziei, deoarece instanța de apel nu a reținut că banca nu ar fi fost obligată să elibereze suma de bani, ci a reținut că, deși avea o astfel de obligație, o condiție suplimentară, adăugată prin prevederile legale incidente, respectiv art. 48 din Legea nr. 85/2006, era aceea ca banca să obțină și acordul lichidatorului în prealabil eliberării sumei de bani.

În acest sens, se reține că cele două ipoteze, nu se exclud una pe cealaltă - dimpotrivă, instanța de apel a apreciat că, pe lângă obligația băncii de a restitui suma de bani către beneficiar, mai exista și condiția obținerii acordului lichidatorului judiciar, condiție care însă în prezenta speță nu a fost îndeplinită.

Ca atare, dacă banca ar fi avut inclusiv acordul lichidatorului judiciar, cu siguranță că instanța de apel ar fi considerat ca fiind îndeplinite toate condițiile necesare pentru ca beneficiarul să reintre în posesia sumei de bani virată în contul de garanții.

Din această perspectivă, se constată că nu există contradicție între motivele deciziei recurate, astfel cum se susține de recurent, în sensul că între toate condițiile reținute de instanța de apel ca fiind necesar a fi îndeplinite, nu s-a putut verifica îndeplinirea condiției referitoare la acordul lichidatorului, aspect care a dus în cele din urmă la soluția astfel pronunțată.

Mai susține recurentul, cu privire la situația de fapt, că în mod judicios instanța de apel a reținut că în virtutea art. 3.5 din Contractul de antrepriză nr. x din 10 decembrie 1997 încheiat între reclamantă (în calitate de beneficiar) și SC B. SA (în calitate de antreprenor), Tribunalul Dâmbovița a virat suma de 241.312 RON, la 24 martie 2009, cu titlu de garanție de bună execuție, în contul de garanții deschis de executant la A., iar cum pârâta nu a refuzat acest virament, între părți s-a încheiat o convenție de garanție, care chiar dacă nu a fost încheiată în formă scrisă, nu înseamnă că acordul de voința nu s-a creat.

Astfel, banca avea posibilitatea să refuze viramentul pe motiv că nu se încheiase prealabil o convenție tripartită de cont de garanție, însă, prin faptul că a primit banii și i-a depus în contul special rezultă că banca a înțeles să accepte cererea reclamantului, născându-se între aceștia o convenție de cont de garanție.

Contrar susținerilor recurentului, la nici un moment nu se poate verifica existența voinței băncii de a încheia o "convenție de garanție", iar primirea unui virament al unei sume de bani în contul unei societăți deschis la o bancă nu echivalează în nici un caz cu o "acceptare de ofertă" și cu încheierea unui contract de garanție.

Contul în care se consemnează garanțiile de bună execuție reprezintă un cont special în care sunt indisponibilizate sume de bani ce reprezintă o garanție în favoarea beneficiarului de bunuri sau servicii/autorității contractante pentru îndeplinirea obligațiilor asumate: finalizarea proiectului de investiții/furnizarea de bunuri sau servicii.

În acest sens, se reține că banca, în calitatea sa de parte în contractul de cont de garanții, nu avea posibilitatea să refuze primirea sumei virată de beneficiar în contul antreprenorului, așa cum s-a reținut în considerentele deciziei pronunțate de instanța de apel, fiind vorba de o plată efectuată în baza contractului.

Singura obligație, la cererea expresă a beneficiarilor, (cu excepția Tribunalului Dâmbovița care nu a făcut o astfel de solicitare) era aceea ca, atunci când titularul contului (C. SA) iniția o plată, prin reprezentantul său legal, banca să solicite și o adresă în original din partea beneficiarului lucrării, prin care acesta să-și exprime acordul cu privire la acea operațiune, iar banca a respectat această obligație, în sensul că toate sumele eliberate din contul de garanții, la cererea antreprenorului, au fost însoțite de adrese originale din partea beneficiarilor de lucrări.

Totodată, se reține că recurentul-reclamant și-a valorificat pretențiile decurgând din Contractul de antrepriză în procedura insolvenței antreprenorului B. SA prin aceea că a solicitat și i-a fost admisă cererea de înscriere la masa credală și este înscris în tabelele creditorilor, având posibilitatea să recupereze suma depusă cu titlul de garanție de bună execuție, în limita prejudiciului suferit, în urma valorificării bunurilor aflate în patrimoniul societății falite.

Recursul incident declarat de pârâta A. SA:

Prin recursul incident declarat de pârâta A. SA se solicită modificarea considerentelor regăsite în hotărârea instanței de apel sub aspectul existenței calității procesuale pasive a pârâtei (considerentele de la punctele I - III, pag. 16 - 17 din motivarea deciziei) și sub aspectul existenței unui contract de garanție (considerentele de la punctul al IV-lea, pag. 17 - 18 din motivarea deciziei).

În temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă existența unor motive contradictorii, precum și încălcarea normelor de drept material de către instanța de apel, cu referire la considerentele privitoare la stabilirea cadrului procesual pasiv și la considerentele referitoare la existența unei convenții de garanție încheiată între recurentul-reclamant și pârâtă.

În acest context, recurenta susține încălcarea normelor de drept material cuprinse în art. 969 și în art. 973 C. civ. de la 1864, în ceea ce privește stabilirea cadrului procesual pasiv, întrucât în dreptul procesual civil român, calitatea procesuală nu poate fi disociată de identitatea cu raportul juridic litigios.

Această critică este întemeiată, întrucât convenția pe care intimatul-recurent a înțeles să își întemeieze pretențiile nu era una asumată inclusiv de către bancă, în calitate de parte, astfel că, orice acțiune în răspundere contractuală, așa cum era cererea de chemare în judecată din prezenta speță nu îndeplinea cerința identității dintre părțile litigiului și subiectele raportului juridic litigios.

Altfel spus, convenția de antrepriză nu putea avea efecte decât asupra celor doi cocontractanți, respectiv intimatul-recurent și C. SA, iar nu și asupra unui terț față de această convenție.

Or, dacă un terț nu a dobândit drepturi și obligații prin intermediul acestui contract, nu putea sta în judecată în calitate de pârât în cadrul unei acțiuni în răspundere contractuală grefată pe contractul în care terțul nu era parte.

În aceste condiții, se constată că în mod greșit instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor legale evocate, atât timp cât efectele convenției (inclusiv cele privitoare la concursul forței publice pentru executarea obligațiilor derivate din convenție) nu se puteau produce decât asupra părților contractante, iar nu asupra unor terți, banca făcând parte din această din urmă categorie.

Totodată, se reține că reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 969 C. civ. de la 1864, susținând că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, înțelegând să invoce în acest sens Contractul de antrepriză încheiat între SC B. SA, în calitate de antreprenor și Tribunalul Județean și Judecătoria Târgoviște, în calitate de beneficiar, în condițiile în care banca nu este parte în Contractul de antrepriză nr. 3951 din 10 decembrie 1997.

Astfel, cu referire la acțiunile în pretenții, doctrina arată că "având în vedere faptul că în raportul juridic obligațional dedus judecății sunt determinați atât subiectul activ, cât și subiectul pasiv, verificarea calității procesuale active și pasive nu prezintă dificultăți, părțile procesului fiind identice cu subiectele raportului juridic de drept substanțial".

Or, în ceea ce privește prezenta cauză, subiectul activ și subiectul pasiv din raporturile juridice născute din Contractul de antrepriză nr. 3951 din 10 decembrie 1997 nu pot fi decât părțile contractante ale acestui act juridic, respectiv intimatul-recurent și cocontractantul SC B. SA.

Într-o altă critică, recurenta arată că instanța de apel reține faptul că "(...) banca a deschis contul în care reclamanta a virat suma cu titlu de garanție de bună execuție, aceasta gestiona respectivul cont (operațiunile de încasare, administrare, eliberare sume reprezentând activități de gestionare) și elibera banii, iar reclamanta a invocat faptul că refuzul de a i se elibera sumele depuse în contul respectiv cu titlu de garanție buna execuție este nejustificat".

Or, convenția de antrepriză nu poate produce efecte asupra băncii fără ca aceasta să fi luat parte la încheierea ei, după cum nici contractul de cont nu poate produce efecte asupra intimatului-recurent, fără ca acesta din urmă să fi luat parte la încheierea lui, orice statuare contrară încălcând prevederile art. 969 și 973 C. civ.

Astfel, pentru aplicarea corectă a legii, judecătorul trebuie să țină seama de circumstanțele concrete în care sunt invocate de reclamant actele și faptele deduse judecății, iar din acest punct de vedere, instanța de apel a încălcat prevederile menționate, fiind evident că, în lipsa unor convenții încheiate între părțile litigante - nici contractul de antrepriză, nici contractul de cont neîndeplinind această condiție - nu se putea reține calitatea procesuală pasivă a băncii.

Mai mult decât atât, abia după ce a apreciat cu privire la calitatea procesuală pasivă a băncii, instanța de apel revine și stabilește faptul că între bancă și intimatul-recurent se încheiase de fapt o convenție de garanție - cu alte cuvinte, nici o convenție de antrepriză, nici o convenție de cont.

Din acest motiv, se constată că rolul judecătorului era esențial în stabilirea corectă a raporturilor juridice existente - pe de o parte - în baza contractului de antrepriză, încheiat între recurentul-intimat Tribunalul Dâmbovița și C. S.A. și - pe de altă parte - în baza contractului de cont pentru garanții încheiat între B. SA și A.

De asemenea, pretențiile privind achitarea unei sume reprezentând în fapt despăgubiri pentru calitatea necorespunzătoare a lucrărilor executate în temeiul contractului de antrepriză, nu puteau fi soluționate decât în contradictoriu cu antreprenorul, iar nu cu banca.

În temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă existența unor motive contradictorii în legătură cu raportul juridic de drept material dintre bancă și intimatul-recurent, în sensul că dacă pentru a reține calitatea procesuală pasivă a băncii, instanța s-a raportat la contractul de cont încheiat între bancă și antreprenor, iar pentru a soluționa fondul raporturilor dintre părți s-a raportat la așa-zisa convenție de garanție (care în fapt nu există), în mod evident există o contradicție între motivele expuse în considerentele de la pct. I - IV.

Astfel, raportul juridic de drept material care urma să stea la baza soluționării fondului ar fi trebuit să fie cel luat în considerare inclusiv la stabilirea calității procesuale pasive a băncii, ceea ce în prezenta speță nu s-a întâmplat, sens în care este necesară modificarea considerentelor contradictorii care privesc statuările cu privire la raporturile juridice dintre cele două părți.

Într-o altă critică, recurenta susține încălcarea normelor de drept material cuprinse în art. 34. art. 56 Codul comercial și în art. 942 C. civ. de la 1864, întrucât instanța de apel a reținut în motivarea sa, printre altele, faptul că între părți s-a încheiat de fapt o convenție de garanție, formată prin acceptarea de către bancă a viramentului efectuat de către intimatul-recurent și prin participarea antreprenorului prin intermediul art. 3.5. din Convenția de antrepriză.

Așadar, în motivare, instanța de apel a arătat că, inclusiv în lipsa unui instrumentum, între bancă și intimatul-recurent a existat un contract în forma simplificată, care a luat naștere conform art. 36 din Codul comercial, ca urmare a virării de către recurentul-reclamant a sumei în discuție în contul antreprenorului deschis la A., prin faptul că banca nu a refuzat această plată, s-a considerat că au luat naștere raporturile contractuale între cele trei părți - banca, intimatul-recurent și antreprenorul, care nu a fost introdus în cauză, sens în care instanța a încălcat mai multe norme de drept material.

Într-altă critică, recurenta arată că instanța de apel a considerat că între bancă și intimatul-recurent s-a încheiat o convenție potrivit dispozițiilor Codului Comercial, ambele părți fiind supuse acestui din urmă act normativ în temeiul art. 56, or acest text de lege prevede că legea comercială va fi aplicabilă tuturor cocontractanților, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Această ultimă mențiune din textul de lege citat face distincție între calitatea de instituție publică a intimatului-recurent, cât și calitatea de instituție bancară a pârâtei. Or, referitor la instituțiile publice, dispozițiile art. 34 Codul comercial trebuie să fie aplicate și interpretate în mod coroborat cu legislația specifică ce guvernează încheierea unor contracte de către instituțiile publice.

În alte cuvinte, din perspectiva calității intimatului-recurent de instituție publică finanțată de la bugetul de stat, un atare "contract de garanție" nu putea fi încheiat prin simpla formare a acordului de voință, fără instrumentum probationis. Instituțiile publice, între care și instanțele precum Tribunalul Dâmbovița au obligația unei stricte evidențe a contabilității și a documentelor justificative pentru orice fel de plată efectuată din fonduri publice.

Mai mult decât atât, faptul că există prevederi legale care dispun altfel, este susținut și de calitatea pârâtei de instituție financiar-bancară, a cărei activitate este strict reglementată prin normele aplicabile specifice unei astfel de activități.

În acest sens, un contract de garanție, prin care Banca să își asume obligații, așa cum susține instanța de apel, nu putea fi încheiat prin simpla formare a acordului de voință, fără un înscris doveditor, întrucât normele bancare nu permit acest lucru.

Prin urmare, raporturile contractuale privind constituirea garanțiilor de bună execuție între A. și Tribunalul Dâmbovița nu puteau lua naștere decât prin încheierea unui contract în condițiile stabilite de normele bancare și legislația incidență asupra activității instituțiilor publice.

Totodată, se reține că instanța de apel a încălcat atât prevederile art. 34 din Codul Comercial, cât și prevederile art. 942 din C. civ. de la 1864 (aplicabil în speță la data efectuării viramentului).

Astfel, deși este evident faptul că unele convenții se încheie prin simplul acord de voință al părților, nefiind cazul în speță, contrar celor reținute de către instanța de apel, care face referire la principiul consensualismului și la formarea acordului de voință dintre bancă și intimatul-recurent, aceasta nu indică absolut nici un element care ar fi stat la baza convingerii sale în sensul că banca ar fi dorit, într-adevăr, să își asume o obligație de garanție, printr-un contract de garanție (așadar, o convenție distinctă atât de contractul de antrepriză, la care banca nu era parte, precum și de contractul de cont, încheiat cu antreprenorul).

Mai mult, voința juridică necesară încheierii contractului cuprinde atât manifestarea unui consimțământ exteriorizat și materializat astfel încât să fie cunoscut de cealaltă parte, cât și cauza actului. Or, un contract prin care banca să își asume obligația de garanție față de intimatul-recurent ar fi inclusiv lipsit de cauză juridică, fiind imposibil de prefigurat care este obiectivul pe care banca ar fi putut să-1 urmărească prin asumarea unui astfel de contract de garanție.

În realitate, singurul contract la care banca a luat parte este contractul de cont deschis de către antreprenor în anul 2006, cu trei ani anterior momentului virării sumei de bani în acest cont de către Tribunalul Dâmbovița, contract care nu conținea obligații în sarcina băncii în sensul de a elibera sume de bani la simpla solicitare a Tribunalului Dâmbovița ori de a garanta în vreun fel plata sumei de bani către Tribunalul Dâmbovița.

Banca, în calitatea sa de parte în contractul de cont de garanții, nu avea posibilitatea să refuze primirea sumei virată de beneficiar în contul antreprenorului, așa cum s-a reținut în considerentele deciziei pronunțate de instanța de apel, fiind vorba de o plată efectuată în baza contractului.

Obligațiile băncii în legătură cu contul deschis de antreprenor nu rezultă dintr-un contract în formă simplificată - comandă urmată de executare - ci din contractul de cont comun de garanții, respectiv din cererea de deschidere a contului, împreună cu normele sale interne, adică Instrucțiunile N4179 din 2 decembrie 2008 emise de A., în forma în care acestea erau în vigoare la data efectuării viramentului de către intimatul-recurent.

Acest cont se deschide pe baza Convenției tripartite de cont de garanție (în speță nefiind această ipoteză) pe numele prestatorului și se va afla la dispoziția beneficiarului. Beneficiarul are dreptul de a emite pretenții asupra garanției de bună execuție oricând pe parcursul îndeplinirii contractului, în limita prejudiciului creat, în cazul în care prestatorul nu își îndeplinește obligațiile asumate. Executarea garanției de către beneficiar se va realiza pe baza solicitării sale unilaterale, beneficiarul având obligația de a comunica pretenția prestatorului, precizând obligația nerespectată.

În acest context, instanța de apel a reținut în mod nelegal că, în sarcina băncii exista obligația de a elibera suma virată cu titlul de garanție de către intimatul-recurent, la solicitarea unilaterală a acestuia, dacă invoca "crearea unor prejudicii în perioada de garanție, prin nerespectarea obligațiilor de către antreprenor".

Procedând de o asemenea manieră, instanța de apel a încălcat normele de drept material cuprinse în art. 969 C. civ., reținând ca având putere de lege în sarcina băncii o formă a obligațiilor care nu se afla în vigoare la momentul efectuării viramentului sumei de bani. Astfel, nu putea avea putere de lege asupra băncii o convenție de cont comun de garanții reglementată și completată de norme interne care au intrat în vigoare ulterior momentului efectuării viramentului.

Or, nici contractul de cont, nici obligațiile derivate din acesta nu puteau fi reglementate de norme interne care au intrat în vigoare cu mult timp după încheierea contractului de cont, ori după viramentul efectuat de către intimatul-recurent, chiar potrivit raționamentului instanței de apel.

Astfel, aceasta din urmă a încălcat principiul forței obligatorii a contractului între părți, prin faptul că a atribuit în sarcina băncii obligații care nu au fost asumate prin contract, așa cum era acesta reglementat de voința părților și de normele în vigoare la data efectuării viramentului.

Prin urmare, în temeiul art. 491 raportat la art. 472 C. proc. civ., se impune modificarea considerentelor deciziei atacate referitoare la calitatea procesuală pasivă a băncii privind inexistența raporturilor contractuale între recurentul-reclamant și recurenta-pârâtă, precum și pe cele referitoare la existența unui contract de garanție.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Tribunalul Dâmbovița împotriva Deciziei civile nr. 147 A din 26 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și va admite recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. SA împotriva considerentelor Deciziei civile nr. 147 A din 26 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, cu consecința înlocuirii considerentelor deciziei atacate și menținerea soluției pronunțate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Tribunalul Dâmbovița împotriva Deciziei civile nr. 147 A din 26 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Admite recursul incident declarat de recurenta-pârâtă