Decizia nr. 69/2018 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov sub nr. x/2014, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta B., să se constate că are un drept de creanță de 30.000 Euro ca urmare a contribuției sale la achiziționarea de către pârâtă a imobilului situat în Brașov, str. x, c. A, jud. Brașov și să oblige pârâta la restituirea sumei de 30.000 Euro cu instituirea unui drept de retenție asupra apartamentului mai sus descris până la achitarea acesteia, cu cheltuieli de judecată. B.Soluția primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 431/19.01.2015 pronunțată în dosarul civil nr. x/2014 al Judecătoriei Brașov s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului A., invocată de către pârâta B. și, în consecință: S-a respins acțiunea formulată de reclamantul A., cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură al sediul Cabinetului de Avocat C. din Brașov, str. x, jud. Brașov în contradictoriu cu pârâta B.- prin curator special D., cu domiciliul în jud. Brașov/Brașov, Calea x, jud. Brașov. S-a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. A fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 900 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. C.Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii atacate, judecarea procesului evocând fondul și admiterea acțiunii.

În motivare a arătat că admițând excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond nu s-a pronunțat, practic, asupra primului petit, cel prin care s-a solicitat constatarea dreptului de creanță pentru suma de 30.000 euro reprezentând contribuția sa la achiziționarea apartamentului. Acest petit de constatare nu este supus termenului de prescripție extinctivă de 3 ani.

În drept au fost invocate prevederile art. 466 și urm. C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, intimata pârâtă a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată în apel.

În drept au fost invocate prevederile art. 471 alin. (5) raportat la dispozițiile art. 205 C. proc. civ. D.Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia nr. 1057/Ap din 6 octombrie 2015 a Tribunalului Brașov, secția I civilă a fost admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 431 din 19 ianuarie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Brașov, a fost anulată sentința atacată; a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost trimisă cauza spre rejudecare la Judecătoria Brașov.

În faza apelului s-a pronunțat și a devenit definitivă sentința civilă nr. 2116/2015 a Judecătoriei Brașov, prin care pârâta B. a fost pusă sub interdicție, fiindu-i numit tutore fostul curator special D.. E.Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă B., criticând-o pentru încălcarea regulilor de procedură și a normelor de drept material.

În cursul judecării recursului, Curtea de Apel Brașov, a admis cererea formulată de recurenta-pârâtă B. și a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013. F.Hotărârea instanței de recurs.

Prin decizia civilă nr. 49/R din 3 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov în dosarul nr. x/2014, a fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat. G.Rejudecarea cauzei de către prima instanță.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov, sub nr. x/2014*.

Prin sentința civilă nr. 3942 din 19 aprilie 2017, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B.- prin curator special D..

La dosarul cauzei a fost atașată decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, prin care a fost soluționată excepția de neconstituționalitate ridicată în dosarul Curții de Apel Brașov. H.Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe pronunțată în rejudecare.

Împotriva sentinței civile nr. 3942 din 19 aprilie 2017, a formulat apel reclamantul-apelant A., arătând că prima instanță, în rejudecare a calificat greșit cererea de chemare în judecată ca fiind o cerere de partaj judiciar. I. Calea de atac, extraordinară, a revizuirii.

La data de 23 august 2017, recurenta-pârâtă B.- prin curator special D., a formulat cerere de revizuire a deciziei civile nr. 49/R din 3 februarie 2016 a Curții de Apel Brașov, invocând decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 20 iulie 2017. J.Hotărârea instanței de revizuire.

Prin decizia civilă nr. 365/R din 4 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă în dosarul nr. x/2017, a fost admisă cererea de revizuire a deciziei nr. 49/2016 a Curții de Apel Brașov, pe care a schimbat-o, în tot; a fost respinsă excepția inadmisibilității cererii de recurs invocată de către intimatul A.; a fost declinată competența de soluționare a cererii de recurs în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de revizuire a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 509 pct. 11 C. proc. civ.

În ce privește competența de soluționare a cererii de recurs, s-a apreciat că în cauză sunt incidente considerentele deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale cu referire la dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., relativ la scopul recursului. Au fost invocate și dispozițiile art. 126 alin. (3) din Constituție. K.Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În primul rând, Curtea de Apel Brașov și-a încălcat propria competență, astfel cum a reținut-o în considerente și în dispozitiv.

Astfel, din moment ce s-a declarat necompetentă să soluționeze cererea de recurs, considerând că este competentă Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea recursului, nu se putea pronunța asupra inadmisibilității cererii de recurs, o hotărâre în acest sens putând să o ia doar instanța competentă.

În realitate, instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Brașov.

După cum rezultă din dispozitivul deciziei Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul: "Întrucât recursul se soluționează de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, Curtea reține că, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispozițiile legale criticate introduc o dublă măsură în privința evaluării legalității hotărârilor judecătorești, stabilind, pe de-o parte, că instanța supremă își exercită acest rol numai în anumite situații și, pe de altă parte, că își exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine și dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține susținerea Curții de Apel Brașov că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al alt. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Brașov.