Decizia nr. 11 din 17 aprilie 2019

Decizia nr. 11 din 17 aprilie 2019 17 aprilie 2019 24 septembrie 2021 R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Decizia nr. 11/2019 Dosar nr. 525/1/2019 Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 aprilie 2019 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 613 din 24/07/2019 Daniel Grădinaru – preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Simona Daniela Encean – judecător la Secţia penală Oana Burnel – judecător la Secţia penală Săndel Lucian Macavei – judecător la Secţia penală Rodica Cosma – judecător la Secţia penală Andrei Claudiu Rus – judecător la Secţia penală Ioana Bogdan – judecător la Secţia penală Lucia Tatiana Rog – judecător la Secţia penală Silvia Cerbu – judecător la Secţia penală S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia penală în dosarele nr. 2.309/107/2018 şi nr. 2.366/107/2018 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept, şi anume: „în aplicarea art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, în situaţia în care instanţa care a pronunţat hotărârea definitivă de achitare nu s-a pronunţat cu privire la caracterul legal sau nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal a inculpatului achitat, se poate stabili acest caracter pe calea contestaţiei la executare întemeiată pe prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) sau art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din Codul de procedură penală”.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală este constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (8) din Codul de procedură penală şi art. 27 5 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru. La şedinţa de judecată a participat doamna Otilia Constantin, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27 6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, domnul judecător Săndel Lucian Macavei, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă. Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul Dosarului nr. 525/1/2019 conexat cu Dosarul nr. 526/1/2019, aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi cu privire la faptul că la dosar au fost comunicate puncte de vedere asupra problemei de drept puse în discuţie de către curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara, precum şi punctul de vedere al specialiştilor Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai.

De asemenea precizează că au transmis hotărâri judecătoreşti privind chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Suceava, Tribunalul Bihor şi Tribunalul Cluj. La data de 21 martie 2019 a fost depus la dosar raportul întocmit de judecătorul-raportor, fiind comunicat în aceeaşi zi părţilor. La data de 16 aprilie 2019 părţile au transmis instanţei puncte de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii. Totodată, arată că, la data de 29 martie 2019, au fost depuse concluzii scrise şi de către parchet. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, solicită reprezentantului Ministerului Public să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii.

Reprezentantul Ministerului Public apreciază că sesizarea este inadmisibilă. Arată că obiectul sesizării instanţei de trimitere îl constituie numai chestiunea admisibilităţii contestaţiei la executare prin care se tinde a se stabili caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate în ipoteza în care o astfel de contestaţie la executare a fost respinsă ca inadmisibilă la instanţa de fond. Or, într-o astfel de ipoteză, eventuala constatare a caracterului inadmisibil al unui asemenea demers derobă de orice sarcină instanţa de trimitere, deoarece ea transferă acest atribut Înaltei Curţi – Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în măsura în care aceasta ar aprecia asupra caracterului admisibil.

Se arată că, prin modul de formulare a întrebării, sarcina rezolvării cauzei pendinte aflate pe rolul instanţei de trimitere a fost transferate practic instanţei supreme. Pe de altă parte, reprezentantul Ministerului Public apreciază că răspunsul la chestiunea de drept supusă dezlegării se regăseşte în Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 15 din 18 septembrie 2017 dată într-un recurs în interesul legii. La paragraful 34 din această decizie, completul competent să judece recursul în interesul legii a explicitat sintagma de „instanţă de judecată învestită cu judecarea cauzei”, apreciind că această sintagmă se referă la instanţa penală învestită cu soluţionarea cauzei în fond, apel ori eventual într-o cale de atac extraordinară.

Totodată, prin instanţă învestită cu judecarea cauzei se înţelege instanţa competentă să soluţioneze conflictul de drept penal dedus judecăţii, în faţa căreia se exercită acţiunea penală şi care a luat una din măsurile privative de libertate prevăzute de Codul de procedură penală. Or, instanţa de executare învestită cu soluţionarea unei contestaţii la executare prin care urmează să se stabilească caracterul nelegal al măsurii privative de libertate în ipoteza expusă de instanţa de trimitere nu poate fi acoperită de explicaţia dată acestei sintagme prin Decizia nr. 15/2017 şi nici contestaţia la executare nu este o judecată în fond asupra raportului juridic penal de conflict sau vreo cale extraordinară de atac.

Pe fondul sesizării, reprezentantul Ministerului Public apreciază că, într-o astfel de ipoteză, caracterul nelegal al măsurii privative de libertate nu poate fi stabilit pe calea contestaţiei la executare. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, acordă cuvântul membrilor completului, în situaţia în care au întrebări de formulat. Constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, preşedintele completului, domnul judecător Daniel Grădinaru, preşedinte al Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, declară dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut dosarul în pronunţare asupra admisibilităţii sesizării şi problemei de drept supuse dezlegării.

ÎNALTA CURTE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin încheierile de şedinţă din data de 30 ianuarie 2019, pronunţate în dosarele nr. 2.309/107/2018 şi nr. 2.366/107/2018, Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia penală a sesizat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării următoarei chestiuni de drept: „dacă în aplicarea art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, în situaţia în care instanţa care a pronunţat hotărârea definitivă de achitare nu s-a pronunţat cu privire la caracterul legal sau nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal a inculpatului achitat, se poate stabili acest caracter pe calea contestaţiei la executare întemeiată pe prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) sau art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din Codul de procedură penală”.

II. Expunerea succintă a cauzei Curtea de Apel Alba Iulia este învestită cu judecarea căii de atac a contestaţiei formulată împotriva unor sentinţe prin care s-au respins contestaţiile la executare, urmând a pronunţa decizii în ultimă instanţă conform art. 597 alin. (8) din Codul de procedură penală. Prin Sentinţa penală nr. 172 din 19.11.2018 pronunţată de Tribunalul Alba, în baza art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală a fost respinsă ca inadmisibilă contestaţia împotriva executării Sentinţei penale nr. 32 din 22 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Alba, definitivă prin Decizia penală nr. 855/A/2016 a Curţii de Apel Alba Iulia. În motivarea sentinţei s-a arătat că prin contestaţie la executare s-a solicitat să se lămurească înţelesul Sentinţei penale nr. 32 din 22.02.2016 a Tribunalului Alba, în sensul de a constata nelegalitatea arestării preventive luată faţă de petent în perioada 31.05.2000 până la data de 11.04.2001.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală raportat la art. 539 din Codul de procedură penală şi Decizia nr. 15/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii. În motivarea contestaţiei la executare, petentul a arătat, în esenţă, că prin Sentinţa penală nr. 32 din 22 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Alba, definitivă prin Decizia penală nr. 855/A/2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, stabilindu-se nevinovăţia sa. S-a arătat că, întrucât pe parcursul procesului penal a fost arestat preventiv în perioada 31.05.2000-11.04.2001, rezultă nerespectarea prezumţiei de nevinovăţie cu ocazia dispunerii măsurilor privative de libertate şi, evident, caracterul vădit nelegal al privării de libertate, justificat prin pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare pentru lipsa vinovăţiei.

Prin Sentinţa penală nr. 173 din 19.11.2018, pronunţată de Tribunalul Alba, în baza art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală a fost respinsă ca inadmisibilă contestaţia împotriva executării Sentinţei penale nr. 32 din 22 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Alba, definitivă prin Decizia penală nr. 855/A/2016 a Curţii de Apel Alba Iulia. În motivarea sentinţei s-a arătat că prin contestaţie la executare s-a solicitat să se lămurească înţelesul Sentinţei penale nr. 32 din 22.02.2016 a Tribunalului Alba, în sensul de a constata nelegalitatea arestării preventive luată faţă de petent în perioada 31.05.2000 până la data de 11.04.2001. În drept au fost invocate dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală raportat la art. 539 din Codul de procedură penală şi Decizia nr. 15/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii.

În motivarea contestaţiei la executare, petentul a arătat, în esenţă, „că prin Sentinţa penală nr. 32/2016, pronunţată de Tribunalul Alba, definitivă prin Decizia penală nr. 855/A/2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, stabilindu-se nevinovăţia petentului. S-a arătat că, întrucât pe parcursul procesului penal a fost arestat preventiv în perioada 7.06.2000-25.04.2001, rezultă nerespectarea prezumţiei de nevinovăţie cu ocazia dispunerii măsurilor privative de libertate şi, evident, caracterul vădit nelegal al privării de libertate, justificat prin pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare pentru lipsa vinovăţiei”.

În ambele hotărâri, Tribunalul Alba a arătat, în esenţă, că o contestaţie la executare reprezintă un mijloc jurisdicţional de rezolvare a incidentelor intervenite în cursul executării pedepselor, o astfel de procedură nemaifiind incidentă când a încetat obligaţia de executare a pedepsei, că o contestaţie contra executării hotărârii penale poate fi formulată în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, fiind o modalitate de înlăturare sau modificare a pedepsei, fără însă a putea fi analizate ori reanalizate aspecte care sunt legate de alte instituţii de drept cu reglementare distinctă, că o contestaţie la executare nu reprezintă o cale de atac, ci o procedură de rezolvare a situaţiilor relative la executarea hotărârii, după rămânerea definitivă a acesteia.

Tribunalul Alba a apreciat că nu este admisibilă o astfel de contestaţie la executare, făcând ample referiri la doctrina şi practica judiciară, reţinând în esenţă că o contestaţie la executare nu poate fi îndreptată decât numai împotriva hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare, că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii menţionată face referire la o hotărâre de condamnare, iar nu la una de achitare.

În ceea ce priveşte nelămuririle cu privire la hotărârea penală s-a arătat că acestea trebuie să vizeze înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori posibile dispoziţii contradictorii din cuprinsul acestuia, or, ceea ce se solicită de către petent nu este, practic, lămurirea unor dispoziţii din cuprinsul dispozitivului sentinţei penale de achitare, ci să se adauge la aceasta prin pronunţarea unei soluţii cu privire la nelegalitatea arestării preventive, ulterior rămânerii definitive a respectivei hotărâri. S-a apreciat că nu se poate uzita de procedura contestaţiei la executare pentru a se constata nelegalitatea unei măsuri preventive, deoarece temeiul de nelegalitate, dacă ar fi existat, putea şi trebuia invocat şi, respectiv, constatat fie în faţa instanţei care a dispus cu privire la măsura preventivă respectivă, fie în calea de atac formulată împotriva încheierii acestei instanţe.

Instanţa a mai arătat că prin Decizia nr. 15/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că „hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate”, astfel că, pe cale de consecinţă, pentru a se putea pronunţa asupra nelegalităţii arestării preventive, instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei la executare ar trebui să reanalizeze temeiurile care au dus la luarea, prelungirea, menţinerea ori, după caz, revocarea măsurii preventive, adică să se pronunţe asupra unor lucruri cu privire la care s-a statuat deja în condiţiile art. 300 2 din Codul de procedură penală din 1968 (art. 362 din actualul Cod de procedură penală) care instituie obligaţia instanţei ca, periodic, să verifice legalitatea şi temeinicia arestării preventive, ceea ce, în opinia instanţei, ar contraveni dispoziţiilor art. 23 alin. (5)-(7) din Constituţie şi art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ar afecta într-un mod nepermis autoritatea de lucru judecat a unor hotărâri judecătoreşti.

Împotriva sentinţelor nr. 172 din 19.11.2018 şi nr. 173 din 19.11.2018 s-a formulat contestaţie, solicitându-se admiterea acesteia, desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi pronunţarea unei noi hotărâri prin care să se constate nelegalitatea măsurii arestării preventive dispuse.

Punctele de vedere exprimate de procuror şi de apărătorii părţilor Petentul contestator a susţinut ca cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea chestiunii de drept este admisibilă, dat fiind faptul că obiectul cauzei îl reprezintă cererea de constatare a nelegalităţii măsurii arestării preventive, în contextul pronunţării Deciziei nr. 15 din 18.09.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia”.

Astfel, „hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate”. S-a arătat că această hotărâre este obligatorie în cauzele civile având ca obiect solicitări de acordare a despăgubirilor pe motivul arestării nelegale, cereri întemeiate pe art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală. S-a mai arătat că, în consecinţă, pentru ca o persoană ce a fost arestată preventiv în cursul unui proces penal să aibă vocaţia de a solicita despăgubiri pe calea unui proces civil, trebuie să obţină unul din actele jurisdicţionale enumerate de acest text legal, prin care să fie constatat explicit caracterul nelegal al măsurii arestării preventive, iar, pentru aceasta, trebuie să se adreseze instanţei penale.

S-a arătat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 48 din 16 februarie 2016 (paragraful 12) s-a statuat că instanţa de judecată, care se pronunţă prin hotărâre definitivă asupra cauzei penale, are obligaţia de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate. S-a mai arătat că, în principiu, acest lucru se poate face doar în cazul achitării, or, în cazul petentului, instanţa care a dispus achitarea nu s-a pronunţat şi asupra caracterului nelegal al măsurii arestării preventive dispuse faţă de acesta, acesta fiind motivul pentru care s-a adresat instanţei penale pentru a statua asupra cererii de stabilire a caracterului nelegal al măsurii arestării preventive dispuse faţă de acesta în cursul procesului penal.

Reprezentantul Ministerului Public a susţinut că cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie Justiţie este inadmisibilă. Punctul de vedere motivat al completului de judecată Cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Curtea de Apel Alba Iulia a constatat, prin prisma prevederilor art. 475 din Codul de procedură penală, că cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este admisibilă în parte, în ce priveşte prima chestiune de drept invocată, pentru următoarele considerente: Curtea de apel este învestită cu judecarea căii de atac a contestaţiei formulate împotriva unei sentinţe prin care s-a respins o contestaţie la executare, urmând a pronunţa o decizie în ultimă instanţă conform art. 597 alin. (8) din Codul de procedură penală.

Chestiunea de drept invocată reprezintă o chestiune de drept asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Chestiunea de drept invocată reprezintă, în opinia Curţii, o chestiune de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, deşi reprezintă o problemă de drept procesual penal. În acest sens, Curtea a precizat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat admisibile mai multe sesizări de pronunţare a unor hotărâri prealabile privind chestiuni de drept procesual penal.

Astfel, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2 din 2 februarie 2015 a fost admisă sesizarea prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „care este calea de atac legală în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală (revizuirea în cazul hotărârilor C.E.D.O.), în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului”.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală, în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul în forma şi reglementarea prevăzute de lege la data judecării recursului iniţial. În motivarea acestei decizii s-a arătat că, deşi obiectul sesizării îl reprezintă o problemă ce se circumscrie sferei normelor procesual penale, de dezlegarea chestiunii de drept depinde „soluţionarea pe fond a cauzei”, având în vedere diferenţele majore între căile de atac prevăzute atât în legislaţia în vigoare de la 1 februarie 2014, cât şi în cea anterioară acestei date.

Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5 din 4 martie 2015 a fost admisă sesizarea prin care se solicita pronunţarea unei hotărâri prealabile, în sensul „dacă hotărârea pronunţată în soluţionarea căii de atac extraordinare prevăzute de art. 426 din Codul de procedură penală şi împotriva unei sentinţe pentru care nu este prevăzută de lege o cale de atac poate fi supusă apelului, conform art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală.” Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că hotărârea pronunţată în procedura examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, împotriva unei sentinţe pentru care nu este prevăzută o cale de atac, nu poate fi supusă apelului.

În motivarea deciziei s-a arătat, referitor la condiţia dependenţei dintre soluţionarea pe fond a cauzei şi lămurirea ce ar fi dată chestiunii de drept, că problema admisibilităţii căii de atac a apelului în ipoteza analizată are consecinţe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei, instanţa supremă a arătat în continuare că, spre deosebire de situaţiile când faza procesuală în care se află cauza exclude de plano rezolvarea fondului cauzei, în calea extraordinară a contestaţiei în anulare, dacă s-ar ajunge la concluzia admisibilităţii apelului, ar exista posibilitatea trecerii în etapa judecării contestaţiei în anulare.

Prin Decizia nr. 22 din 9 iunie 2015 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis sesizarea prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept, în sensul dacă „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală instituţia redeschiderii procesului penal este aplicabilă doar proceselor în care a avut loc o soluţie pe fond a cauzei (judecata în primă instanţă şi în calea ordinară de atac) sau şi celor care au avut ca obiect soluţionarea unor căi extraordinare de atac (contestaţie în anulare, revizuire) ori a altor cereri”.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală, obiectul cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate îl reprezintă numai hotărârile penale definitive prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, indiferent dacă judecata în primă instanţă sau în calea ordinară de atac este consecinţa rejudecării cauzei ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare ori revizuirii. Instanţa supremă a arătat că de modul de soluţionare a fondului cererii de redeschidere a procesului penal depinde lămurirea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a chestiunii de drept vizând admisibilitatea cererii.

Pe fondul sesizării instanţa de trimitere a arătat că: Conform art. 539 din Codul de procedură penală: „(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. (2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei”. Prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, s-au stabilit următoarele: „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia.

Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate”. În considerentele acestei decizii se arată, la pct. 41, că „analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei persoane, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare (în faza de executare a pedepsei), se poate realiza de asemenea de către instanţa penală pe calea contestaţiei la executare, reglementată în dispoziţiile art. 597-599 din Codul de procedură penală”. S-a mai arătat că, „legat de cazurile în „care se poate” formula contestaţie la executare, trebuie subliniat că acela prevăzut la art. 598 alin. (1) lit. c) teza a doua din Codul de procedură penală, respectiv „când se iveşte (…) vreo împiedicare la executare”, este foarte cuprinzător, permiţând analiza inclusiv a eventualului caracter nelegal al detenţiei”.

Curtea de Apel Alba Iulia a constatat că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie face referire la contestaţia la executare formulată împotriva unei hotărâri de condamnare, nu împotriva unei hotărâri de achitare, situaţia hotărârilor de achitare fiind analizată în mod distinct în decizia menţionată în considerentele de la pct. 43-55. Se arată în aceste considerente (pct. 53) că „pronunţarea unei hotărâri de achitare nu atribuie implicit şi un caracter nelegal măsurii preventive privative de libertate dispuse în cauza respectivă. Caracterul nelegal al măsurii preventive dispuse în cauză trebuie stabilit doar de către organele judiciare penale enumerate în dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin actele procesuale menţionate în acesta”.

Se mai arată la pct. 54 că „acest caracter nelegal al măsurii preventive privative de libertate nu poate fi dedus din soluţia pronunţată în soluţionarea conflictului de drept penal de către instanţa învestită cu soluţionarea în fond a cauzei, ci trebuie constatat de organele competente prin raportare la prevederile legale aplicabile în materie”.

Concluzionând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că „achitarea reclamanţilor dispusă în procesul penal nu echivalează automat cu nelegalitatea măsurii arestării preventive, întrucât nelegalitatea privării de libertate trebuie stabilită prin hotărârile instanţelor penale” (pct. 55). Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea a constatat că, în cazul în care s-a pronunţat o hotărâre de achitare, instanţa civilă sesizată în temeiul art. 539 din Codul de procedură penală cu o cerere de acordare de despăgubiri pentru privarea nelegală de libertate nu poate stabili caracterul nelegal al acestei privări, iar în situaţia în care instanţa penală care a pronunţat hotărârea definitivă de achitare nu s-a pronunţat prin hotărârea definitivă cu privire la caracterul legal sau nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal a inculpatului achitat, se pune problema identificării mijlocului procesual prin care instanţa penală sesizată de persoana achitată cu o cerere de constatare a caracterului nelegal al privării de libertate se poate pronunţa asupra acesteia.

Curtea a mai arătat că pot fi invocate temeiuri de nelegalitate a măsurii necunoscute de părţi sau instanţă cu ocazia judecării cauzei pe fond, poate exista situaţia unor temeiuri pe care instanţele nu le-au examinat (nici chiar cu ocazia deciziilor de punere în libertate) sau situaţia unor cereri de constatare a nelegalităţii asupra cărora instanţele competente să nu se fi pronunţat, ceea ce ar justifica, suplimentar, necesitatea existenţei unui mijloc procesual de constatare a acestor nelegalităţi.

Curtea a arătat că în Codul de procedură penală nu se prevede în mod expres niciun astfel de mijloc procesual, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 că este posibilă constatarea caracterului nelegal al privării de libertate şi după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, astfel că se poate aprecia că singura instituţie a cărei incidenţă s-ar putea avea în vedere ar fi cea a contestaţiei la executare întemeiată pe prevederile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a sau art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din Codul de procedură penală (există o nelămurire cu privire la hotărârea care se execută), însă o altă posibilă interpretare ar fi una restrictivă, în sensul că nu se poate constata caracterul nelegal al unei măsuri preventive a arestării decât până la finalizarea ciclului ordinar al judecăţii.

III. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi de instanţele de judecată arondate Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie curţile de apel Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Oradea, Ploieşti, Piteşti, Târgu Mureş şi Timişoara, care, după caz, au făcut referire şi la punctele de vedere ale unora dintre instanţele arondate. Cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării s-au conturat următoarele opinii: