ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ 21.03.2019

Decizia nr. 5 din 21 martie 2019

HOTĂRÂRE

21.03.2019

CAMERĂ

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

Decizia nr. 5 din 21 martie 2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Decizia nr. 5 din 21 martie 2019

21 martie 2019

22 septembrie 2021

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Decizia nr. 5/2019 Dosar nr. 41/1/2019

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 martie 2019

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 381 din 15/05/2019

Daniel Grădinaru – preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – preşedintele completului

Mirela Sorina Popescu – judecător la Secţia penală

Săndel Lucian Macavei – judecător la Secţia penală

Rodica Cosma – judecător la Secţia penală

Simona Cristina Neniţă – judecător la Secţia penală

Rodica Aida Popa – judecător la Secţia penală

Florentina Dragomir – judecător la Secţia penală

Andrei Claudiu Rus – judecător la Secţia penală

Ana Hermina Iancu – judecător la Secţia penală

S-a luat în examinare cauza având ca obiect sesizările formulate de Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie în Dosarul nr. 18.348/212/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor chestiuni de drept:

1) „Dacă, în interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură în cauză îşi produce efectele numai în cazul oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal”.

2) „Dacă actele de procedură îndeplinite anterior publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 297/26.04.2018 a Curţii Constituţionale, cu respectarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare la data efectuării lor, au condus la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale în cauzele aflate pe rol”.

şi de Curtea de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori în Dosarul nr. 8.402/211/2016/a2, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor chestiuni de drept:

1) „Dacă termenul de prescripţie se întrerupe prin actele de procedură comunicate inculpatului sau acesta nu se mai întrerupe, nefiind legiferat în prezent prin ce acte se întrerupe cursul termenului prescripţiei”.

2) „Dacă actele de întrerupere a cursului termenului prescripţiei răspunderii penale îndeplinite sub imperiul Codului penal anterior sau al noului Cod penal până la data publicării Deciziei C.C.R. nr. 297/2018 îşi produc efectele şi ulterior acestei decizii”.

Completul competent să judece sesizările în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 41/1/2019 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 27

alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa a fost prezidată de preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru.

Conform art. 27

din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, la şedinţa de judecată a participat doamna Valentina Cruceanu, magistrat- asistent în cadrul Secţiei penale.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 41/1/2019, aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că la dosar au transmis puncte de vedere curţile de apel Bucureşti, Braşov, Craiova, Cluj, Constanţa, Galaţi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Târgu Mureş, unele dintre instanţele arondate acestora, facultăţile de Drept din cadrul universităţilor din Iaşi, Cluj, Timişoara şi Bucureşti, precum şi Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, a învederat că a fost transmis la dosar un memoriu de către apărătorul ales al inculpatului Nicolae Pintea, acesta fiind inculpat în Dosarul nr. 8.402/211/2016/a2 al Curţii de Apel Cluj.

A mai arătat magistratul-asistent că la data de 1 martie 2019 a fost depus la dosar raportul întocmit de către judecătorul- raportor, care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, şi că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus la dosar concluzii scrise, la data de 15 februarie 2019.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt cereri prealabile de formulat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problemele supuse dezbaterii în Dosarul nr. 41/1/2019.

Reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea, ca inadmisibile, a celor două sesizări, formulate de Curtea de Apel Constanţa şi Curtea de Apel Cluj, nefiind îndeplinite cele trei condiţii prevăzute cumulativ de legiuitor, şi anume nu este îndeplinită condiţia ca o astfel de sesizare să vizeze interpretarea în abstract a unei dispoziţii legale, a unei norme de drept care ar fi neclară, echivocă.

A precizat că, prin acest demers, instanţele de trimitere urmăresc, mai degrabă, a se stabili care sunt efectele Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, în condiţiile în care legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a pune de acord dispoziţiile legale declarate neconstituţionale cu considerentele acestei decizii. Aşadar, a arătat că neîndeplinirea acestei condiţii, în opinia sa, atrage inadmisibilitatea celor două sesizări. De altfel, a menţionat că problema este deja lămurită de Curtea Constituţională, iar răspunsul la cele două întrebări rezultă, în mod evident, din paragraful nr. 34 al deciziei, din care reiese că, în niciun caz, instanţa de contencios constituţional nu a considerat că a dispărut instituţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, ci, dimpotrivă, că, în prezent, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal trebuie interpretate în sensul că un astfel de efect îl au doar acele acte de procedură care, potrivit legii, se comunică suspectului sau învinuitului, doar acestea având efect de întrerupere a cursului prescripţiei.

Prin urmare, a considerat că, în cauzele pendinte, trebuie analizată şi verificată respectarea acestor exigenţe, şi anume dacă actele de procedură efectuate în cauză şi cu privire la care se pretinde că ar fi întrerupt cursul prescripţiei răspunderii penale au fost sau nu dintre cele care se comunică suspectului sau inculpatului.

Având în vedere aceste argumente, reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea sesizărilor, ca inadmisibile, în ceea ce priveşte ambele întrebări formulate. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut dosarul în pronunţare.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularii şi obiectul sesizărilor

Prealabil, se impune precizarea că prin rezoluţie administrativă s-a conexat Încheierea penală nr. 1.522 din 19 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori prin care s-a dispus, în conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi care a fost înregistrată cu nr. 73/1/2019, la Dosarul nr. 41/1/2019, având ca obiect sesizarea formulată Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Încheierea din data de 14 decembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 18.348/212/2016, prin care s-a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţarea unei hotărâri prealabile.

I.1. Prin Încheierea din data de 14 decembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 18.348/212/2016, Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a sesizat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării de principiu a următoarelor chestiuni de drept:

I.2. Prin Încheierea penală nr. 1.522/2018 din data de 19 decembrie 2018 pronunţată în Dosarul nr. 8.402/211/2016/a2, Curtea de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori a sesizat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi, în interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, a solicitat să pronunţe o hotărâre prealabilă prin care să se dea o rezolvare de principiu următoarelor chestiuni de drept:

I. „Dacă termenul de prescripţie se întrerupe prin actele de procedură comunicate inculpatului sau acesta nu se mai întrerupe, nefiind legiferat în prezent prin ce acte se întrerupe cursul termenului prescripţiei”.

II. „Dacă actele de întrerupere a cursului termenului prescripţiei răspunderii penale îndeplinite sub imperiul Codului penal anterior sau al noului Cod penal până la data publicării Deciziei C.C.R. nr. 297/2018 îşi produc efectele şi ulterior acestei decizii”.

II. Expunerea succintă a cauzelor

II.1. Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a fost sesizată cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa şi de inculpaţii A.A.C., V.P.P., B.D.G.I. şi S.D. împotriva Sentinţei penale nr. 832 din 25 iunie 2018 pronunţate de Judecătoria Constanţa în Dosarul nr. 18.348/212/2016.

Prin sentinţa penală sus-menţionată, în baza art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală s-a admis cererea formulată de Ministerul Public şi s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor, din infracţiunile de înşelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals, prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) din Codul penal, art. 322 din Codul penal şi art. 323 din Codul penal, în infracţiunile de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 1, 2, 3 din Codul penal din 1969, de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 din Codul penal din 1969 şi de uz de fals prevăzută de art. 291 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

În baza art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală au fost condamnaţi inculpaţii A.A.C. şi V.P.P. la pedepse de câte 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. 1, 2, 3 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 5 din Codul penal, iar în baza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările ulterioare, raportat la art. 71 alin. 1 din Codul penal din 1969 li s-a interzis inculpaţilor ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi b) din Codul penal din 1969.

În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală s-a încetat procesul penal faţă de inculpaţii A.A.C. şi V.P.P. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de uz de fals prevăzute de art. 291 din Codul penal din 1969 întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.

În baza art. 86

din Codul penal din 1969 s-a suspendat executarea pedepselor principale aplicate inculpaţilor pe un termen de încercare de câte 6 ani, calculat conform art. 86

alin. 1 din Codul penal din 1969.

Pe durata termenului de încercare s-a dispus ca inculpaţii să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 86

alin. 1 lit. a)-d) din Codul penal din 1969.

În baza art. 71 alin. 5 din Codul penal din 1969, pe durata suspendării executării pedepselor sub supraveghere s-au suspendat şi pedepsele accesorii.

În baza art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală a fost condamnat inculpatul B.D.G.I. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune prevăzute de art. 26 raportat la art. 215 alin. 1, 2, 3 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 5 din Codul penal, iar în baza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările ulterioare, raportat la art. 71 alin. 1 din Codul penal din 1969 i s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi b) din Codul penal din 1969.

În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală s-a încetat procesul penal faţă de inculpatul B.D.G.I. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzute de art. 290 din Codul penal din 1969, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.

În baza art. 86

din Codul penal din 1969 s-a suspendat executarea pedepsei principale pe un termen de încercare de 5 ani, calculat conform art. 86

alin. 1 din Codul penal din 1969.

Pe durata termenului de încercare s-a dispus ca inculpatul să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 86

alin. 1 lit. a)-d) din Codul penal din 1969.

În baza art. 71 alin. 5 din Codul penal din 1969, pe durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere s-au suspendat şi pedepsele accesorii.

În baza art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, a fost condamnat inculpatul S.D. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune prevăzute de art. 26 raportat la art. 215 alin. 1, 2, 3 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 5 din Codul penal, iar în baza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările ulterioare, raportat la art. 71 alin. 1 din Codul penal din 1969 i s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi b) din Codul penal din 1969.

În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală s-a încetat procesul penal faţă de inculpatul S.D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzute de art. 290 din Codul penal din 1969, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.

S-a constatat că fapta dedusă judecăţii a fost săvârşită în concurs real cu infracţiunile pentru care inculpatul S.D. a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare prin Sentinţa penală nr. 263 din 21 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 3.021/2011, definitivă prin Decizia penală nr. 2.688 din 6 septembrie 2015 pronunţată de

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pedeapsă pe care instanţa a descontopit-o şi a repus în individualitatea lor pedepsele componente de 2 ani şi 6 luni închisoare şi de 5 luni închisoare.

În temeiul art. 33 şi art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal din 1969 s-au contopit pedepsele anterior menţionate şi i s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.

În baza art. 86

din Codul penal din 1969 s-a suspendat executarea pedepsei principale pe un termen de încercare de 5 ani, calculat conform art. 86

alin. 1 din Codul penal din 1969.

Pe durata termenului de încercare s-a dispus ca inculpatul să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 86

alin. 1 lit. a)-d) din Codul penal din 1969.

În baza art. 71 alin. 5 din Codul penal din 1969, pe durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere s-au suspendat şi pedepsele accesorii.

În baza art. 404 alin. (2) din Codul de procedură penală li s-a atras atenţia condamnaţilor asupra dispoziţiilor art. 86

alin. 1 şi 2 din Codul penal din 1969 referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni pe durata termenului de încercare ori în cazul neîndeplinirii cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege ori stabilite de instanţă.

Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:

La data de 19 decembrie 2008, inculpatul A.A.C. a solicitat şi a obţinut un credit bancar de la CEC Bank Sucursala C. în valoare de 1.168.000 lei în baza următoarelor documente ce nu corespund realităţii: Contractul de management din 3.09.2008 încheiat între S.C. E.C. Group – S.R.L. şi inculpat; Adeverinţa de venit nr. 222 din 19.12.2008 emisă de S.C. E.C. Group – S.R.L. pentru salariat A.A.C.; Contractul de închiriere nr. 877.334 din 2.07.2008 încheiat între S.C. O.P. – S.R.L. şi A.A.C.; Fişa suprafeţei locative închiriate nr. 877.334 din 2.07.2008, documente ce justificau veniturile realizate la acel moment în vederea garantării plăţilor aferente creditului obţinut în cauză, credit ce ulterior nu a mai fost restituit în întregime.

La data de 23 decembrie 2008, inculpatul V.P.P. a solicitat şi a obţinut un credit bancar de la CEC Bank Sucursala C. în valoare de 1.100.000 lei în baza următoarelor documente ce nu corespund realităţii: Contractul de management din 3.08.2008 încheiat între S.C. CD T. – S.R.L. şi V.P.P.; Adeverinţa de venit nr. 253 din 19.12.2008 emisă de S.C. CD T. – S.R.L. pentru salariat V.P.P. şi Contractul de închiriere nr. 876.246 din 27.05.2008, documente ce justificau veniturile realizate la acel moment în vederea garantării plăţilor aferente creditului obţinut, care ulterior nu a mai fost restituit în întregime.

Inculpatul B.D.G.I., în calitate de administrator al S.C. CD T. – S.R.L., a emis în fals Adeverinţa de venit nr. 253 din data de 19.12.2008 pentru inculpatul V.P.P. şi a încheiat Contractul de management din data de 3.08.2008 cu aceeaşi persoană, pentru a-i facilita obţinerea creditului în sumă de 1.100.000 lei de la CEC Bank Sucursala C.

Inculpatul S.D., în calitate de administrator al S.C. E.C. Group – S.R.L., a emis în fals Adeverinţa de venit nr. 222 din data de 19.12.2008 pentru inculpatul A.A.C. şi a încheiat Contractul de management din data de 3.09.2008 cu aceeaşi persoană pentru a-i facilita obţinerea creditului în sumă de 1.168.000 lei de la CEC Bank Sucursala C.

Analizând cererile formulate de apărătorii inculpaţilor de a se dispune încetarea procesului penal pentru săvârşirea infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale, instanţa de fond a reţinut, în aplicarea art. 5 din Codul penal, că vechea reglementare este mai favorabilă inculpaţilor deoarece, spre deosebire de art. 155 alin. (4) din Codul penal, potrivit căruia termenele prevăzute la art. 154 vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni dacă au fost depăşite cu încă o dată, art. 123 din Codul penal din 1969 prevedea că prescripţia va produce efecte oricâte întreruperi ar avea loc dacă termenul de prescripţie prevăzut de lege a fost depăşit cu încă jumătate (înainte de modificarea introdusă prin Legea nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal). În consecinţă, constatând că termenul de prescripţie este de 7 ani, s-a reţinut că prescripţia a intervenit după cum urmează: pentru inculpaţii S.D. şi B.D.G.I. la data de 18 iunie 2016 (faţă de data comiterii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată – 19 decembrie 2008); pentru inculpatul V.P.P., la data de 22 iunie 2016 (faţă de data comiterii infracţiunii de uz de fals constând în folosirea înscrisului falsificat – 23 decembrie 2008), iar pentru inculpatul A.A.C., la data de 18 iunie 2016 (faţă de data comiterii infracţiunii de uz de fals – 19 decembrie 2008, când a depus înscrisul falsificat la unitatea bancară).

La termenul din data de 13 decembrie 2018, Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, din oficiu, a pus în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală şi, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 14 decembrie 2018.

Prin Încheierea din data de 14 decembrie 2018 pronunţată în Dosarul nr. 18.348/212/2016, instanţa de apel a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor chestiuni de drept:

2) „Dacă actele de procedură îndeplinite anterior publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, cu respectarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare la data efectuării lor, au condus la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale în cauzele aflate pe rol”, iar în baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală a suspendat judecarea cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile.

În considerentele Încheierii din data de 14 decembrie 2018 se arată, în esenţă, că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie potrivit art. 475 din Codul de procedură penală este necesară, având în vedere că în cauză, ca urmare a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, a fost invocată problema de drept a incidenţei prescripţiei răspunderii penale din două perspective, iar modalitatea de interpretare a art. 155 alin. (1) din Codul penal influenţează semnificativ soluţia ce ar putea fi pronunţată în cauză. S-a invocat şi actualitatea acestei probleme de drept care a generat opinii contradictorii în jurisprudenţă şi doctrină şi a cărei dezlegare juridică poate influenţa soluţiile în numeroase cauze aflate pe rolul instanţelor de judecată şi al organelor de urmărire penală.

II.2. Curtea de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori a fost sesizată cu soluţionarea apelurilor declarate de persoanele vătămate D.Gh., B.I. şi G.V. şi de inculpaţii P.N., B.N., B.E., T.A.M. şi P.R. împotriva Sentinţei penale nr. 2.224 din 22 decembrie 2017 pronunţate de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. 8.402/211/2016.

Prin sentinţa penală sus-menţionată, în baza art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală coroborat cu art. 61 alin. (1), (2), şi alin. (4) lit. c) din Codul penal, au fost condamnaţi inculpaţii P.R., B.E., B.N şi P.N. la pedeapsa de câte 200 de zile-amendă pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată în forma participaţiei improprii prevăzute de art. 47 din Codul penal raportat la art. 322 din Codul penal, cu aplicarea art. 52 alin. (3) şi art. 5 din Codul penal.

Prin aceeaşi sentinţă a fost condamnată inculpata T.A.M. la pedeapsa de 200 de zile amendă pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzute de art. 322 din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

În baza art. 61 alin. (3) teza a II-a din Codul penal, pentru fiecare inculpat s-a stabilit cuantumul unei zile-amendă la suma de 70 lei şi s-a aplicat pedeapsa amenzii în cuantum de 14.000 lei.

Li s-a atras atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor art. 63 din Codul penal privind consecinţele neexecutării cu rea-credinţă a pedepsei amenzii, în tot sau în parte, anume înlocuirea zilelor- amendă neexecutate cu un număr corespunzător de zile de închisoare.

Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:

La data de 30 august 2011, inculpaţii P.R., B.E., B.N. şi P.N., prevalându-se de calitatea de membri ai Consiliului de administraţie ai S.C. F. – S.A., au determinat-o pe martora C.M. să falsifice o copie a Registrului acţionarilor S.C. F. – S.A., după care aceasta din urmă, fără vinovăţie, a operat mai multe modificări, în sensul aplicării unor ştampile şi adăugării unor însemnări olografe privind tranzacţii cu acţiunile societăţii, pe o copie a Registrului acţionarilor S.C. F. – S.A., obţinută din Dosarul nr. 230/1.285/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, înscrisul astfel falsificat fiind folosit ulterior ca înscris probator în mai multe dosare civile aflate pe rolul instanţelor de judecată, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale instigării la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în forma participaţiei improprii prevăzută de art. 47 raportat la art. 322 din Codul penal cu aplicarea art. 52 alin. (3) şi art. 5 din Codul penal.

La data de 30 august 2011, inculpata T.A.M. a efectuat mai multe modificări, în sensul aplicării unor ştampile şi adăugării unor însemnări olografe privind tranzacţii cu acţiunile societăţii S.C. F. – S.A., pe o copie a Registrului acţionarilor S.C. F. – S.A., obţinută din Dosarul nr. 230/1.285/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, înscrisul astfel falsificat fiind folosit ulterior ca înscris probator în mai multe dosare aflate pe rolul instanţelor de judecată, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

La termenul de judecată din data de 12 decembrie 2018, inculpatul P.N., pe lângă motivul de apel prin care a solicitat trimiterea cauzei la instanţa de fond în vederea rejudecării, deoarece a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea cu care a fost sesizată instanţa, a formulat o cerere de încetare a procesului penal întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f din Codul de procedură penală raportat la art. 147 din Constituţie prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi la art. 5 din Codul penal.

În cererea de încetare a procesului penal, inculpatul P.N. a arătat că la data de 25 iunie 2018 s-a publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale prin care s-a stabilit că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză din cuprinsul art. 155 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională.

Cum nici Parlamentul şi nici Guvernul nu au modificat art. 155 alin. (1) din Codul penal până la data de 8 august 2018 când a expirat termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituţie, dispoziţia legală menţionată şi-a încetat orice efect juridic, fiind scoasă din dreptul pozitiv.

În egală măsură, inculpatul a susţinut că, fiind vizată o normă de drept substanţial, decizia instanţei de contencios constituţional reprezintă o lege penală mai favorabilă în sensul art. 5 din Codul penal. Aceasta nu înseamnă însă că instituţia prescripţiei speciale sau cea a întreruperii cursului prescripţiei ar fi dispărut din dreptul pozitiv, ci numai cauza de întrerupere constând în îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.

În plus, Curtea Constituţională nu are competenţa de a reformula printr-o decizie de neconstituţionalitate un text legal pentru a-l face constituţional, fiind astfel nevoită să scoată textul în afara cadrului normativ, urmând ca doar legiuitorul să introducă în cadrul normativ un text legal constituţional. De aceea, a considera altfel, deci că întreruperea cursului prescripţiei ar avea loc, în prezent, prin acte care se comunică suspectului sau inculpatului, ar echivala cu o violare a principiului legalităţii răspunderii penale.

Referitor la fondul chestiunii, inculpatul a concluzionat că, în lipsa cauzelor generale de întrerupere a cursului prescripţiei, efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 constau în imposibilitatea de a se întrerupe cursul prescripţiei prin orice alte acte de procedură până la momentul în care legiuitorul iese din pasivitate şi legiferează aceste cauze.

Cu privire la efectele deciziei instanţei de contencios constituţional asupra cauzelor aflate pe rol, inculpatul a arătat că, potrivit art. 147 din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale se aplică erga omnes şi pentru viitor, vizând tocmai situaţiile juridice pendinte. Decizia reprezintă o lege penală mai favorabilă şi, prin urmare, în virtutea art. 5 din Codul penal, va şterge retroactiv toate întreruperile prescripţiei ce au intervenit anterior.

Dacă dispoziţia declarată neconstituţională se interpretează că este lege de procedură, atunci Decizia Curţii Constituţionale nu se poate aplica retroactiv în virtutea art. 5 din Codul penal; prin urmare, prescripţiile deja întrerupte rămân astfel.

Inculpatul a concluzionat că între momentul comiterii faptei şi cel al judecăţii există o succesiune de trei legi penale, respectiv Codul penal anterior, Codul penal actual anterior datei de 25 iunie 2018 şi Codul penal actual de după această dată, modificat prin eliminarea din art. 155 alin. (1) a sintagmei prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.

Având în vedere, pe de o parte, susţinerea apărătorului ales al inculpaţilor B.N., B.E., T.A.M. şi P.R. în sensul că, în măsura în care se va aprecia că a intervenit prescripţia răspunderii penale faţă de inculpatul P.N., aceasta are incidenţă asupra tuturor inculpaţilor din cauză, iar, pe de altă parte, argumentele invocate în cererea de încetare a procesului penal, precum şi opiniile diferite şi divergente exprimate în doctrină şi jurisprudenţă, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor dacă se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a unor chestiuni drept.

Prin Încheierea penală nr. 1.522/2018 din 19 decembrie 2018 pronunţată în Dosarul nr. 8.402/211/2016/a2, Curtea de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi, în consecinţă, în interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal în vigoare în prezent, respectiv în forma „Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe” (restul textului fiind declarat neconstituţional, respectiv „prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză”) a solicitat instanţei supreme să pronunţe o hotărâre prealabilă prin care să dea o rezolvare de principiu unor chestiuni de drept.

I. „Dacă textul în vigoare se poate interpreta că termenul de prescripţie s-a întrerupt prin actele de procedură comunicate inculpatului.

Dacă, nefiind legiferat în prezent prin ce acte se întrerupe cursul prescripţiei, atunci acesta nu se mai întrerupe”.

II. „Dacă actele de întrerupere a cursului prescripţiei îndeplinite sub imperiul Codului penal anterior sau al noului Cod penal până la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 îşi produc efectele în prezent şi a amânat pronunţarea la data de 19 decembrie 2018”.

Analizând argumentele invocate în cererea de constatare a prescripţiei răspunderii penale, instanţa de apel, pornind de la considerentele Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale (paragraful 28), a reţinut că, în prezent, prin efectul acestei decizii şi al omisiunii legiuitorului de a pune în acord textul legal viciat cu exigenţele constituţionale, textul art. 155 alin. (1) din Codul penal este incomplet, ceea ce suscită interpretări diferite şi divergenţe ale acestuia, deşi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost subliniată importanţa asigurării accesibilităţii şi previzibilităţii legii, instituindu-se o serie de repere pe care legiuitorul trebuie să le aibă în vedere pentru asigurarea acestor exigenţe.

III. Punctele de vedere ale instanţelor care au dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită

III.1. În Dosarul nr. 18.348/212/2016 al Curţii de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, completul de judecată învestit cu soluţionarea apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa şi de inculpaţii A.A.C., V.P.P., B.D.G.I. şi S.D. împotriva Sentinţei penale nr. 832 pronunţate la data de 25 iunie 2018 de Judecătoria Constanţa a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile pentru admisibilitatea sesizării, prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală întrucât:

– este învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, în calea de atac a apelului;

– de lămurirea modului de rezolvare a problemelor de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei, ţinând seama de faptul că, în funcţie de modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, ca urmare a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, ar putea fi incident unul dintre cazurile de împiedicare a exercitării acţiunii penale [art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală – intervenirea prescripţiei răspunderii penale], ceea ce ar putea determina pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penal;

– problemele de drept puse în discuţie nu fac obiectul unui recurs în interesul legii, iar asupra acestora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat deja printr-o decizie întemeiată pe dispoziţiile art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală sau printr-o hotărâre întemeiată pe dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală.

Cu privire la prima chestiune de drept, completul de judecată a opinat că ar trebui să se răspundă în sensul că, în prezent, în interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură în cauză îşi produce efectele numai în cazul actelor de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului.

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, instanţa de contencios constituţional a invocat necesitatea stabilirii unui termen de decădere a organelor judiciare din dreptul de tragere la răspundere penală a inculpatului, termen care să aibă o durată previzibilă pentru acesta, reglementarea actuală fiind de natură să încalce principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, principiu ce are în vedere nu doar norma de incriminare, ci şi mecanismele prin intermediul cărora presupusul autor al faptei este informat cu privire la persistenţa în timp a efectelor sociale ale faptelor sale.

S-a apreciat că, deşi dispozitivul Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale nu este unul specific unei decizii de interpretare, acesta trebuie corelat cu considerentele deciziei, rezultând concluzia că această decizie este una de interpretare, prin care Curtea constată că este neconstituţională o anume soluţie legislativă. În această situaţie, efectele deciziei se produc direct, chiar şi în cazul lipsei unei intervenţii a iniţiatorului legislativ, cum este cazul în speţă, iar pentru identificarea soluţiei legislative apreciate drept constituţională trebuie analizate considerentele deciziei.

Întrucât instanţa de contencios constituţional a apreciat, în considerente, că soluţia legislativă ce corespunde exigenţelor Constituţiei este cea reglementată în art. 123 alin. 1 din Codul penal anterior, rezultă că opţiunea Curţii a fost aceea că, în actuala reglementare se revine practic la condiţiile întreruperii cursului prescripţiei din Codul penal anterior, aceasta fiind şi interpretarea ce ar trebui dată art. 155 alin. (1) din Codul penal.

Cu privire la cea de-a doua chestiune de drept s-a arătat că, potrivit unei opinii, deciziile Curţii Constituţionale produc efecte pentru viitor, deci aplicarea lor retroactivă este exclusă. Chiar şi atunci când, aparent, un astfel de demers are loc, în realitate, ceea ce se aplică retroactiv este legea penală devenită mai favorabilă prin modificarea sa, iar nu decizia Curţii în mod direct.

Prin urmare, actele de procedură efectuate anterior publicării deciziilor Curţii Constituţionale, vizând norme procesual penale potrivit dispoziţiilor declarate neconstituţionale, rămân valabile şi produc aceleaşi efecte pe care le produceau anterior publicării deciziei.

În considerarea acestei opinii, răspunsul la întrebare ar trebui să fie în sensul că actele de procedură îndeplinite anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, cu respectarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare la data efectuării lor, ce nu făceau parte din categoria celor care se comunicau suspectului sau inculpatului, au condus la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale în cauzele aflate pe rol.

Potrivit celei de-a doua opinii, deşi deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, această ipoteză vizează şi speţele în care cauzele penale se află încă pe rolul organelor judiciare. Curtea Constituţională a statuat în mod expres şi obligativitatea deciziilor interpretative reţinând că, „indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare”.

Ca atare, neretroactivitatea deciziilor Curţii Constituţionale nu înlătură aplicarea acestora în cauzele care sunt încă pe rolul instanţelor de judecată, consecinţa fiind că efectul de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale în cauzele aflate pe rol nu este determinat de orice act de procedură îndeplinit în respectiva cauză, până la publicarea Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 în Monitorul Oficial al României, Partea I, ci tot doar de actele de procedură care se comunică suspectului sau inculpatului.

În considerarea acestei opinii, la cea de-a doua chestiune de drept ar trebui să se răspundă în sensul că actele de procedură îndeplinite anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, cu respectarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare la data efectuării lor, ce nu făceau parte din categoria celor care se comunicau suspectului sau inculpatului, nu au condus la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale în cauzele aflate pe rol.

III.2. În Dosarul nr. 8.402/211/2016/a2 al Curţii de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori, completul de judecată învestit cu soluţionarea apelurilor declarate de persoanele vătămate D.G., B.I. şi G.V. şi de inculpaţii P.N., B.N., B.E., T.A.M. şi P.R., împotriva Sentinţei penale nr. 2.224 din 22 decembrie 2017 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. 8.402/211/2016, a reţinut că prin efectul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 a instanţei de contencios constituţional şi a omisiunii legiuitorului de a pune în acord textul legal viciat cu exigenţele constituţionale statuate, textul art. 155 alin. (1) din Codul penal este incomplet, ceea ce suscită interpretări diferite şi divergente.

Relativ la cauza dedusă judecăţii, o primă interpretare are ca punct de plecare textul rămas în vigoare al art. 155 alin. (1) din Codul penal, după publicarea deciziei Curţii Constituţionale, respectiv „Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe”.

Această interpretare corelează, în egală măsură, considerentele deciziei cu dispozitivul acesteia, ceea ce ar permite concluzia că termenul de prescripţie se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care a fost comunicat efectiv inculpatului (după cum Curtea Constituţională statuează în paragraful 29), chiar dacă textul din Codul penal nu o prevede.

O a doua interpretare ar fi aceea că textul actual nu mai permite întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale nici în ipoteza actelor comunicate inculpatului, fiindcă art. 155 alin. (1) din Codul penal nu mai legiferează prin ce acte se întrerupe prescripţia. Această interpretare se mai întemeiază pe argumentul că nici Curtea Constituţională şi nici judecătorul cauzei nu pot adăuga la lege şi, prin urmare, textul incomplet al art. 155 alin. (1) din Codul penal reprezintă o normă de drept penal mai favorabilă care se aplică retroactiv oricărui curs neîmplinit al prescripţiei răspunderii penale.

Concluzia se prevalează de dispoziţiile art. 5 din Codul penal referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, textul incomplet al art. 155 alin. (1) din Codul penal reprezentând o dispoziţie legală în vigoare mai favorabilă, fiindcă nu prevede cauzele generale de întrerupere a cursului, ceea ce ar determina curgerea unui termen neîntrerupt şi împlinirea mai rapidă a termenului prescripţiei răspunderii penale.

Într-o altă interpretare se poate considera că, independent de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, îşi produc efectul actele anterioare de întrerupere a cursului termenului prescripţiei răspunderii penale îndeplinite sub imperiul Codului penal anterior sau al noului Cod penal, în forma existentă până la data publicării deciziei. În acest sens poate fi invocat art. 4 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, cu modificările ulterioare, potrivit căruia actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege.

Referitor la a doua chestiune de drept a cărei dezlegare de principiu se solicită, într-o opinie, se consideră că textul incomplet al art. 155 alin. (1) din Codul penal reprezintă o normă de drept penal mai favorabilă, care se aplică retroactiv oricărui curs neîmplinit al prescripţiei răspunderii penale.

În opinia contrară se consideră că îşi produc efectul actele anterioare de interpretare a cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale îndeplinite sub imperiul Codului penal anterior sau al actualului Cod penal în forma existentă până la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, invocându-se în acest sens art. 4 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, cu modificările ulterioare.

Având în vedere aceste interpretări diferite, instanţa de trimitere a apreciat îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării, considerând că în cauză există indubitabil o chestiune de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, deoarece constatarea prescripţiei răspunderii penale ar atrage admiterea apelurilor şi încetarea procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală.

Totodată, s-a arătat că asupra chestiunilor de drept a căror dezlegare se solicită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii.

În ceea ce priveşte fondul problemelor de drept sesizate, instanţa de trimitere nu şi-a exprimat opinia pentru a nu se antepronunţa.

IV. Punctele de vedere ale procurorului şi părţilor cu privire la chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită

IV.1. În Dosarul nr. 18.348/212/2016 al Curţii de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, cu referire la chestiunea de drept a aplicabilităţii imediate sau nu în ceea ce priveşte actele de procedură anterioare publicării Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, reprezentantul Ministerului Public a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Inculpatul A.A.C., prin apărătorul ales, a lăsat la aprecierea instanţei sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, susţinând însă că practica judiciară este în sensul constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, în situaţia în care nu s-au întocmit acte de procedură care să fie comunicate inculpaţilor anterior împlinirii termenului general al prescripţiei răspunderii penale.

Inculpaţii V.P.P. şi S.D., prin apărătorul ales, au apreciat că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie întrucât dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, ca urmare a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, se interpretează în sensul că întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale intervine numai în cazul actelor de procedură care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului, astfel cum se prevedea în art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969.

Inculpatul B.D.G.I., prin apărătorul ales, a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apreciind că, drept urmare a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale şi a lipsei unei intervenţii legislative, nu mai poate interveni în nicio ipoteză întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, fiind aplicabile exclusiv termenele generale de prescripţie a răspunderii penale.

IV.2. În Dosarul nr. 8.402/211/2016/a2 al Curţii de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori, reprezentantul Ministerului Public a considerat că nu este necesară şi utilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, competenţa de a se pronunţa asupra cererii de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale revenind instanţei de apel.

Inculpatul P.N., prin apărătorul ales, a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având în vedere jurisprudenţa neuniformă existentă.

În opinia inculpatului, în condiţiile în care după publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, nici Parlamentul, nici Guvernul nu au modificat art. 155 alin. (1) din Codul penal până la expirarea termenului de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituţie, dispoziţia legală menţionată şi-a încetat orice efect juridic, fiind scoasă din dreptul pozitiv. Totodată, fiind vizată o normă de drept substanţial, decizia Curţii Constituţionale reprezintă o lege penală mai favorabilă în sensul art. 5 din Codul penal, care şterge retroactiv toate întreruperile prescripţiei ce au intervenit ulterior.

Inculpaţii B.N., B.E., T.A.M. şi P.R., prin apărătorul ales, au apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Apreciind decizia Curţii Constituţionale ca pe una interpretativă, se pune problema ce este mai relevant, dispozitivul sau conţinutul. În conţinutul deciziei, respectiv în paragraful 31, se sugerează faptul că prin comunicarea unui act de procedură se întrerupe cursul prescripţiei, dar, pe de altă parte, se constată neconstituţionalitatea art. 155 alin. (1) din Codul penal, care naşte probleme de interpretare. Din această perspectivă şi pentru tranşarea efectului deciziei, pentru a se realiza un act de justiţie corect în cauză şi pentru ca instanţa să aibă la dispoziţie tot cadrul legal, se impune sesizarea instanţei supreme, chestiunile supuse dezlegării având legătură cu soluţionarea cauzei.

Persoanele vătămate D.Gh., I.M., V.O., G.V., R.A., B.I. şi Z.A., prin apărătorul ales, au apreciat că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecătorul fiind cel care trebuie să interpreteze legea, iar nu completul din cadrul instanţei supreme. Au apreciat că nu este o chestiune ce ţine de fondul cauzei, care să ajute la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpaţilor. Raportat la datele speţei, având în vedere că faptele s-au comis în perioada 2011-2012, precum şi mersul dosarului, soluţiile de clasare atacate, judecarea cauzei la instanţa de fond, dar şi perioada de timp în care s-a motivat sentinţa, s-a arătat că nu este oportună sesizarea instanţei supreme.

V. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele din circumscripţiile acestora cu privire la chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 473 alin. (5) din acelaşi cod, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor de judecată asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării.

Au comunicat puncte de vedere curţile de apel Bucureşti, Braşov, Craiova, Cluj, Constanţa, Galaţi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Târgu Mureş care, după caz, au făcut referire şi la punctele de vedere ale unora dintre instanţele arondate acestora.