Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020

Decizia nr. 4 din 13 februarie 2020

13 februarie 2020

1 iulie 2021

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Decizia nr. 4/2020                                                     Dosar nr. 3064/1/2019

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2020

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 278 din 02/04/2020

Daniel Grădinaru – preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – preşedintele completului

Andrei Claudiu Rus – judecător la Secţia penală

Ştefan Pistol – judecător la Secţia penală

Mirela Sorina Popescu – judecător la Secţia penală

Dan Andrei Enescu – judecător la Secţia penală

Oana Burnel – judecător la Secţia penală

Valentin Horia Şelaru – judecător la Secţia penală

Rodica Aida Popa – judecător la Secţia penală

Săndel Lucian Macavei – judecător la Secţia penală

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, prin Încheierea de şedinţă din data de 16 iunie 2019 pronunţată în Dosarul nr. 6.639/3/2018, prin care se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării de principiu a următoarei chestiuni de drept: „Dacă dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, pot fi interpretate ca reprezentând o cauză de micşorare a pedepsei, în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.”

Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 3.064/1/2019 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 27

4

alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa de judecată a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru.

La şedinţa de judecată a participat doamna Claudia Nicoleta Nedelea, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27

6

din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, domnul judecător Andrei Claudiu Rus, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Marinela Mincă, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 3.064/1/2019 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că, drept urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemei de drept deduse dezlegării de către curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava şi Timişoara, precum şi de unele instanţe arondate acestora.

De asemenea magistratul-asistent a învederat că asupra problemei de drept supuse dezlegării au fost comunicate puncte de vedere de către Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, precum şi Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, s-a menţionat că la data de 30.12.2019 Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 2.892/C/3168/III-5/2019 prin care s-a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept cu care a fost sesizată instanţa, fiind depuse şi concluzii scrise.

La data de 23.01.2020 a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, iar la data de 10.02.2020 a fost depus la dosar punctul de vedere formulat de apărarea contestatorului din prezenta cauză asupra chestiunii de drept supuse judecăţii.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt alte cereri de formulat sau excepţii de invocat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la chestiunea de drept supusă dezbaterii.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, a susţinut că sesizarea formulată în cauză de către Curtea de Apel Bucureşti este admisibilă, fiind îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

În continuare, pe fondul problemei de drept supuse dezlegării, procurorul a menţionat că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, nu reprezintă o cauză de micşorare a pedepsei în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, arătând că instituţia prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, are natura juridică a unei cauze legale speciale de reducere a pedepsei ce nu poate fi valorificată cu ocazia exercitării unei contestaţii la executare întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.

Astfel, a precizat că în acest sens este relevantă Decizia nr. 3 din 28 februarie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a statuat că instituţia reglementată în cuprinsul art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, reprezintă o cauză legală specială de reducere a pedepsei cu caracter personal, a cărei aplicabilitate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a unor cerinţe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta şi stadiul cauzei în care se urmăreşte producerea efectelor atenuante de pedeapsă.

Totodată, a menţionat că, la rândul său, doctrina a statuat că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, constituie o cauză de atenuare a pedepsei care are incidenţă exclusiv în cadrul procesului de individualizare a pedepsei, şi nu pe calea unei contestaţii la executare, neavând natura unei cauze de micşorare a pedepsei în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.

Or, în opinia reprezentantului Ministerului Public, contestaţia la executare reglementată de dispoziţiile art. 598 din Codul de procedură penală şi în special cazul prevăzut la alin. (1) lit. d) teza finală are ca premisă existenţa unei pedepse ce a fost deja individualizată printr-o hotărâre definitivă, ce a dobândit autoritate de lucru judecat, dată fiind natura juridică a contestaţiei la executare de mijloc procesual, cu caracter jurisdicţional, prin care se soluţionează incidentele intervenite după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

Astfel, s-a arătat că incidentul ivit pe calea unei contestaţii la executare nu poate pune în discuţie schimbarea soluţiei ce a intrat în autoritate de lucru judecat şi cu atât mai mult aspecte de fond sau care conduc la reindividualizarea pedepsei stabilite prin hotărâre definitivă.

Prin urmare, procurorul a precizat că, dată fiind natura juridică a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, de cauză specială de reducere a pedepsei cu caracter personal, se poate concluziona că aplicabilitatea acestor prevederi legale nu poate fi valorificată pe calea unei contestaţii la executare fundamentate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, reprezentantul Ministerului Public a solicitat admiterea sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 6.639/3/2018, urmând a se stabili că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, nu reprezintă o cauză de micşorare a pedepsei în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se cauza în pronunţare.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de şedinţă din data de 16 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală în Dosarul nr. 6.639/3/2018, în baza art. 475 şi 476 din Codul de procedură penală, a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „Dacă dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, pot fi interpretate ca reprezentând o cauză de micşorare a pedepsei, în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.”

II. Expunerea succintă a cauzei

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală este învestită cu soluţionarea contestaţiei formulate de persoana condamnată I.A.M. împotriva Sentinţei penale nr. 2.646 din 27.12.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 6.639/3/2018, prin care, în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia la executare formulată de contestatorul-condamnat I.A.M., iar în baza art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, a fost admisă cererea de contopire a pedepselor, stabilindu-se pedeapsa rezultantă de executat de 14 ani închisoare.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut referitor la contestaţia la executare formulată de petentul contestator I.A.M., privind incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, că prin aceasta se urmăreşte reducerea pedepselor aplicate condamnatului în temeiul cauzei speciale de reducere a pedepsei, prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată.

S-a arătat că, potrivit art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, se poate formula contestaţie împotriva executării hotărârii penale când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.

Petentul a susţinut că, anterior soluţionării definitive a proceselor penale derulate împotriva sa, a formulat un denunţ în data de 13.10.2005, înregistrat la Dosarul penal nr. 111/D/P/2004, iar prin Ordonanţa din 13.06.2006 s-a dispus disjungerea cauzei ce a făcut obiectul denunţului şi s-a dispus continuarea cercetărilor într-un dosar penal nou-format, respectiv nr. 225/D/P/2006, astfel încât ar trebui să îi fie recunoscut beneficiul prevăzut de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată.

Tribunalul a reţinut că solicitarea nu este întemeiată, întrucât pe calea contestaţiei la executare se pot invoca doar aspecte ce vizează executarea pedepsei şi nu se poate efectua vreo reindividualizare judiciară, situaţie ce presupune o reanalizare a fondului cauzei şi încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat. Instituţia contestaţiei la executare nu este o cale de atac extraordinară, ci este un mijloc procesual, cu caracter jurisdicţional, care poate fi folosit înainte de punerea în executare a hotărârii penale definitive – dacă s-a ivit un incident prevăzut de lege până în acest moment, în cursul executării pedepsei – dacă incidentul s-a ivit în perioada executării şi chiar după ce s-a executat pedeapsa, dar în legătură cu executarea ei, fiind, prin urmare, un mijloc procesual de a se asigura punerea în executare a hotărârii penale definitive în conformitate cu legea, prin aplicarea acelor dispoziţii de drept penal şi de drept procesual penal care se referă la executarea unei condamnări penale, astfel că pe calea contestaţiei la executare nu se poate schimba sau modifica soluţia care a căpătat autoritate de lucru judecat.

Având în vedere natura juridică a instituţiei contestaţiei la executare, precum şi cazurile în care se poate folosi acest procedeu jurisdicţional pentru rezolvarea incidentelor legate de punerea în executare a hotărârilor penale definitive, tribunalul a concluzionat că aplicarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, nu poate fi invocată pe calea contestaţiei la executare, întrucât aceste chestiuni nu se încadrează în niciunul dintre cazurile prevăzute în art. 598 din Codul de procedură penală.

Astfel, s-a reţinut că, în condiţiile în care prevederile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, constituie un caz de modificare a limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea pentru care este cercetat cel ce invocă împrejurarea facilitării identificării şi tragerii la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni, rezultă că incidenţa acestor dispoziţii legale poate fi invocată numai cu ocazia judecării cauzei în fond sau în căile ordinare de atac, astfel ca instanţa să poată aprecia dacă în raport cu denunţul formulat s-au putut descoperi şi trage la răspundere penală persoanele care au săvârşit infracţiunile arătate de denunţător, în niciun caz pe calea contestaţiei la executare, după ce denunţătorul a fost condamnat printr-o hotărâre definitivă şi se află deja în executarea pedepsei.

S-a mai precizat că din modul în care este redactat art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, referitor la sintagma „beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege”, rezultă că această reducere este aplicabilă doar până la pronunţarea unei soluţii definitive de condamnare şi având în vedere că până la acest moment minimul şi maximul special se reduc la jumătate, doar judecătorul fondului fiind cel care poate individualiza pedeapsa înăuntrul acestor limite reduse.

S-a menţionat că prin admiterea unei contestaţii la executare în sensul solicitat, instanţa de executare s-ar substitui judecătorului fondului, întrucât, după descontopirea pedepsei rezultante în pedepsele componente, ar putea aplica, la alegere, pedepse situate între minimul şi maximul special prevăzute de lege, reduse la jumătate, procedând astfel la o nouă individualizare judiciară a pedepselor concurente.

De asemenea s-a arătat că şi în ipoteza în care s-ar considera cauza specială de reducere a pedepsei reglementată în cuprinsul art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, ca fiind un caz de micşorare a pedepsei, tot nu ar fi aplicabil cazul de contestaţie la executare reglementat de art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, întrucât cazurile de micşorare a pedepsei trebuie să apară ulterior dobândirii autorităţii de lucru judecat. Or, art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, nu este o cauză de micşorare a pedepsei apărută după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, ci o cauză specială de reducere a pedepsei cu aplicabilitate până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În acest sens, tribunalul a reţinut că aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, referitoare la beneficiul reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă reprezintă, în esenţă, o chestiune de fond care trebuie avută în vedere la individualizarea judiciară a pedepsei, neputând fi invocată pe calea contestaţiei la executare, cererea formulată de petent fiind în consecinţă respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei penale anterior menţionate a formulat contestaţie Ministerul Public pe aspecte care ţin de contopirea efectuată de prima instanţă, precum şi petentul I.A.M. care a criticat atât modalitatea de soluţionare a contestaţiei la executare, cât şi soluţia dată cu privire la cererea de contopire.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti Secţia a II-a Penală la data de 1.04.2020.

La termenul din data de 3 iunie 2019, contestatorul I.A.M. a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, urmând a se stabili în ce măsură dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, pot fi interpretate ca reprezentând o cauză de micşorare a pedepsei, în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.

În esenţă, contestatorul a arătat că a învestit Tribunalul Bucureşti cu o contestaţie la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, solicitând aplicarea beneficiului prevăzut de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată. Contestatorul a susţinut, referitor la denunţul formulat de către acesta, că prin informaţii şi date cu caracter determinant a facilitat, fără a avea iniţial calitate procesuală în cauză, identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane în Dosarul penal nr. 225/D/P/2006, fiind îndeplinită condiţia prevăzută la art. 2 lit. a) pct. 2 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 964 din 28 decembrie 2002. A arătat că, ulterior, a primit calitate de martor în condiţiile Codului de procedură penală, fiind astfel îndeplinită şi condiţia prevăzută la art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată.

Contestatorul a mai arătat că a efectuat toate demersurile privind facilitarea identificării şi tragerii la răspundere penală a altor persoane în Dosarul penal nr. 225/D/P/2006 încă din anul 2005, iar declaraţiile de martor au fost valorificate de parchet, venind în completarea materialului probator administrat în cauză, conform Adresei nr. 616/11-1/2018 din data de 21.03.2018.

Contestatorul a susţinut că nu a putut valorifica denunţul formulat în niciuna dintre cauzele în care a fost condamnat definitiv în condiţiile în care urmărirea penală în cauza respectivă a durat excesiv. În acest context a arătat că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, sunt aplicabile şi pe calea contestaţiei la executare, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, fiind vorba despre o cauză de micşorare a pedepsei.

Dezbaterile asupra cererii formulate de către contestator pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze asupra problemei de drept invocate, au avut loc la termenul din 3.06.2019, iar prin Încheierea de şedinţă din data de 26.06.2019, constatându-se îndeplinite cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, Curtea de Apel Bucureşti a dispus sesizarea instanţei supreme.

Totodată, instanţa de apel, în baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, a dispus suspendarea judecării cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.

III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală a apreciat sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

Astfel, a constatat că în cauza de faţă este îndeplinită condiţia privind existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală fiind învestită cu soluţionarea unei contestaţii formulate de inculpatul I.A.M. împotriva Sentinţei penale nr. 2.646/27.12.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 6.639/3/2018.

Curtea a apreciat că este îndeplinită şi cea de-a doua condiţie, cu privire la problema de drept care trebuie să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.

De asemenea instanţa a considerat ca fiind îndeplinită şi cea de-a treia cerinţă impusă de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, reţinând că soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

S-a mai menţionat că admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. S-a arătat că, în mod concret, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia Înaltei Curţi pronunţată în procedura prevăzută de art. 476-477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

În cauza de faţă s-a apreciat că dezlegarea care se solicită de către contestator a fi dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are consecinţe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei, de aceasta depinzând soluţia dată asupra contestaţiei la executare formulată de petent.

Prin urmare, în raport cu aspectele arătate, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat ca fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate privind sesizarea formulată de contestator.

Cu privire la punctul de vedere al instanţei asupra problemei de drept invocate, în încheierea de sesizare s-a precizat că nu se impune menţionarea în cuprinsul acestei încheieri a aprecierii completului pe chestiunea de drept, întrucât ar reprezenta o exprimare clară a părerii legate de modalitatea de soluţionare a contestaţiei declarate de petent.

IV. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti şi Curtea de Apel Timişoara, care, după caz, au făcut referire şi la opiniile unora dintre instanţele arondate.

Curţile de apel Alba Iulia şi Suceava nu au comunicat puncte de vedere asupra chestiunii supuse dezlegării, răspunsurile transmise cuprinzând menţiunea neidentificării, în jurisprudenţa acestora ori a instanţelor din circumscripţie, a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării.

În argumentarea opiniei exprimate s-a arătat, în esenţă, că aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, referitoare la beneficiul reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă este o chestiune de fond, ce trebuia avută în vedere de instanţă la individualizarea judiciară a pedepsei ca un criteriu obiectiv.

Aplicarea acestor prevederi legale are consecinţe asupra limitelor de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea dedusă judecăţii, în sensul reducerii la jumătate a acestora şi stabilirii unei pedepse între aceste limite în procesul complex al individualizării pedepsei realizat cu ocazia judecării pe fond a cauzei.

Împrejurarea că ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru reţinerea prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, nu este în măsură să conducă la admiterea unei contestaţii la executare întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, întrucât este inadmisibil ca pe această cale să se procedeze la o nouă individualizare a pedepsei.

Art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, reglementează o cauză specială de reducere a pedepsei, cu aplicabilitate temporară, până la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, şi nu o cauză de micşorare a pedepsei, apărută după rămânerea definitivă a sentinţei de condamnare.

Astfel, s-a considerat că o interpretare conform căreia aceste dispoziţii legale ar constitui, în orice situaţie, o cauză de micşorare a pedepsei, valorificabilă prin intermediul contestaţiei la executare întemeiate pe art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, este de natură să înfrângă autoritatea de lucru judecat şi să transforme contestaţia la executare într-o cale de atac de reformare, ceea ce nu este permis de lege.

Potrivit prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 şi 2 din lege, şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă sau facilitează identificarea sau tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.

Sintagma „denunţă şi facilitează tragerea la răspundere penală” presupune obligaţii specifice pentru cei doi subiecţi la care se referă textul de lege.

Pentru infractorul devenit denunţător, textul presupune obligaţia de a dezvălui înainte sau în timpul urmării penale sau al judecăţii săvârşirea unei infracţiuni grave de către o altă persoană şi de a uşura, astfel, obligaţia organului de urmărire penală de a descoperi la timp şi în mod complet faptele ce constituie infracţiuni şi de a înlesni astfel activitatea de tragere la răspundere penală a acestor persoane, care în lipsa denunţului ar fi rămas nedescoperite.

Pentru organul de urmărire penală, aceeaşi sintagmă „denunţă şi facilitează tragerea la răspundere penală” presupune obligaţia de a examina şi de a verifica datele şi informaţiile denunţului şi atunci când se constată că acesta îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi nu există vreunul din cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, dispune începerea urmării penale privitor la faptă, conform art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală, iar apoi, când din datele şi probele oferite de denunţător şi cele strânse în cursul urmăririi penale referitoare la faptă rezultă indicii rezonabile că persoana denunţată a săvârşit fapta, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta.

Prin urmare, s-a concluzionat că în măsura în care s-ar aprecia că prevederile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, pot deveni incidente pe calea contestaţiei la executare, întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, nu ar mai exista niciun criteriu de natură a marca diferenţa dintre persoana care formulează un denunţ în timpul urmăririi penale ori al judecăţii şi persoana care formulează un astfel de denunţ ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

De asemenea, s-a apreciat că modificarea pedepsei pe calea unei contestaţii la executare întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, pe motivul că, ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, un denunţ anterior al persoanei în prezent condamnate ar fi fost valorificat, ar fi în măsură să conducă la admiterea contestaţiilor la executare formulate de persoanele care au formulat denunţ ulterior punerii în executare a hotărârii de condamnare. Or, în susţinerea acestei prime opinii s-a reţinut că este inadmisibilă contestaţia la executare prin care se tinde a se soluţiona o problemă legată de fond, rezolvată cu autoritate de lucru judecat.

În sensul acestei prime opinii expuse au opinat următoarele instanţe: Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Constanţa, Judecătoria Tulcea, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Cluj, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Judecătoria Baia Mare, Curtea de Apel Iaşi, Tribunalul Iaşi, Judecătoria Iaşi, Tribunalul Vaslui, Judecătoria Huşi, Curtea de Apel Ploieşti, Tribunalul Prahova, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală în opinie majoritară, Tribunalul Bucureşti şi judecătoriile din circumscripţia acestuia, Tribunalul Călăraşi, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Moineşti, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Timiş, Tribunalul Caraş-Severin, Judecătoria Reşiţa, Judecătoria Moldova Nouă, Tribunalul Arad şi Curtea de Apel Oradea.

În argumentarea unora dintre răspunsurile comunicate care susţin această opinie s-a arătat că este admisibilă aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, ulterior soluţionării definitive a cauzei pe calea contestaţiei la executare în temeiul cazului prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală exclusiv în ipoteza în care pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare este mai mare decât maximul redus ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată.

Astfel, s-a susţinut că, dacă denunţul formulat în condiţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, este valorificat ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare dispuse faţă de persoana care a formulat respectivul denunţ, atunci aceste dispoziţii legale pot fi interpretate ca reprezentând o cauză de micşorare a pedepsei, în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.

Într-o atare situaţie s-a opinat că este întemeiată contestaţia la executare doar în cazul în care pedeapsa aplicată persoanei care a formulat denunţul depăşeşte maximul special al pedepsei, astfel cum a fost redus cu jumătate prin aplicarea cauzei de reducere prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, cu consecinţa reducerii pedepsei aplicate la acest nou maxim.

Privit ca un incident, denunţul prevăzut de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, presupune o durată în timp, respectiv data formulării denunţului nu echivalează cu întrunirea condiţiilor prevăzute în art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, pentru a opera o reducere a limitelor legale de pedeapsă, fiind necesară efectuarea de acte procesuale care să ducă la identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni.

Astfel, instanţa care dispune condamnarea nu poate face aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, dacă la momentul condamnării definitive nu sunt efectuate acte procesuale ca urmare a formulării denunţului. Or, de cele mai multe ori trimiterea în judecată a persoanelor denunţate are loc după ce martorul denunţător a fost condamnat definitiv.

S-a apreciat că din acest punct de vedere cazul se încadrează în categoria incidentelor ce se ivesc în cursul executării unei hotărâri judecătoreşti definitive, deoarece efectele denunţului (condiţie stabilită de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată) se produc după ce hotărârea de condamnare a denunţătorului a rămas definitivă.

În ceea ce priveşte încălcarea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive, judecătorii au apreciat că aceasta nu poate fi reţinută cât timp nu se realizează o nouă individualizare judiciară a pedepsei.

Principiul legalităţii pedepsei impune ca pedeapsa aplicată în baza legii fără reţinerea cauzei de reducere prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, să aibă susţinere şi după ce intervine cauza legală de reducere a limitelor de pedeapsă, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea aplicabilă potrivit legii, ca urmare a aplicării art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată.

Prin garantarea principiului legalităţii se face o individualizare legală a pedepsei, înlăturându-se partea din pedeapsă care depăşeşte maximul aplicabil ca urmare a aplicării art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, fără a face o nouă individualizare judiciară.

Aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, în faza de executare justifică limitarea autorităţii de lucru judecat exclusiv prin necesitatea asigurării efectivităţii principiului legalităţii pedepsei (aceasta trebuind să aibă un suport legal atât la momentul pronunţării sale, cât şi al executării).

În concluzie, în această opinie s-a apreciat că reţinerea cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, poate fi invocată pe calea contestaţiei la executare, aceasta având natura unei cauze de micşorare a pedepsei în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.

Potrivit răspunsurilor comunicate de instanţe, au opiniat în acest sens următoarele instanţe: Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală în opinie majoritară, Judecătoria Călăraşi, Judecătoria Olteniţa, Judecătoria Lehliu-Gară, Tribunalul Giurgiu, Judecătoria Giurgiu, Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Galaţi, Tribunalul Brăila, Judecătoria Brăila, Tribunalul Bacău şi Judecătoria Roman.

V. Punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii şi documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Direcţia de specialitate din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi-a exprimat punctul de vedere în sensul că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, reglementează o cauză de reducere a pedepsei şi sunt incidente în procesul de individualizare a pedepsei, neputând fi aplicate pe calea contestaţiei la executare întemeiate pe prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.

S-a arătat că această opinie se întemeiază, în esenţă, pe următoarele argumente:

Dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, reglementează o cauză de reducere a pedepsei, în accepţiunea prevederilor art. 79 din Codul penal, care are ca fundament conduita adoptată de făptuitor şi poate fi reţinută exclusiv în procesul de individualizare a pedepsei.

Această concluzie se desprinde atât din dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, care se referă la beneficiul reducerii la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege şi condiţionează beneficiul menţionat de o evaluare a conduitei adoptate de făptuitor, specifică procesului de individualizare a pedepsei, cât şi din Decizia nr. 3 din 28 februarie 2018 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 13 aprilie 2018).

În acest sens s-a arătat că în dispozitivul Deciziei nr. 3 din 28 februarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală se referă, în mod explicit, la cauza legală de reducere a pedepsei prevăzută în art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, iar în considerentele Deciziei nr. 3 din 28 februarie 2018, completul menţionat al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reţine că instituţia reglementată în art. 19 din Legea nr. 682/2002 are natura juridică a unei cauze legale speciale de reducere a pedepsei, cu caracter personal, a cărei aplicabilitate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a unor cerinţe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta şi stadiul cauzei în care se urmăreşte producerea efectelor atenuante de pedeapsă, că este esenţialmente orientată spre individualizarea uneia sau mai multor pedepse, aplicabile pentru fapte determinate comise de martor, şi că nu are o existenţă juridică autonomă, ci este integrată unui proces penal determinat, având ca obiect fapte clar individualizate, comise de martorul denunţător la data formulării denunţului.

Considerentele Deciziei nr. 3 din 28 februarie 2018 relevă natura juridică de cauză de reducere a pedepsei a instituţiei reglementate în art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, cantonează aplicarea acesteia la sfera procesului de individualizare a pedepsei şi subliniază dependenţa aplicării dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, de existenţa unui proces penal, care are ca obiect fapta sau faptele comise de beneficiarul cauzei de reducere a pedepsei.

Reglementând o cauză de reducere a pedepsei, a cărei incidenţă se evaluează exclusiv în procesul de individualizare a pedepsei şi intră în puterea lucrului judecat, dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, nu pot fi aplicate pe calea contestaţiei la executare întemeiate pe prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, întrucât contestaţia la executare, indiferent de temeiul invocat, nu permite instanţei de executare (sau instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere) să realizeze o nouă individualizare a pedepsei (o reindividualizare a pedepsei).

VI. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată opinia specialiştilor în drept penal asupra chestiunii de drept supuse examinării.

Departamentul de Drept Public al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca a opinat în sensul că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, nu pot fi interpretate ca reprezentând o cauză de micşorare a pedepsei în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.

Deşi nu face referire în mod expres la o noţiune specifică, art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, reglementează o ipoteză de „colaborator al justiţiei”. În esenţă, având în vedere şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 67 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 18 martie 2015, în baza Legii nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, reprezintă un astfel de „colaborator al justiţiei” persoana care este ea însăşi acuzată de săvârşirea unei infracţiuni, dar care, în acelaşi timp, are şi calitatea de martor în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 din aceeaşi lege. În această ultimă calitate, „colaboratorul justiţiei” denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni grave şi beneficiază, ca urmare a acestei colaborări, de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.

Potrivit legii, sprijinul acordat organelor judiciare penale poate interveni înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii, reglementarea având în vedere procedurile penale în care martorul colaborator are calitatea de suspect sau inculpat.

În Decizia nr. 3 din 28 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 13 aprilie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a analizat natura juridică a instituţiei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, şi a arătat că „instituţia reglementată de norma supusă interpretării are natura juridică a unei cauze legale speciale de reducere a pedepsei, cu caracter personal, a cărei aplicabilitate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a unor cerinţe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta şi stadiul cauzei în care se urmăreşte producerea efectelor atenuante de pedeapsă”.

În cuprinsul punctului de vedere transmis s-a arătat că în vederea soluţionării prezentei probleme de drept este de reţinut, în primul rând, faptul că art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, reglementează o cauză legală specială de reducere a pedepsei, cu caracter personal, condiţionată de îndeplinirea unor condiţii, expres prevăzute de lege.

S-a precizat că această cauză legală specială de reducere a pedepsei, aşa cum este prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, trebuie să intervină cel mai târziu în timpul judecăţii în procedura în care martorul colaborator are calitatea de inculpat. Reglementarea legală, precum şi interpretarea realizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au în vedere faptul că o astfel de cauză legală specială de reducere a pedepsei, cu caracter personal, poate fi aplicată exclusiv în procesul de individualizare judiciară a pedepsei aplicate inculpatului, martor colaborator în altă cauză.

Procesul de individualizare judiciară a pedepsei de către instanţa de judecată presupune mai întâi aplicarea cauzelor legale de reducere a pedepsei, apoi, în cadrul noilor limite, stabilirea pedepsei concret aplicate. Art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, nu impune aplicarea unui beneficiu pedepsei concret aplicate, ci acest beneficiu se aplică limitelor legale ale pedepsei, urmând ca în aceste limite reduse instanţa de judecată să stabilească pedeapsa concretă.

Individualizarea judiciară a pedepsei, cu cele două etape menţionate mai sus, reprezintă o chestiune ce ţine de fondul cauzei şi poate fi realizată atât de către prima instanţă, cât şi de instanţa de apel, în măsura în care sentinţa primei instanţe a fost atacată cu această cale ordinară de atac.

S-a menţionat că art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, nu impune drept condiţie a aplicării cauzei legale speciale de reducere a pedepsei constatarea îndeplinirii condiţiilor colaborării, în special a facilitării tragerii la răspundere penală, printr-o hotărâre definitivă de condamnare dispusă de instanţa de judecată în cauza în care martorul colaborator a dat declaraţii în această calitate.

Într-o interpretare strictă a acestei dispoziţii („a facilitat tragerea la răspundere penală”), se poate aprecia că doar în momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare se poate constata faptul că martorul colaborator a contribuit la tragerea la răspundere penală a altor persoane. O astfel de interpretare ar impune însă reglementarea unei căi extraordinare de atac prin care, în cazul în care procedura penală în care martorul a dat declaraţii se prelungeşte peste momentul finalizării procedurii în propria sa cauză, martorul colaborator să poată invoca aplicarea cauzei legale speciale de reducere a pedepsei. O asemenea cale extraordinară de atac nu este reglementată în legislaţia noastră. Acest lucru reprezintă un alt argument care poate susţine concluzia potrivit căreia această cauză legală specială de reducere a pedepsei, aşa cum este prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, trebuie aplicată în cursul procedurii penale în care martorul colaborator are calitatea de inculpat, în cursul judecăţii în primă instanţă sau al judecăţii în apel cel târziu.

În concluzie, în lipsa reglementării unei căi extraordinare de atac care să permită reaprecierea pedepsei după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare ca urmare a intervenţiei unei cauze legale speciale de reducere a pedepsei, cu titlu personal, aplicarea acestei cauze cunoaşte limita maximă a judecăţii în apel. Acest lucru impune inculpatului să manifeste o diligenţă specială în a solicita instanţei de judecată aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, în cursul procedurii în care are calitatea de inculpat până cel mai târziu în momentul judecăţii în apel. Dacă o astfel de solicitare nu a fost făcută sau a fost făcută, dar a fost respinsă de instanţă, condamnatul nu poate solicita instanţei de executare o nouă individualizare judiciară a pedepsei pe calea contestaţiei la executare.

În reglementarea Codului de procedură penală, contestaţia la executare nu reprezintă o cale extraordinară de atac care, în urma admiterii, să conducă la desfiinţarea autorităţii de lucru judecat şi să readucă în dezbatere fondul cauzei definitiv judecate. Contestaţia la executare impune păstrarea autorităţii de lucru judecat şi permite, cel mult, în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, intervenţia unor cauze legale de stingere sau de micşorare a pedepsei.

În Decizia nr. 11 din 17 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613 din 24 iulie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a analizat natura juridică a contestaţiei la executare şi a arătat că aceasta este „un mijloc procesual cu caracter jurisdicţional prin intermediul căruia se soluţionează anumite incidente limitativ prevăzute de lege, ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive sau în cursul executării pedepsei, cu scopul de a se asigura conformitatea cu legea penală a executării hotărârilor judecătoreşti, fără însă a se putea schimba sau modifica soluţia care se bucură de autoritate de lucru judecat, întrucât aceasta nu are natura unei căi de atac. Deopotrivă, contestaţia la executare este o procedură jurisdicţională de rezolvare a situaţiilor corelative la executarea pedepsei, respectiv a incidentelor ivite ulterior rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a soluţionat fondul cauzei”.

Având în vedere natura juridică a contestaţiei la executare, cauza legală specială de reducere a pedepsei, cu caracter personal, reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, nu reprezintă o cauză de micşorare a pedepsei în sensul cazului de contestaţie la executare prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.

Sintagma „orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei” din cuprinsul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală are în vedere o dispoziţie legală care operează direct asupra pedepsei concret aplicate prin hotărârea definitivă, iar nu asupra limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea ce a format obiectul unei judecăţi definitive. Aceste cauze de stingere sau micşorare a pedepsei sunt conferite de lege cu titlu general şi intervin după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. De aceea, ele constituie incidente ce pot fi invocate pe calea contestaţiei la executare.

Pentru toate aceste considerente, în opinia Departamentului de drept public al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, în raport cu natura juridică a cauzei legale speciale de reducere a pedepsei, cu caracter personal, prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, coroborată cu natura juridică a contestaţiei la executare, aplicarea beneficiului reducerii de pedeapsă nu se poate realiza pe calea contestaţiei la executare.

Centrul de Cercetări în Ştiinţe Penale al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a comunicat opinia potrivit căreia în situaţia în care denunţul formulat în timpul judecăţii s-a materializat după soluţionarea definitivă a cauzei, dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, sunt aplicabile pe calea contestaţiei la executare, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, fiind vorba despre o cauză de micşorare a pedepsei.

În esenţă, s-a arătat că pentru raţiuni ce ţin de descoperirea infracţiunilor grave, legiuitorul a înţeles să confere persoanei care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, şi care a comis o infracţiune, în ipoteza în care denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni grave, beneficiul unei cauze de reducere la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.

Problema de drept care a generat prezenta sesizare se referă la situaţia unui denunţ formulat în termen (în cursul urmăririi penale sau