ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2210/2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 23.04.2020, sub nr. x/2020, reclamanta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii IFN S.A. a chemat în judecată pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A. solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 225.935,37 RON, reprezentând contragaranția acordată pentru garanția asumată în favoarea A. S.A. (fostă banca B.), în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/16.05.2012, confirmată cu confirmarea de includere în plafonul garantare nr. x/24.05.2012, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare calculată de la data de 15,05.2019 (dată la care s-a împlinit termenul la 90 de zile de la data de 13.02.2019, data completării documentației cu adresa nr. x), până la data plății efective a contragaranției, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile O.U.G. nr. 23/2009, ale H.G. nr. 2105/2004, ale H.G. nr. 1211/2001 și ale O.G. nr. 13/2011, art. 1270, art. 1523, art. 1535, art. 2009 și următoarele, art. 2280 și următoarele din C. civ., art. 192 - art. 455 din C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 2256/20.11.2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea reclamantei și a obligat pârâta să plătească acesteia suma de 225.935,37 RON, reprezentând contragaranție; totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 5.623,7 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 1898/09.09.2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea reclamantei privind completarea hotărârii și a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 2256/20.11.2020 pronunțate în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului București, în sensul că: a obligat pârâta la plata către reclamantă și a dobânzii legale penalizatoare calculată asupra debitului principal neachitat, la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale, începând cu data de 15.05.2019, până la data plății integrale.

Împotriva sentinței civile nr. 2256/20.11.2020 pronunțate în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului București, a formulat apel pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A. solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței atacate, reținerea cauzei spre rejudecare și respingerea acțiunii formulate ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 431 din 17 martie 2023, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă Fondul Roman de Contragarantare S.A. în contradictoriu cu intimata-reclamantă Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. IFN, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, în conformitate cu prevederile art. 497 C. proc. civ., cu cheltuieli de judecată.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei, recurentul a arătat, în sinteză, că decizia recurată nu conține motivele pentru care instanța de apel a înlăturat argumentele sale referitoare la existența unor riscuri operaționale ale intimatei reprezentate de netrimiterea către bancă a informării de reziliere și necontestarea în litigiul cu banca a modalității de calcul al garanției contragarantate, fiind, astfel, incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere și prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În concret, riscurile operaționale identificate și pe care instanța de apel nu le-a analizat se referă la lipsa de diligentă a intimatei, care, deși, era îndreptățită să solicite rezilierea contractului de garantare, a omis informarea băncii printr-o declarație scrisă de reziliere, precum și la necontestarea de către intimată, în litigiul cu finanțatorul, a sumei solicitate de bancă, cu titlu de garanție.

În ceea ce privește aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a apreciat, în sinteză, că instanța de apel a reținut în mod eronat temeinicia soluției primei instanțe, având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a fi plătită contragaranția de către F.R.C., întrucât aceasta nu se acordă/plătește în situația în care se identifică un risc operațional al garantului.

Așadar, soluția instanței de apel este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, art. 969, art. 1080 și art. 1540 vechiul C. civ., coroborate cu art. 7 și art. 101 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 20/2009, raportate la Convenția de contragarantare nr. 1/2010, respectiv: art. 4.4, art. 6.1, art. 7.1, art. 7.4, art. 12.5, art. 12.8. și la Norma nr. 1/2010, respectiv art. 6 lit. d).

Într-o altă critică, recurentul a arătat, în esență, că, deși, instanța de apel a respins criticile sale privind incidența în speță a unui risc operațional al garantului, aspectele reținute constituie o modalitate greșită de interpretare a cadrului normativ și convențional, și, în orice caz, nu ține cont de voința părților, fiind încălcat atât art. 969 vechiul C. civ., cât și art. 7.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2010, precum și legislația elaborată în domeniul riscului operațional.

Interpretând în mod greșit convenția în litigiu, instanța a aplicat eronat art. 6.1 din convenție, întrucât intimatul trebuia să dea dovadă de prudență și diligență atât la momentul acordării contragaranției, dar și la plata acesteia; interpretarea instanței de apel încalcă atât litera, cât și spiritul prevederilor Convenției nr. 1/2010 și ale Normei 1/2010.

Intimatul-reclamant a transmis întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând memoriul de recurs și având în vedere dispozițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție va examina cu prioritate, potrivit art. 494 din C. proc. civ., raportat la art. 248 alin. (1) și art. 489 alin. (2) din același cod, excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant:

Conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul formulează critici de nelegalitate a hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autoarea acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Înalta Curte constată că recurentul a indicat formal în susținerea recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., fără a arata în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Astfel, din examinarea cererii de recurs nu rezultă critici care să poate fi circumscrise ipotezelor motivelor de casare invocate ci, dimpotrivă, afirmațiile prezentate vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

În speță, criticile recurentului referitoare la faptul că decizia recurată nu conține motivele pentru care instanța de apel a înlăturat argumentele sale referitoare la existența unor riscuri operaționale ale intimatei reprezentate de netrimiterea către bancă a informării de reziliere și necontestarea în litigiul cu banca a modalității de calcul al garanției contragarantate, tind să aducă în dezbatere aspecte privind probele și situația de fapt, desi acest tip de analiză este apanajul instanțelor devolutive. De altfel, criticile formulate relevă doar nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel, determinată de viziunea diferită asupra chestiunii litigioase și dorința de a convinge instanța că, în speță, ar fi intervenit un risc operațional.

Criticile recurentei prin care se susține, în esență, că instanța de apel a reținut în mod eronat temeinicia soluției primei instanțe, având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a fi plătită contragaranția de către F.R.C., întrucât aceasta nu se acordă/plătește în situația în care se identifică un risc operațional al garantului, sunt aspecte care vizează netemeinicia deciziei recurate.

În acest sens, se constată că, prin argumentele expuse în susținerea acestor critici, autoarea căii de atac urmărește reinterpretarea prevederilor Convenției de contragarantare nr. 1/2010, dar și a dovezilor administrate în cauză. Or, întrucât vizează fondul raporturilor juridice dintre părți, acestea nu prezintă valențe de nelegalitate și nu pot face obiectul analizei în calea de atac extraordinară a recursului, limitată de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Criticile recurentului prin care se susține că reținerea de către instanța de apel a inexistenței unui risc operațional al garantului constituie o modalitate greșită de interpretare a cadrului normativ și convențional, și, în orice caz, nu ține cont de voința părților, fiind încălcat atât art. 969 vechiul C. civ., cât și art. 7.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2010, precum și legislația elaborată în domeniul riscului operațional, nu se pot converti în critici de netemeinicie.

De asemenea, nici susținerea recurentului potrivit căreia, interpretând în mod greșit convenția în litigiu, instanța a aplicat eronat art. 6.1 din convenție, întrucât intimatul trebuia să dea dovadă de prudență și diligență atât la momentul acordării contragaranției, dar și la plata acesteia, nu poate fi o critică de nelegalitate, în condițiile în care, presupune verificarea îndeplinirii obligațiilor asumate în limitele convenției părților.

Astfel, se observă că, sub pretextul unor pretinse interpretări eronate a obligațiilor contractuale asumate prin convenție, recurentul tinde la schimbarea situației de fapt stabilite, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate.

Or, interpretarea contractului într-o manieră neconformă sensului reieșit din acordul părților, precum și evaluarea relațiilor dintre acestea, constituie o ipoteză de analiză corelată a probelor. Stabilirea adevăratei voințe a părților contractante constituie un aspect al etapelor devolutive, iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor propuse și încuviințate se poate stabili care a fost conduita părților, însă, în recurs instanța nu poate constata o altă situație de fapt decât cea configurată de către instanța de apel.

Faptul că se indică anumite dispoziții legale (ex: art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, art. 969, art. 1080 și art. 1540 vechiul C. civ., coroborate cu art. 7 și art. 101 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 20/2009, etc.), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Se reține că, deși recurentul prezintă în mod amplu motivele de recurs, acestea aduc, în realitate, în dezbatere doar chestiuni vizând probele administrate, situația de fapt, natura și conținutul obligațiilor contractuale și modalitatea în care au fost sau nu îndeplinite, evaluarea comportamentului părților, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin toate criticile expuse în memoriul de recurs, autorul prezentei căi de atac tinde, în realitate, la o restabilire a situației de fapt, repunând în discuție probele și solicitând instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Așa fiind, constatând că recurentul nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurentul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 431 din 17 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă Fondul Român de Contragarantare S.A., împotriva deciziei civile nr. 431 din 17 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2024.