Decizia nr. 56 din 11 noiembrie 2019

Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă a dispus, prin Încheierea din 24 iunie 2019, dată în Dosarul nr. 6.559/190/2016, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 23 august 2019, cu nr. 2.148/1/2019, termenul de judecată fiind stabilit la 11 noiembrie 2019.

Prin cererea introductivă, înregistrată la Judecătoria Bistriţa – Secţia civilă la data de 2 septembrie 2016 cu nr. 6.559/190/2016, creditoarele A – bancă comercială şi B – cesionar, în contradictoriu cu debitorul C, au solicitat instanţei să dispună admiterea contestaţiei şi să constate că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a notificării formulate de debitor, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare se arată că între creditoarea A şi debitorul C s-a încheiat contractul de credit bancar nr. xxxxxx din 14 august 2007, cesionat către creditoarea B prin actul adiţional nr. x din 11 aprilie 2014. Potrivit clauzelor contractuale, debitorul a împrumutat suma de 55.725 CHF (pentru cumpărarea imobilului care face obiectul garanţiei imobiliare), pe o durată de 420 de luni (35 de ani), credit garantat prin constituirea unei ipoteci asupra imobilului situat în Bistriţa. Garanţia a fost constituită conform contractului de ipotecă din aceeaşi dată, autentificat de un notar public. Ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale asumate, debitorul a fost supus executării silite în cadrul dosarului de executare nr. xxx/2016 la cererea creditoarei B, înregistrată la data de 18 mai 2016.

La data de 26 august 2016, debitorul a formulat o notificare în baza Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite (Legea nr. 77/2016), cu privire la darea în plată a bunului imobil ipotecat în baza contractului mai sus menţionat, în vederea stingerii datoriei izvorâte din contractul de credit bancar încheiat cu banca comercială, contract cesionat către B.

Faţă de această notificare, creditoarele au formulat contestaţie în baza art. 7 din Legea nr. 77/2016, în termenul legal de 10 zile.

Prin Sentinţa civilă nr. 3.489 din 5 decembrie 2017, Judecătoria Bistriţa – Secţia civilă a respins contestaţia formulată de creditoarea A ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă şi a admis contestaţia formulată de creditoarea B, repunând părţile în situaţia anterioară îndeplinirii demersurilor prevăzute de Legea nr. 77/2016.

Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel debitorul.

Prin Decizia civilă nr. 710 din 27 iunie 2018, Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul şi a modificat în parte sentinţa, în sensul că a menţinut soluţia de respingere a contestaţiei formulate de creditoarea A şi a schimbat sentinţa, respingând contestaţia formulată de creditoarea B.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs creditoarele, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi admiterea cererii introductive.

În esenţă, au susţinut că decizia atacată este nelegală, întrucât în cauză fluctuaţia valutară a fost asumată de către părţi la data încheierii contractului de credit, neputând fi considerată un eveniment imprevizibil, astfel încât instanţa a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, respectiv a aplicat greşit normele materiale privind impreviziunea.

Recurentele au susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept, întrucât orice contract de credit în valută este supus riscului valutar. Expunerea consumatorului de credite la riscul valutar, ca tip de risc financiar materializat în fluctuaţii de curs valutar, reprezintă o trăsătură naturală a contractelor de credit în monedă străină. Orice împrumut denominat într-o altă monedă decât cea naţională în care consumatorul obţine veniturile implică obligaţia obţinerii de către debitor a valutei necesare plăţii ratelor de credit, pe baza resurselor financiare pe care le are la dispoziţie în moneda naţională, la cursul valutar la care moneda străină poate să fie procurată.

Dacă fluctuaţiile cursurilor valutare nu numai că nu sunt anormale, ci sunt chiar tipice şi previzibile, variaţia de curs putând fi anticipată pe bază empirică, sensul şi amploarea acestora rămân aleatorii. Reiese, astfel, că riscul valutar nu este situat în afara mecanismului contractului de credit în valută, ci în interiorul său, deşi, aparent, în cazul creditelor denominate în valută, în condiţiile în care obligaţiile consumatorului de rambursare a împrumutului şi de plată a remuneraţiilor sunt exprimate şi plătibile în moneda străină, conversia valutară ar fi exterioară contractului. Debitorul trebuie să îşi execute aceste obligaţii în moneda în care i-a fost acordat creditul, respectiv să procure valuta pentru plata ratelor, revenindu-i o veritabilă „obligaţie de a obţine”.

Recurentele au subliniat că asumarea riscului valutar de către intimaţi are valoarea unei clauze de asumare a riscului schimbării împrejurărilor, în sensul pe care teoria impreviziunii îl dă acestei condiţii (negative), blocând astfel aplicarea impreviziunii în cauză, indiferent de amploarea riscului survenit, iar argumentul instanţei de judecată potrivit căruia dublarea cursului a fost total imprevizibilă este nefondat, fluctuaţia valutară neieşind cu nimic din comun în raport cu momentul anterior încheierii contractului de credit.

În şedinţa publică din 10 iunie 2019 instanţa, din oficiu, a pus în discuţia părţilor necesitatea sesizării instanţei supreme, în procedura prevăzută de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri asupra chestiunilor de drept în discuţie, care au primit soluţii divergente, fără a se fi constituit deja o practică neunitară.

Prin Încheierea din 24 iunie 2019 s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii.

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul existenţei unui litigiu aflat pe rolul Curţii de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, cauza formând obiectul Dosarului nr. 6.559/190/2016; instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă această cauză în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 96 pct. 3 din Codul de procedură civilă; curtea de apel a fost legal învestită cu soluţionarea recursului, în condiţiile art. 7 din Legea nr. 77/2016, astfel cum a fost interpretat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; de lămurirea chestiunii de drept invocate depinde soluţionarea pricinii pe fond, în contextul în care obiectul judecăţii îl reprezintă contestaţia formulată de creditor în temeiul art. 7 din Legea nr. 77/2016; elementul de noutate este conferit de faptul că problema de drept dedusă judecăţii nu a mai făcut obiectul unei analize şi al unei dezlegări jurisprudenţiale consecvente, neputându-se vorbi despre cristalizarea unei practici judiciare în această privinţă, multiple fiind doar deciziile pronunţate de Curtea Constituţională în soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate care au vizat textele incidente din Legea nr. 77/2016; de altfel, din perspectiva expunerii elementului de noutate, Curtea a apreciat că aceasta corespunde jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dând ca exemplu Decizia nr. 3 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 142 din 24 februarie 2017.

Instanţa de trimitere a subliniat că dezlegarea solicitată instanţei supreme vizează determinarea elementelor care justifică aplicarea textelor evocate în raport cu cadrul stabilit prin deciziile Curţii Constituţionale.

De asemenea a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra problemei de drept prin decizii în casaţie sau pronunţate în recurs în interesul legii şi nici pe calea unei alte hotărâri prealabile, aşa cum rezultă din consultarea site-ului instanţei supreme.

Părţile nu şi-au exprimat punctul de vedere asupra chestiunii de drept, nici în faţa instanţei de trimitere şi nici după comunicarea raportului întocmit de judecătorul-raportor, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă.

Analiza textelor legale determinate ca fiind incidente în cauză relevă faptul că aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor din Legea nr. 77/2016 se impun a fi realizate în considerarea prevederilor art. 147 din Constituţia României şi art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cu valorificarea coroborată a celor statuate prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017 (Decizia nr. 623/2016), şi nr. 95 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017 (Decizia nr. 95/2017).

Interpretarea textelor legale enunţate, cu aplicarea integrată a deciziilor evocate, relevă faptul că instituţia dării în plată, reglementată de Legea nr. 77/2016, are altă natură juridică decât cea reglementată de Codul civil, fiind o instituţie autonomă care se bucură de reglementare specială şi cu privire la care nu poate fi ignorată derogarea de la dispoziţiile de drept comun enunţată în textul art. 3 din legea specială.

Concluzia care se impune este că stingerea datoriei prin darea în plată a imobilului ipotecat reprezintă o ficţiune juridică aplicabilă tuturor procedurilor de executare silită începute anterior sau ulterior intrării în vigoare a legii, indiferent că bunul aferent garanţiei a fost vândut în cadrul acestei proceduri anterior/ulterior intrării în vigoare a legii, singura condiţie impusă de legiuitor fiind ca acestea să fie în curs la data depunerii notificării.

Instituţia impreviziunii vizează contractele cu executare succesivă şi se raportează la prejudiciul suferit de una dintre părţile contractante, în cursul executării contractului, ca urmare a dezechilibrului valoric între prestaţii, determinat, de regulă, de creşterea rapidă şi neîncetată a preţurilor şi de deprecierea valorii bunurilor.

Incidenţa teoriei impreviziunii presupune revizuirea efectelor actului juridic, din cauza ruperii echilibrului contractual, ca urmare a schimbării împrejurărilor avute în vedere de părţi în momentul încheierii actului juridic, întrucât dezechilibrul prezent, reprezentând suma evenimentelor exterioare, este de natură a schimba efectele urmărite prin încheierea convenţiei.

Dacă nu s-ar opera o asemenea revizuire, s-ar ajunge la situaţia în care efectele actului juridic să fie altele decât cele pe care părţile, în momentul încheierii respectivului act, au înţeles să le stabilească.

Revizuirea efectelor contractului este admisibilă atunci când executarea unui contract sinalagmatic devine excesiv de oneroasă pentru una dintre părţile contractante, pentru a se restabili echilibrul valoric al prestaţiilor, deoarece părţile s-au obligat în condiţiile economice existente la data încheierii contractului.

Impreviziunea trebuie să implice o gravă alterare a echilibrului contractual, aşa cum reţine şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 623/2016; ea intervine atunci când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior, ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii acestuia, în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor.

Instanţa învestită trebuie să verifice dacă a intervenit o schimbare a împrejurărilor legate de executarea contractului după încheierea sa, aceste împrejurări să nu fi fost şi să nu fi putut fi avute în vedere de către debitor, să verifice dacă modificarea circumstanţelor nu a fost integrată în riscul contractual, cauza schimbării circumstanţelor să aibă caracter exterior, obiectiv, independent de atitudinea părţilor.

Un debitor nu va putea invoca impreviziunea, folosind argumentul că executarea în continuare a prestaţiilor contractuale îi creează o dificultate majoră în executare, din cauza faptului că veniturile pe care le obţine nu îi permit să îşi onoreze obligaţiile contractuale, însă va putea invoca onerozitatea excesivă a obligaţiilor derivată din evenimentele exterioare şi imprevizibile intervenite.

Debitorul care invocă incidenţa impreviziunii trebuie să facă dovada onerozităţii excesive a executării prin raportare la dezechilibrul dintre prestaţia sa şi cea a creditorului, ceea ce presupune analiza conjugată a tuturor elementelor care au determinat ruperea echilibrului contractual, şi nu o analiză disjunctă, fără cumularea efectelor evenimentelor exterioare şi imprevizibile intervenite, numai într-o astfel de ipoteză fiind realizată o verificare efectivă a îndeplinirii condiţiilor subiective ale impreviziunii.

Nu trebuie omis că, în analiza realizată, Curtea Constituţională a reiterat că se impune a distinge între consumatorii care nu pot să plătească şi cei care nu vor să plătească creditul, ultimilor nefiindu-le aplicabilă impreviziunea, ceea ce restrânge aplicabilitatea normelor din legea specială la o impreviziune determinată subiectiv, elementele personale ale debitorului care se prevalează de incidenţa impreviziunii fiind determinante.

Impreviziunea, ca instituţie, presupune că, după încheierea contractului, circumstanţele formării acestuia se schimbă radical şi cu caracter excepţional, astfel încât prestaţiile părţilor se regăsesc într-o disproporţie vădită, obligaţiile reciproce fiind dezechilibrate, astfel încât apare contrar bunei- credinţe şi echităţii să se pretindă executarea obligaţiilor pentru partea afectată de schimbarea circumstanţelor. În vederea reechilibrării prestaţiilor se impune ajustarea contractului, prin excepţie de la principiul forţei obligatorii.

Apariţia dezechilibrului se analizează în relaţie cu riscul inerent oricărui contract şi care poate fi prevăzut, dar şi cu un risc supraadăugat, imprevizibil şi care determină alte efecte ale actului juridic decât cele asignate de părţi la momentul încheierii acestuia.

Riscul inerent acoperă devalorizarea sau valorizarea rezonabilă a monedei creditului, fluctuaţia valutelor fiind un fenomen economic curent, cunoscut şi asumat, însă valorizarea exorbitantă a monedei creditului nu poate fi subsumată acestui risc asumat, fiind un eveniment excepţional, obiectiv, dar care nu este de natură a determina singur incidenţa unei impreviziuni obiective, examinarea elementelor subiective fiind necesară şi obligatorie.

Teoria impreviziunii se aplică doar riscului supraadăugat, iar imprevizibilitatea schimbării împrejurărilor este şi ea îndeplinită, în măsura în care riscul supraadăugat nu putea fi în mod rezonabil prevăzut la momentul încheierii contractului de credit, caracterul imprevizibil fiind necesar a fi analizat şi prin raportare la cumulul elementelor, întrucât, deşi în mod independent producerea unor evenimente putea fi apreciată ca fiind posibilă, producerea mai multor evenimente cumulate nu poate fi apreciată ca inerentă.

Astfel, având în vedere durata de executare a convenţiei, se putea asuma oscilarea cursului valutar, însă nu cu 200%, determinată de deciziile Băncii Naţionale a Elveţiei, care au generat valorizarea monedei CHF, decizii ce nu puteau să fie prevăzute în mod rezonabil.

De asemenea, unele schimbări în parcursul profesional al debitorilor puteau fi asumate, însă nu puteau fi cuantificate efectele cumulate ale devalorizării leului, scăderii valorii bunului ipotecat, pierderii sau schimbării locului de muncă, afectarea bugetului familial analizat la momentul acordării creditului, ca urmare a unor schimbări în viaţa debitorilor, respectiv divorţul, căsătoria, schimbarea numărului membrilor de familie, naşterea unor copii şi alte evenimente care, deşi nu sunt imprevizibile, au determinat modificări impredictibile ale unor elemente care au fost luate în considerare de către ambele părţi în momentul încheierii contractului de credit şi, prin urmare, sunt elemente care trebuie evaluate coroborat pentru a verifica atât buna- credinţă, cât şi ruperea echilibrului datorată unor motive exterioare.

Impreviziunea este incidentă dacă dovada onerozităţii excesive a executării prin raportare la dezechilibrul dintre prestaţia debitorului şi cea a creditorului rezultă din analiza conjugată a tuturor elementelor care au determinat ruperea echilibrului contractual, şi nu o analiză disjunctă, întrucât şi la momentul încheierii contractului de credit toate elementele au fost analizate conjugat pentru determinarea bonităţii, respectiv veniturile debitorilor, numărul membrilor de familie, statutul marital, existenţa altor venituri, raportul dintre venituri şi creditul acordat, bunurile aflate în proprietate, valoarea bunului care face obiectul contractului de ipotecă, eventuale creanţe.

Impreviziunea vizează onerozitatea contractuală stabilită prin evaluarea echilibrului prestaţiilor contractuale, fiind exterioară sferei de control a debitorului şi independentă de comportamentul acestuia, însă circumstanţele personale trebuie analizate pentru determinarea exigenţelor instituite de instanţa de contencios constituţional, vizând buna-credinţă şi imposibilitatea obiectivă a executării.

Curtea Constituţională a mai statuat că instanţa de judecată nu va analiza dacă patrimoniul debitorului se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor, pe măsură ce acestea devin scadente, ci îşi va limita analiza la dinamica obligaţiilor reciproce întemeiate pe contractul de credit şi, în măsura în care va ajunge la concluzia că această dinamică este de natură să conducă la ruina contractuală a debitorului, prin materializarea riscului supraadăugat, va putea constata că, referitor la contractul de credit astfel analizat, a intervenit impreviziunea.

Interpretarea conferită de instanţa de contencios constituţional nu subminează argumentele privind analiza convergentă a elementelor care au fost examinate şi la momentul încheierii convenţiei în dinamica obligaţiilor reciproce întemeiate pe contractul de credit, fiind incluse toate aspectele evocate în contractul de credit din perspectiva limitelor răspunderii părţilor.

În concluzie, instanţa de trimitere a apreciat că se impune analiza conjugată a tuturor elementelor care au determinat ruperea echilibrului contractual, şi nu o analiză disjunctă, pentru argumentele expuse anterior.

Din relaţiile comunicate de instanţele naţionale la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a rezultat existenţa unei bogate jurisprudenţe în materie, concretizată în hotărâri judecătoreşti definitive. De asemenea au fost comunicate opiniile teoretice ale judecătorilor în legătură cu chestiunile de drept ce fac obiectul prezentei sesizări.

Astfel, în ceea priveşte prima întrebare adresată de instanţa de trimitere, cvasitotalitatea instanţelor a apreciat că, în analiza impreviziunii, nu este suficient ca instanţa să constate că există fluctuaţiile cursului valutar, respectiv ale valutei în care a fost acordat creditul, ci trebuie analizate şi aspectele legate de veniturile debitorului şi bunurile pe care le deţine, pentru a se stabili dacă este vorba despre o imposibilitate obiectivă de plată. Potrivit celor statuate de către Curtea Constituţională, în cadrul acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile art. 7 sau 8 din Legea nr. 77/2016, instanţa de judecată are dreptul şi obligaţia de a analiza îndeplinirea condiţiilor impreviziunii şi de a aplica această teorie atât la fond, cât şi în apel (art. 9 din Legea nr. 77/2016), până la limita superioară impusă de Legea nr. 77/2016 (predarea imobilului şi ştergerea datoriilor principale şi accesorii), respectiv să pronunţe o hotărâre prin care va dispune fie adaptarea contractului în forma pe care o decide, fie încetarea sa, în lipsa acordului părţilor şi în temeiul art. 969 şi 970 din Codul civil din 1864, respectiv al Legii nr. 77/2016.

În cuprinsul a două hotărâri judecătoreşti, ca şi în opiniile minoritare exprimate de două instanţe, s-a reţinut existenţa unui reviriment jurisprudenţial al Curţii Constituţionale care, prin Decizia nr. 415/2018, a statuat că impreviziunea vizează numai o ruină contractuală care afectează utilitatea socială a contractului şi nicidecum o ruină personală a debitorului. În aceste condiţii, în evaluarea impreviziunii se vor analiza exclusiv prestaţiile părţilor din contractul de credit, de natură să determine ruina contractuală şi nu se vor avea în vedere aspecte financiare materiale care nu se află în legătură cu această convenţie.

Cea de-a doua întrebare, referitoare la momentul la care ar trebui realizată analiza veniturilor, a generat puncte de vedere diferite.

Astfel, o mare parte a instanţelor a opinat că acest moment este reprezentat de data notificării, când debitorul consideră că sunt întrunite condiţiile dării în plată şi care este cea mai apropiată de momentul ivirii impreviziunii.

S-a exprimat şi opinia potrivit căreia analiza veniturilor nu se poate face în funcţie de un moment unic, ci faţă de un interval de timp rezonabil, calculat de la încheierea contractului, cu luarea în considerare a fluctuaţiilor valutei în discuţie, a momentului apariţiei primelor dificultăţi în executarea contractului, în vederea determinării incidenţei impreviziunii de la caz la caz, în fiecare litigiu în parte.

De asemenea s-a apreciat că momentul la care trebuie făcută analiza este data notificării şi perioada anterioară acesteia şi că nu pot fi avute în vedere, în niciun caz, momente ulterioare notificării.

Alte instanţe au arătat că analiza veniturilor trebuie realizată pentru toate etapele, respectiv data notificării, data formulării contestaţiei, data formulării acţiunii şi data soluţionării definitive a cauzei.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică în prezent practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării înaintate de Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă.

Dispoziţiile Legii nr. 77/2016 fac obiectul a numeroase dosare înregistrate pe rolul Curţii Constituţionale.

Este de menţionat Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că sintagma „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile”, prevăzută de art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 este neconstituţională şi că „prevederile din art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 şi 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituţionale, în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii”. Prin aceeaşi decizie a fost respinsă ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi, precum şi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza a doua din Legea nr. 77/2016 şi a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi, raportate la celelalte dispoziţii din Legea nr. 77/2016, constatându-se că acestea sunt constituţionale prin raportare la criticile formulate.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 95 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017, s-a reţinut că „stingerea datoriei prin darea în plată a imobilului ipotecat reprezintă o ficţiune juridică aplicabilă tuturor procedurilor de executare silită începute anterior sau ulterior intrării în vigoare a legii, indiferent că bunul aferent garanţiei a fost vândut în cadrul acestei proceduri anterior/ulterior intrării în vigoare a legii, singura condiţie impusă de legiuitor fiind ca acestea să fie în curs la data depunerii notificării. Aşa fiind, ca urmare a stingerii datoriilor prin darea în plată a bunului în condiţiile legii criticate, executarea contractului încetează.” (paragraful 48)

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 415 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 12 septembrie 2018 (Decizia nr. 415/2018), respingând excepţiile de neconstituţionalitate invocate, Curtea a reţinut că: „32. (…) impreviziunea vizează numai o ruină contractuală, care afectează utilitatea socială a contractului de credit, şi nicidecum o ruină personală a debitorului. Astfel, în evaluarea impreviziunii se vor analiza, exclusiv, prestaţiile părţilor din contractul de credit de natură să determine ruina contractuală a debitorului şi nu se vor avea în vedere aspectele financiare/materiale care nu se află în legătură cu contractul de credit. În caz contrar ar fi alterată noţiunea de impreviziune contractuală, care ar glisa, în cazul dat, de la evaluarea dezechilibrului dintre prestaţiile părţilor la analiza caracterului suficient sau insuficient al veniturilor debitorului. (…) 35. În aceste condiţii, instanţa judecătorească învestită, în temeiul art. 7 sau, după caz, art. 8 din Legea nr. 77/2016, cu soluţionarea unor acţiuni având ca obiect contestaţii formulate de creditori şi, respectiv, acţiuni ale debitorilor, ca expresie a obligaţiei statului de a garanta dreptul de proprietate privată, nu va analiza dacă patrimoniul debitorului se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor, pe măsură ce acestea devin scadente, ci îşi va limita analiza la dinamica obligaţiilor reciproce întemeiate pe contractul de credit şi, în măsura în care va ajunge la concluzia că această dinamică este de natură să conducă la ruina contractuală a debitorului, prin materializarea riscului supraadăugat, va putea constata că, referitor la contractul de credit astfel analizat, a intervenit impreviziunea. Aşadar, instanţa judecătorească, în evaluarea impreviziunii, nu poate împrumuta elemente/criterii specifice procedurii insolvenţei persoanei fizice.”

Aceste considerente au fost reluate şi prin Decizia nr. 162 din 26 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 10 octombrie 2019, prin care instanţa de contencios constituţional, respingând excepţiile invocate, a reţinut şi că „33. (…) De principiu, niciun text constituţional nu împiedică legiuitorul să intervină în executarea acestor contracte, în vederea reechilibrării lor, cu respectarea condiţiilor impuse prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, referitoare la buna-credinţă şi echitatea ce trebuie să guverneze această materie. Însă intensitatea acestei intervenţii, privită din perspectiva exigenţelor Constituţiei, trebuie evaluată prin prisma testului de proporţionalitate, dezvoltat de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa (a se vedea în acest sens Decizia nr. 75 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 21 aprilie 2015, sau Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013). Curtea a mai constatat că, deşi creditorul obligaţiei deţine, în principiu, un bun, în sensul art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reprezentat de creanţa care face obiectul contractului de credit, intervenţia statului, operată prin textele de lege criticate, urmăreşte un scop legitim, ce se circumscrie conceptului de protecţie a consumatorului, prin evitarea punerii acestuia în situaţia de a plăti sume de bani corespunzătoare contractului de credit, în condiţiile în care se invocă impreviziunea întemeiată pe art. 969 şi 970 din Codul civil din 1864. De asemenea, Curtea a arătat că măsura critică este adecvată, necesară şi respectă un just raport de proporţionalitate între interesele generale şi cele particulare. (…)”

Prin raportul întocmit în cauză conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorul-raportor a constatat că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că lipseşte cerinţa noutăţii, precum şi cea privind gradul de dificultate a chestiunii de drept, de natură a conduce la antrenarea mecanismului de unificare reprezentat de sesizarea instanţei supreme; a reţinut, de asemenea, că o analiză a condiţiilor subiective referitoare la impreviziune, în limitele procesuale determinate de cererile şi apărările părţilor, intră în atributul instanţei sesizate de creditor, iar nu al Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are de analizat dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, faţă de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit dispoziţiilor precizate, „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.” Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, se constată că aceste condiţii nu sunt îndeplinite decât parţial.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet al Curţii de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 6.559/190/2016, având ca obiect recursul declarat împotriva Deciziei nr. 710 din 27 iunie 2018, pronunţată în apel de Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, într-o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 77/2016.

Titulara sesizării, curtea de apel învestită cu judecata recursului, urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, este definitivă.

Hotărârile pronunţate în litigiile întemeiate pe art. 7 din Legea nr. 77/2016 sunt susceptibile de recurs, prin aplicarea regulii instituite de art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Această interpretare a fost dată şi în cuprinsul Deciziei nr. 30 din 3 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 17 iulie 2019.

Prevederile art. 482 alin. (2) din Codul de procedură civilă au fost modificate prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, în sensul că hotărârile pronunţate în cererile ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 au fost excluse explicit de la controlul pe calea recursului. Acest text de lege nu este aplicabil în litigiul în care s-a formulat sesizarea, în raport cu prevederile art. 24 şi art. 25 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acesta fiind supus legii de procedură în vigoare la data începerii procesului (2 septembrie 2016), respectiv art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în forma în vigoare la data declanşării demersului judiciar.

Faţă de aceste constatări, rezultă că primele trei condiţii de admisibilitate a sesizării sunt întrunite, întrucât cauza în care s-a iniţiat mecanismul hotărârii prealabile se află în competenţa legală de soluţionare a curţii de apel învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.

Prin sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă se solicită să se stabilească, în primul rând, „dacă în analiza impreviziunii este suficient ca instanţa să constate că există fluctuaţii ale cursului valutar, respectiv ale valutei în care a fost acordat creditul sau trebuie să analizeze şi alte aspecte, precum veniturile debitorului, bunurile pe care le deţine debitorul”, iar prin a doua întrebare, supusă condiţiei ca răspunsul la prima întrebare să se refere şi la analiza asupra veniturilor debitorului, se solicită să se precizeze de către instanţa supremă „care este momentul la care ar trebui realizată analiza veniturilor, data notificării, data formulării contestaţiei, data formulării acţiunii sau data soluţionării definitive a cauzei?”

În cauza în care s-a formulat sesizarea, cele două creditoare-reclamante au învestit instanţa de fond cu o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, în vederea stingerii creanţelor provenite din contractul de credit încheiat de părţi în data de 14 august 2007 (înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil), având ca obiect acordarea unui împrumut în valoare de 65.000 CHF pentru o perioadă de 420 de luni, invocându-se neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate în ce priveşte notificarea formulată de debitorul pârât, potrivit art. 5 alin. (1) din acelaşi act normativ. Prin sentinţa primei instanţe s-a respins cererea unei creditoare pentru lipsa calităţii procesuale, dar s-a admis contestaţia celeilalte creditoare cesionare.

Sesizat cu soluţionarea apelului declarat de debitor împotriva acestei sentinţe, tribunalul a analizat condiţiile obiective şi subiective ale impreviziunii, potrivit considerentelor Deciziei nr. 623/2016, conchizând că acestea erau întrunite; în consecinţă, a fost admisă calea de atac şi schimbată sentinţa, în sensul respingerii contestaţiei.

În recurs, creditoarele-recurente au solicitat casarea deciziei din apel, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, respectiv încălcarea de către instanţa de apel a normelor de drept material privind impreviziunea. În calea de atac se face referire, în analiza impreviziunii, atât la condiţiile obiective, cât şi la condiţiile subiective, invocându-se achiziţia de către debitor a unui autoturism ulterior creşterii cursului valutar CHF, în condiţiile în care s-ar fi susţinut lipsa unor resurse financiare suficiente.

În legătură cu prima întrebare, prin care se urmăreşte să se clarifice dacă în analiza impreviziunii, pe lângă fluctuaţiile cursului valutei în care a fost acordat creditul, instanţa ar fi chemată să verifice şi îndeplinirea altor condiţii în persoana debitorului care a formulat notificarea de dare în plată, cu referire la bunurile şi veniturile acestuia, precum şi în legătură cu a doua întrebare subsecventă, prin care se urmăreşte a se stabili momentul de referinţă al analizei asupra acestor venituri ale debitorului, se constată că este îndeplinită condiţia ca de lămurirea acestor chestiuni de drept să depindă soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei, în raport cu motivarea expusă în memoriul de recurs.

În ceea ce priveşte cerinţa noutăţii chestiunii de drept supuse interpretării, care reprezintă o condiţie distinctă de admisibilitate, în absenţa unei definiţii legale a acestei noţiuni, verificarea îndeplinirii ei ţine de exercitarea atributului de apreciere al completului învestit cu soluţionarea unei astfel de sesizări.

Pentru a se conchide asupra noutăţii chestiunii de drept este necesar a se observa scopul legiferării acestei instituţii procesuale a hotărârii prealabile ca mecanism de unificare a practicii, anume acela de a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare (control a priori), spre deosebire de mecanismul recursului în interesul legii, care are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în practica instanţelor judecătoreşti (control a posteriori).

S-a statuat deja în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când problema de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, cum este şi Legea nr. 77/2016, dar instanţele încă nu au dat acesteia o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, de o anumită întindere sau consistenţă. În consecinţă, importante sub acest aspect sunt existenţa şi dezvoltarea unei jurisprudenţe în materie.

Examenul jurisprudenţial efectuat în speţă evidenţiază faptul că, deşi actul normativ menţionat este relativ recent intrat în vigoare, instanţele naţionale s-au confruntat cu problema de drept în discuţie, cristalizându-se o jurisprudenţă unitară şi constantă în legătură cu chestiunile de drept a căror lămurire se solicită.

În cadrul contestaţiei formulate de creditor în temeiul art. 7 din Legea nr. 77/2016, într-o covârşitoare majoritate, instanţele judecătoreşti, în ce priveşte contractele încheiate anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, nu şi-au limitat analiza privind condiţiile impreviziunii la elementele de fapt obiective, cum este moneda contractului de credit, prin verificarea variaţiei cursului valutar, ci au procedat la verificarea condiţiilor cumulative ale impreviziunii, astfel cum au fost configurate sub regimul Codului civil din 1864, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 77/2016 şi în coordonatele stabilite de Curtea Constituţională.

În condiţiile arătate, orientarea jurisprudenţei spre o anumită interpretare a condiţiilor impreviziunii şi existenţa unei practici judiciare unitare a instanţelor naţionale determină pierderea caracterului de noutate a chestiunii de drept supuse analizei.

Prin urmare, existenţa deja a unei practici unitare relevă faptul că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Asupra condiţiei referitoare la existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că obiectul şi scopul sesizării trebuie să aibă în vedere fie o normă de drept îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară, de natură să atragă o problemă veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit textul de lege, fie o normă cutumiară neclară, incompletă sau incertă ori incidenţa unor principii generale de drept al căror conţinut sau sferă de acţiune sunt discutabile.

În acelaşi sens, întrebarea formulată trebuie să vizeze o chestiune de drept punctuală, iar chestiunea de drept respectivă trebuie să fie una importantă şi determinantă pentru soluţionarea fondului cauzei deduse judecăţii.

În verificarea acestei condiţii de admisibilitate se constată că instanţa de trimitere nu indică dispoziţiile legale cu privire la care se solicită dezlegarea chestiunii de drept, iar în al doilea rând, prin niciun raţionament nu se arată în ce ar consta dificultatea/neclaritatea care să determine intervenţia instanţei supreme printr-o dezlegare de principiu. În astfel de cazuri, soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost aceea de respingere a sesizării ca inadmisibilă (spre exemplu, Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016).

În acelaşi timp, din motivarea ataşată întrebărilor formulate rezultă că s-ar solicita dezlegarea instanţei supreme asupra condiţiilor impreviziunii ce trebuie analizate în aceste litigii, în raport cu cadrul stabilit prin deciziile Curţii Constituţionale la care se face trimitere în cuprinsul încheierii de sesizare. Problema sesizată ar fi legată de identificarea în contestaţia creditorului întemeiată pe dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 77/2016 a coordonatelor acestei analize, prin corelarea considerentelor din Decizia nr. 623/2016 cu Decizia nr. 95/2017 şi cu Decizia nr. 415/2018, în sensul de a se stabili dacă fluctuaţia cursului valutar ar putea constitui singura condiţie de analiză a impreviziunii ori ar fi necesară şi analiza altor condiţii, cum ar fi situaţia patrimonială a debitorului.

Or, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept constituie un mijloc procesual care asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti. Având în vedere forţa obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale, ce decurge din prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţia României, pe care se întemeiază obligativitatea interpretării şi a soluţiei pronunţate de instanţa de contencios constituţional, nu poate fi admisibilă sesizarea întemeiată pe dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, prin care nu se pune în discuţie interpretarea unei dispoziţii legale, ci lămurirea unor soluţii ori considerente ale Curţii Constituţionale.

Curtea Constituţională a reţinut că Legea nr. 77/2016 vizează o modalitate de executare a unor obligaţii derivate din contractul de credit în ipoteza intervenirii impreviziunii şi că prevederile art. 11 teza întâi, raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 şi 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituţionale numai în măsura în care instanţa judecătorească are posibilitatea şi obligaţia de a verifica îndeplinirea condiţiilor impreviziunii pentru fiecare contract în parte, în temeiul Legii nr. 77/2016, precum şi în temeiul prevederilor art. 969 şi art. 970 din Codul civil din 1864, însă în configurarea determinată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 623/2016.

Se constată, de altfel, că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 5 martie 2019, s-a pronunţat asupra obligaţiei instanţelor naţionale de a se conforma celor statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016, în verificarea măsurii în care sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii, cu referire la soluţionarea cererilor de dare în plată, în vederea stingerii obligaţiilor izvorâte din contractele de credit, formulate de debitorii supuşi în continuare unei executări silite, deşi executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare, în temeiul art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016.

Prin urmare, chiar dacă se referă la cererile debitorilor întemeiate pe dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 şi nu la contestaţiile creditorilor formulate în temeiul art. 7 din acelaşi act normativ, este vorba de una şi aceeaşi problemă de drept privind condiţiile impreviziunii, care a mai fost rezolvată printr-o hotărâre a Completului pentru dezlegarea unor chesti